joi, 16 iunie 2011

TIMPUL POTRIVIT

Motto: „La miezul nopţii apăru o vedenie de iad. Pe terasă ieşi un bărbat de o rară frumuseţe, cu barba ca un pumnal, îmbrăcat în frac şi aruncă o privire maiestuoasă în jur, ca şi când şi-ar fi privit domeniile. Se spunea, o spuneau misticii, că au fost timpuri când frumosul bărbat nu purta frac, ci se încingea cu un brâu lat de sub care ieşeau mânerele pistoalelor, iar părul negru ca pana corbului îi era strâns cu o basma de mătase purpurie. Prin Marea Caraibilor, cică sub comanda sa, navigase un bric cu pavilion negru de doliu cu cap de mort (...). Dar nu-i adevărat, nu, nu! Sunt minciunile unor mistici care caută să te ademenească! Nimic din toate astea n-a existat, nimic! Iată, există teiul pipernicit, există grilajul de fier forjat, iar dincolo de grilaj – bulevardul...”
(Mihail Bulgakov, Maestrul şi Margareta)


Se lasă o seară indiferentă şi grea ca de plumb. În curtea de vizavi un câine latră ameninţător. Cu ferestrele deschise, de la apartamentul lui situat la etajul doi al unei vile igrasioase din Bulevardul Lascăr Catargiu – pentru că pe Bulevardul Lascăr Catargiu toate casele sunt vechi, boiereşti, igrasioase şi doldora de fantome – demonologul Petre Halat ascultă vibraţiile traficului scufundat într-o canapea primită de la un prieten.
Trezit din somn, îmbracă un halat enorm din brocart vişiniu, cu însemne persieneşti, îşi toarnă un coniac (întotdeauna Courvoisier XO) – cum îi şade bine unui veritabil demonolog – şi începe să înjure din plictiseală câinele vecinului, dar şi pe ăla care-i dăduse canapeaua... unu’... Sile. De fapt, nu i-o dăduse, îi ceruse permisiunea să rămână la el câteva nopţi şi, pretextând că a fost alungat de o iubită, se instalase la Petre cu tot cu canapea. Sile Ventura! Da, da, dobitocul de Sile! Petre Halat aflase abia de curând, cu stupefacţie că îşi luase doctoratul în demonologie la Paris! Publicase tratate, fusese tradus în mai multe limbi, devenise cunoscut în mediile universitare... Sile Ventura, da, bunul lui amic... o carte poştală nu i-a trimis! După ce ani de zile i-a dat să citească, după ce l-a învăţat tot! Tot! Nopţi întregi îi ţinuse discursuri, prelegeri despre întuneric şi lumină, despre misterele demonologiei, îi dezvăluise toate tainele! Cărţi dogmatice, chiromanţie, cristalomanţie, tălmăcirea viselor, magnetismul, vrăjile, tratatele despre gran diavolo! Înalta artă a demonologiei! Ani de ucenicie irosiţi pe ignorantul Sile Ventura, nerecunoscătorul care, într-o zi, a dispărut. A lăsat în urmă o canapea şi o coală de hârtie pe care era scris de mână, cu majuscule, un cuvânt... nişte litere a căror semnificaţie n-o desluşise nimeni: ANGAJAMENT... Pesemne acum bea băuturi fine, mănâncă mâncăruri rafinate, umblă cu femei frumoase pe la Paris, Stockholm ori Madrid... duce viaţă de huzur! Pe când el? A rămas să doarmă pe canapeaua lui Sile Ventura! Singur, în tristeţea patriei pe care refuzase s-o părăsească!

Din stradă răzbate o melodie cu inflexiuni arabe. Dea­supra, la etajul trei, se sparg farfurii, sticle şi se fac promisiuni crunte. O maşină a poliţiei trece în goană, cu sirenele pornite. După un scârţâit prelung de frâne, se aud ţipete deznădăjduite, apoi înjurături. La un aparat de radio o crainică vorbeşte într-o limbă neînţeleasă.
Petre Halat îşi mai toarnă un deget de coniac şi se întreabă cât o fi ceasul. Aprinde o veioză cu lumină galbenă, foarte mică şi întinde mâna spre biroul din lemn masiv. Mai mult pipăind, găseşte ceasul, dar până să-l privească îşi dă seama că nu vrea să ştie ce oră e. Nu i-ar folosi la nimic... „Aşa vine sfârşitul? Cu enormă indiferenţă în faţa impreciziei timpului? Cât întuneric? Şi câtă lumină? Oricum, se pare că e o seară potrivită sau, poate, e chiar timpul potrivit...”
O rază argintie acoperă mobilele vechi, prăfuite şi părul negru al demonologului. Afară, lătratul câinelui nu mai e ameninţător. S-a transformat într-un urlet disperat, de jale, rău prevestitor. Petre Halat se înfioară brusc şi privirea lui capătă culoarea fierului. Se ridică încet, cu mişcări calculate şi se îndreaptă spre balconul din fier forjat. E o noapte senină şi specialistul nostru în harta stelelor priveşte cerul minute întregi... Planetele se opresc o clipă din mersul lor şi se lasă observate... Mercur, Jupiter, Saturn... dar vremea asteroizilor n-a sosit încă.
„Mda, îşi zice în şoaptă Petre Halat, câtă lumină şi cât întuneric... lumina are nevoie de armonia întunericului... e o noapte potrivită”. Cu mâini lungi şi palide ca de ceară, pe care scânteiază inele din argint, închide fereastra, îşi aprinde o ţigară, îşi mai toarnă un deget de co­niac (întotdeauna Courvoisier XO) şi se aşază la birou. Surâde trist şi începe să scrie ordonat, îngrijit, ca într-un ceremonial al dezastrului:

Femeia mea dragă, număr zilele de când viaţa mi-ai schimbat-o. Totul a fost brusc şi radical, nimic din ceea ce raţiunea îmi pregătise nu se potriveşte. Afectul a părăsit acea amforă în care stătea chinuit dinaintea evidenţei şi de atunci parcurge neistovit drumul dintre neştiinţa ta şi covârşitoarea, simpla mea existenţă. Miriam a mea, eşti... sânge ca şi mine, eşti carne din carnea mea şi simt, ştiu că astea nu sunt deloc îndeajuns. Eşti o prelungire dureroasă a ceea ce sunt. Încep să înţeleg propria-mi metamorfoză... tot ceea ce nu mi-a reuşit a iubi în astă viaţă se năpusteşte nebun spre tine... ştiu asta şi te simt strivită de neputinţa de a înţelege ce ţi se întâmplă. Toate aceste rânduri sunt doar un preludiu amăgitor a ceea ce vei descoperi singură în timp, căci toate gândurile mele sunt fără sens dinaintea perceptelor, simţirilor, trăirilor tale. Adevărul despre mine este că nimic în această lume nu mi-a sedus suficient spiritul, deşi sunt unul dintre puţinii răsfăţaţi ai sorţii care au văzut şi au înţeles toate culorile, au perceput întunericul şi l-au iubit…
Am sedimentat luminile, aromele şi parfumul, am tânjit pe ascuns şi am obţinut mângâierea fiecărui gest uitat pe mine. Toată elegia acestei lumi purtată între ludic şi liric nu te vor completa niciodată, pentru că nici mie nu mi-a reuşit vreodată această amăgitoare simbioză. Recunosc acum, aici, în faţa ta, că am greşit reducând această lume la o galerie de portrete lipsite de viaţă pentru a ignora dinadins dramele ei.
Vei afla, la rându-ţi, că nici măcar propriile drame nu-ţi vor folosi la nimic. Ele doar te vor ascunde lumii şi te vor hărţui în momentele de cumpănă, când vei fi obligată să alegi, Miriam. Ca şi mine, vei trăi între „azi, nimic” şi „mâine sper la ceva viu”.
Sunt atâtea prăbuşiri în astă lume, încât vei ajunge să compari frumosul din culorile curcubeului cu frumosul extras din liniştile succesoare prăbuşirilor. Acum eşti atât de frumoasă... hmmmm... nimeni nu este mai îndreptăţit decât tine în a-ţi creiona destinul. Dar din pluton, Miriam, se poate evada numai dacă te răzvrăteşti, e singura metodă sigură pentru a fi exclus... pentru a te salva. Să-ţi aminteşti, frumoasa mea, că raţiunea îţi va fi singurul aliat în această existenţă... nu vei putea niciodată să posezi ceva dacă îţi pierzi minţile cedând afectului, iubind fără discernământ. Anulând raţiunea nu mai ai nicio utilitate dinaintea celui căruia te oferi cu totul, dar ştiu că este în legea firii să cedezi total o dată în viaţă! Tot ce ai păstrat cu sfinţenie, tot ce-ţi desemna superioritatea se va frânge, dizolvat in neantul deşertăciunii. Îţi vei cultiva inconştient suferinţa – o reacţie naturală şi organică a afectului. Miriam! Suferinţa va fi prima ta opera de artă! Atunci vei afla natura creaţiei, îl vei cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu! Va fi singurul tău război real, dur şi fără menajamente, dar şi fără prizonieri... Vei confunda gustul dispreţului cu cel al fierii, dar să nu te sperii, va fi războiul dintre tine şi tine, în tine, lupta cea mai dură. Şi această luptă va avea ca finalitate înscăunarea definitivă a raţiunii, cea care va aşeza sufletul în camere perfect egale, în care îşi vor găsi locul, deopotrivă, compasiunea, toleranţa, generozitatea şi iubirea.
Atunci, dragă Miriam, doar atunci vei afla definiţia reală a noţiunii OM, vei fi complet sub biciul raţiunii pure şi dure ca un diamant şlefuit de cel mai fin şi rasat meşter: viaţa.
Sunt multe, mult mai multe de spus, dar este mult mai frumos să le trăieşti, astfel întregindu-te... Mă gândesc perfid şi plin de ruşinea speranţei că singurătăţile noastre se vor întâlni cândva.
Miriam, este prima oară, după mulţi ani, când reu­şesc să mă adresez mie, să mă aştern aici. Mâine am sa aflu dacă a folosit cuiva, sau dacă sunt mai secat decât azi... în amintirea mea nu se vor scrie poeme, nu se vor rosti poveşti la gura sobei. Voi fi secretul perfect... voi fi secretul tău. Fără să exersez ridicolul şi pateticul ating cu lejeritate fatalitatea asta dintre noi. Dar, atins congenital de ghinion, nu mă plâng de nimic. Îmi eşti dragă şi tu ştii asta. Dacă mi-ar fi la îndemână să-mi aleg moartea, aş alege duelul sau turnirul ca să pot apăra onoarea femeii din viaţa mea şi iubirea dintre noi. Nu mi-a fost niciodată teamă să spun „te iubesc”, atunci când am simţit asta.
Te părăsesc, femeie! Ce crimă comit? Şi dacă ar fi astfel, ce-i cu asta? Nu ar fi nici prima, nici ultima! Ai idee de câte ori am fost eu asasinat? Eu, cel care te iubesc? Eu, cel pe care nu l-ai meritat niciodată? Pierdere de vreme s-a dovedit comunicarea dintre noi... şi, pentru a fi sigur că nu te-ai întristat, te trec în testament! Îţi las ţie sentimentele după care tânjeşti inconştient... îţi las muzica... dar nimic din ceea ce îţi las nu-şi dovedeşte utilitatea... Orice mi-ai cere, vei primi! Strig notarul, dar, înainte de asta, sun legistul pentru a-mi certifica decesul tău şi criminalistul care să mă acuze de crimă. Dacă vreodată voi intra în istorie, VREAU – nu doresc – să fie consemnată moartea ta! Tagma masculină îmi va ridica piedestalul, iar cea feminină îţi va face ţie statuie pe care o vor aşeza pe piedestalul meu, ca să nu rămân făr’ de tine nici în istorie!
Unde să mă ascund ca să nu mai aud de tine? Scot ochii sfinxului şi m-aş ascunde în orbita lor de piatră. Tot nu ar fi de ajuns. Există un singur loc unde m-aş putea, totuşi, ascunde: în tine. Acolo aş muri, la rândumi, pentru că tu nu mai eşti...
Of, femeie! sunt condamnat să-ţi suport blestemul. Blestemul de a-mi aparţine. Pot să te mai ucid încă o dată?
Lasă-mă să te părăsesc! Trebuie să-mi forţez limitele pentru a lua decizia perfectă. Da, sunt puternic împreună cu tine şi cu El. Această poveste poate va deveni cândva singura poveste care s-a consumat până la final. Dar, pentru a fi sigur de finalitate, trebuie să mă întorc, cândva, aici. Ştia El ce face când ne-a conturat... trist pentru mine a fost să aflu că ştia şi că ne vom pedepsi singuri…
Te îmbrăţişez, femeie. Îţi las dragostea, îţi las toată ura ta către mine, dar şi lacrima mea. E timpul potrivit! Castigo te non quad odio habeam sed quad amem. Uite şi traducerea: Te pedepsesc pentru că te iubesc, nu pentru că te urăsc. Eu, Petre Halat,
Bucureşti, februarie, 2011

E un început pâclos de dimineaţă încărcată în tomberoane. Maestrul Petre Halat, demonologul, priveşte oraşul de la înălţimea balconului său din fier forjat. E timpul potrivit. Inspiră aerul tare şi nu ştie ce să aleagă între cele două vedenii: nişte cozi negre, zburlite, ce atârnă din lăzile de gunoi înşirate în faţa porţilor, sau un motan cu două capete ce traversează leneş bulevardul? Semn că se apropie o mare nenorocire.

sâmbătă, 5 martie 2011

NEGÂNDIREA LA VIOARĂ


„Oare toată lumea crede că viitorul se va sfârşi azi?” – se întreba Marin Caranfil, în timp ce-şi aprindea o ţigară Camel ultra-light. Proaspăt dezvirginat, Caranfil îşi masacrase toate stările de spirit ale momentului (instinctul învingătorului, trofeul mult râvnit…), cu o singură întrebare: „Asta a fost tot?”.

Făcuse dragoste cu una care îi avortase în pat. Nu înţelesese ce e cu ghemul acela de carne şi sânge închegat, revărsat chiar acolo, pe cearşafurile curate de la maică-sa. Dar studenta la psihologie, iubita lui Caranfil nu se pierduse cu firea. Cu gesturi precise, de parcă ar mai fi fost repetate cândva, spălase cearşaful şi îl întinsese la uscat. Apoi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, se apucase să cânte la vioară.

Aşteptând să se usuce aşternuturile, Caranfil o privea pe psihologă: goală, aşezată la marginea patului, cântând la vioară. O asculta fascinat, mai mult, îl obseda poziţia ei. Săptămâni la rând, Marin Caranfil încerca să rememoreze linia melodică, dar, mai ales, poziţia femeii cântând... Mâinile ei albe, cu degete prelungi, împodobite cu inele îi aduceau aminte de toamnă.

Partidele de amor şi vioară au ţinut până într-o zi când, stând el, Caranfil, întins pe canapea, şi terminând ea, psihologa de cântat, peste ei se lăsase o linişte de sfârşit de concert. Nu mai aveau ce să-şi spună.

Caranfil o întrebă brusc,dar sincer:

-Auzi, tu la ce te gândeşti?

-În viaţa ta să nu mai întrebi o femeie la ce se gândeşte, mai ales după ce faci dragoste cu ea! Am spus dragoste? Vezi de treabă! Până când o să te deşerţi în mine? – urlă nesatisfăcută psihologa şi dispăru din viaţa lui Caranfil cu tot cu vioară, arcuş şi sacâz.

Au trecut anii cu inundaţii, revărsări, potopuri, cutremure, incendii zăpezi şi demolări. Marin Caranfil a trăit în recluziune, beznă interioară şi meditaţie. Proaspăt ieşit dintr-o peşteră, încolţit de poliţişti, oameni de ordine, medici şi ziarişti, ascetul nostru cu barbă şi plete până la genunchi se gândeşte să-şi sporească într-un fel şansele de supravieţuire. Adică răspunde întrebărilor reporterilor de radio şi televiziune aflaţi la locul faptei să-i surprindă capturarea.

Ieşit din grotă, la lumina girofarurilor şi în atenţia agresivă a camerelor de luat vederi, Caranfil nu înţelege ce se întâmplă cu el, de ce este extras din locul lui de meditaţie, escortat şi filmat cu amănuntul? Înhăţat de poliţişti pentru a fi băgat în maşina salvării, el se opreşte pentru o clipă şi se întoarce către o tânără cu microfon, adresându-i-se cu o voce plină de miere, ca a călugărilor:

-Auzi, dumneata la ce te gândeşti?

Asta în timp ce pe un petic de noroi trei zidari şi doi dulgheri joacă fotbal, la o singură poartă, cu un şobolan mort. Când animalul devine un ghem de maţe vinete, unul din fotbaliştii de ocazie aduce mingi noi, adică scoate dintr-un butoi de tablă un şobolan proaspăt. Cel mai greu e pentru portar la loviturile de pedeapsă... e umplut de maţe pe tricou, pe faţă, pe mâini. Butoiul cu şobolani pare plin, aşa că partida nu se mai termină. Din când în când, bucuria golului e însoţită de strigăte şi chiţăieli: un penalty! În sfârşit!

Peste câteva zile, poza lui de sihastru apare pe prima pagină a ziarelor: „Omul grotelor refuză orice comunicare!”.Până şi pensionarii din parcul central al oraşului îşi dădeau cu părerea:

-Ăsta s-a sălbăticit rău de tot! Să nu devină periculos pentru societate, să nu ne influenţeze copii, nepoţii…

-Nu e drept ce spui! De ce îl acuzi, doar pentru că întreabă oamenii la ce se gândesc? Tu poţi să spui la ce te gândeşti?

-Eu aş putea să spun, dar nu vrei să începi tu, că ai avea mai multe de mărturisit?!

După alte câteva zile de arest preventiv, Marin Caranfil este cercetat cu amănuntul, i se ia sânge pentru analize, este deparazitat, tuns, bărbierit cu forţa, spălat şi trimis sub escortă într-o clădire ce, pe dinafară, arăta ca o curăţătorie chimică. Era un binefăcător spital de boli mintale.

Îl cercetaseră prin dioptriile ochelarilor, îl puseseră la tot felul de aparate, încercară toate tipurile de comunicare, dar Caranfil nu dăduse nici un semn că vrea să colaboreze cu ei. Devenise un caz confuz, mai ales după ce, a cinci zecea oară filmat sau intervievat, în timp ce îl cărau prin toate camerele spitalului, se întorsese spre mutra acră, sătulă de insulte a unui brancardier, pe care îl privise minute în şir, căutându-i privirea:

-Auzi, tu la ce te gândeşti?

După luni de tratamente, somnifere, duşuri reci, cămaşă de forţă şi electro-şocuri, Marin Caranfil primeşte o vizită: o femeie de vreo patruzeci şi cinci de ani, planturoasă, îmbrăcată destul de prost, confuză şi îngrijorată. Era chiar psihologa, pe care, de curând, o părăsise bărbatul. Caranfil nu se arată surprins, prefăcându-se că nu o recunoaşte. Dar femeia nu renunţă, îl imploră, evocă amintiri, plânge şi îşi cere iertare dacă i-a produs vre-un rău, dacă ea este de vină pentru…

-Dacă pretinzi că eşti cine eşti, cântă la vioară!

-Dar…cum să… n-am mai făcut asta de mult timp…

-O faci acum! Te dezbraci şi îmi cânţi la vioară!

-Dar eu am venit aici ca psiholog…

-Atunci cară-te! Şi să nu mai vii niciodată! Mi-ai făcut destul rău cu teoriile tale despre feminitate! Eram virgin, vaco, trebuia să te gândeşti la asta! Nu vă învăţa la facultatea de psihologie? Uite, ce cur ai făcut!

Ofuscată, botoasă, şi la fel de proastă ca acum două zeci şi ceva de ani, femeia fără nume dispare din viaţa lui Marin Caranfil pentru a doua oară. El se întoarce în celula de tratament, nu înainte de a se adresa unuia dintre gardienii ce-l însoţeau, şi pe care îl bănuise că a tras cu urechea la conversaţia lui cu psihologa:

-Auzi, tu la ce te gândeşti?

Eliberat pe considerente de ameliorare psihică, Marin Caranfil îşi satisface stagiul de reabilitare într-o altă clinică, mai sofisticată, cu mai multe aparate şi aflată undeva în creierul munţilor, un fel de sanatoriu, fără electro-şocuri ori cămaşă de forţă. Simţindu-se relativ liber, se iniţiază în arta picturii sub o discretă supraveghere a cadrelor medicale. Seara, e lăsat să se plimbe în voie, împreună cu ceilalţi pacienţi şi leagă chiar prietenii.

Problemele lui de comunicare par să se amelioreze, mai ales după ce o întâlneşte pe Alexandra, o fostă chelneriţă într-un bar de striptease. Avusese o cădere nervoasă după ce se despărţise de iubitul ei, Haralamb, despre care auzise că şi-a scos ochii pentru ea că l-a părăsit. O internaseră ca să nu facă vre-un gest necugetat, să se precipite de la balcon, sau să se arunce în faţa metroului.

Marin şi Alexandra, nu-şi vorbesc, dar Alexandra se uită peste umărul lui Caranfil în timp ce acesta pictează, în guaşă, dealurile din împrejurimi. Altă dată, cei doi se aşează în tăcere pe una din băncile parcului şi ascultă Beatles. Se naşte o simpatie alimentată de somnifere. Medicii care-i supraveghează văd în această inocentă relaţie o readaptare a lui Caranfil, o posibilitate spre reintegrarea sa în societate, iar Alexandra, cea schilodită sufleteşte, pare să redescopere curajul de a trăi. Timp de alte câteva luni, sub supravegherea psihiatrilor, cei doi trăiesc o experienţă reuşită, ce dă speranţe noi halatelor albe.

Apoi, vine o ploaie de toamnă, care distruge picturile lui Caranfil, uitate neglijent pe terasa sanatoriului, şi medicii se tem ca acesta să nu aibă o nouă cădere. Dar Alexandra este lângă el, asistându-l, ajutându-l să-şi reconstituie lucrările, aşa, palidă şi slabă, în rochia ei galbenă şi cu papucii ei cu tocuri aurii.

Tocmai când munca medicilor părea să dea rezultate maxime, Alexandra este anunţată că tratamentul ei s-a încheiat, poate părăsi sanatoriul. După o noapte de nesomn, la aflarea veştii că este liberă, se hotărăşte să plece fără să îşi ia adio de la Caranfil. La ce bun? Cum să se despartă un nebun de alt nebun? Aşa că, îmbrăcată după moda „flower-power”, Alexandra îşi face bagajul şi părăseşte fără vorbe multe instituţia care o obligase să supravieţuiască. Simţindu-se vinovată şi în mare lipsă de inspiraţie, lasă în camera lui Caranfil cele trei volume ale lui Thomas Mann, „Muntele vrăjit” şi pleacă, pentru a prinde primul tren.

În tren, Alexandra nu scapă de insistenţele unei ţigănci de a-i citi în palmă viitorul, dar Caranfil nu apare pe nici una dintre liniile vieţii ei. Buimacă, se îndreaptă spre vagonul-restaurant, unde, imprudentă, comandă numai băuturi tari şi scumpe. „Ce tâmpenie, să-i dau ăleia cu fuste o grămadă de bani, numai ca să-mi spună că nu am nici un destin!” – se gândeşte Alexandra, privindu-şi palmele. Apoi, mai face o comandă destul de scumpă, întrebându-se la ce se gândea, în clipa asta, Caranfil.

Cum au trecut anotimpurile sau cum s-a schimbat culoarea cerului în tot acest timp, e mai puţin important. În urma unei noi evaluări psihologice, Marin Caranfil este eliberat şi condus spre poarta spitalului-sanatoriu. Chinurile lui au luat, aparent, sfârşit, iar aerul tare de munte îi dă un sentiment de curaj. Are în buzunarul de la piept un certificat medical, care îi dă dreptul la libertate, aşa că, fără multe îmbrăţişări, ajunge la gară cu un mic bagaj în care îşi adunase toate cele necesare.

Pe peronul proaspăt spălat al gării de staţiune montană, Marin Caranfil rămâne înmărmurit de spaimă: Alexandra pare că îl aşteaptă de o viaţă în rochia ei galbenă, sugrumând într-o mână un bucheţel de flori, iar în cealaltă o poşetă din vinilin în care păstrase toate scrisorile pe care nu îndrăznise să i le trimită, simţindu-se vinovată pentru fuga ei.

-Caranfile… eşti liber, în sfârşit! Câţi ani am aşteptat clipa asta!

-Da’ ce-i cu tine? Cum ai ştiut că ies…

-Vreau să mă dedic ţie pe viaţă! Am început să iau cursuri de vioară!

Marin Caranfil se opreşte mut, rezemându-se de vagonul trenului ce staţiona pe peron şi care ar fi trebuit să-l conducă spre libertate. Apoi, palid, cu obrajii ca de ceară, cu umerii încovoiaţi, se îndepărtează de Alexandra. Cu paşi mari şi hotărâţi, se pierde în furnicarul gării din micul orăşel de munte.

Auzi, tu, iubite cititorule, la ce te gândeşti?

Ştefania Coşovei

vineri, 28 ianuarie 2011

o stare de spirit...

COMERŢUL CU INDULGENŢE

Cu focul stins,

cu ţigările pe sfârşite, cu marele frig zgâlţâindu-mi

fereastra –

omul din colţ, bătrâna doamnă care şterge vitrinele

atelierului de bobinat

au fost ultimii care s-au gândit la mine,

la sângele meu care stinge lumina în sălile de

cinematograf,

la viaţa mea care îşi cere iertare.

Ca pe o mângâiere mi-au dăruit o pătură veche.

Cu nesfârşită blândeţe mi-au adus mai aproape

chibriturile, bidonul cu gaz.

După puterile lor mi-au trimis ani de zile scrisori

să am cu ce aprinde focuri zadarnice la marginea mării.

Cu cenuşa unui imperiu mi-au vopsit faţa.

De la robinetele casei mi-au dat să beau îndeajuns.

Cu lanţuri de flori de câmp mi-au legat mâinile –

cu lanţuri de imortele

m-au acoperit ca pe unul de-al lor.

Cu focul stins în vechea mansardă,

cu ţigările pe sfârşite, cu lupii la uşă

(ah, la flacăra colţilor lor mi-am scris o viaţă întreagă

poemul),

după ce am urcat un munte de plumb literă cu literă

sunt singur şi în tăcerea din jur

aproape aş putea să luminez.

Traian T Cosovei

luni, 10 ianuarie 2011

SEMNE PE APE

în memoria lui Traian Coşovei, tatăl

De două zile şi două nopţi rătăcesc prin stufării. Se smulg greu din capcanele miilor de rădăcini, din nămolul care îi tot trage spre el. Mult timp s-au zbătut mai mult pe loc, înotând prin desişurile de stuf încâlcite, încolăcite de iederă, cucută, ori ferigi cu foi tăioase ca fierăstraiele. Se zbat în mâl fără să înţeleagă prea bine ce anume i-a mânat, ce i-a îndemnat să vină aici…

Înaintează cu mare chin fără să se întrebe când vor mai vedea lumina. Se strecoară prin gârliciuri mocirloase făcute de sălbăticiuni – o Deltă întunecoasă şi întortocheată ca o galerie de mină li se împotriveşte. Nămolul e negru, fierbinte şi colcăie de lipitori, broaşte şi gândaci. Aproape îi îngroapă. Apa e puţină şi are o culoare galben-roşcată, ca un fel de unsoare cu miros greu. Încinsă de soare, fierbe încet, bolboroseşte ca o licoare din cazanul cu vrăji.

Sunt doi bărbaţi: unul la vreo şaizeci şi cinci de ani, cu faţa arsă de soare, ce pare deprins cu firea tainică a Deltei, iar celălalt, un copilandru – nu pare să aibă mai mult de zece ani – cu privirea verde, ireală şi cu nişte mâini nefiresc de subţiri şi de lungi cu care stă agăţat de gâtul bătrânului…

-Bunicule, mai avem? Când ajungem?

-Mai avem, copile, mai avem… până vedem semnul… semnul pe apă… ţine-te de mine, ţine-te strâns…

-Dar, bunicule, trebuia să se arate până acum… mergem de două zile şi două nopţi…

-O să se arate… pe ape… trebuie să fii pregătit, copile! Când o să vedem insula… în aburul de deasupra apelor… insula în formă de peşte… peştele e semnul!

Copilul tace şi cei doi continuă să-şi croiască drum, să iasă undeva… la lumina soarelui… să scape de vrăjmăşia aceasta a Deltei, de acest loc singuratic, necălcat de nimeni, cuprins între braţul Sf. Gheorghe şi mare… Priviţi de sus, par o singură fiinţă cu patru braţe, care se agaţă, se zbate, se întoarce prinsă într-o înfricoşătoare plasă. Din când în când dau de un luminiş: ochiuri mici de apă acoperite cu nuferi, ciulini şi cârduri de păsări. Răscolită de aripile lor, apa tulbure, de culoarea pământului înalţă miasme. Peşti mulţi, ameţiţi de apa stricată şi de ciocurile păsărilor ies la suprafaţă. Sunt negri şi par foarte bătrâni…

-Bunicule, să nu rămânem aici, te rog, să ieşim de-aici! – se roagă copilul cu ochi verzi şi mâini nefiresc de lungi.

-O să ieşim, nu e ăsta semnul… ai răbdare… o să treacă încă o noapte şi ajungem… să nu-ţi pierzi credinţa… ţi-am promis că te duc pe insulă!

-Am răbdare, bunicule, trebuie să am… dacă spui tu…

O dată cu noaptea se lasă o linişte grea. Departe, larma nesfârşită a mării nu reuşeşte să acopere ţipătul unui mistreţ, strigătul unei păsări ori scheunatul unui pui de lup. Cei doi ies pe pământ, la marginea stufăriilor, aproape de Zătoane – nişte lacuri întinse de-a lungul ţărmului, despărţite de mare prin spinări lungi de nisip. Adieri slabe îi învăluie cu miresme de ape stricate, de putreziciuni. Peste ele vin valuri de aer rece rătăcite din largul mării şi îi înviorează cu un miros sărat. Bătrânul aprinde un foc şi, la lumina lui, întinderile nemărginite scânteiază ca o plajă pustie cuprinsă de flăcări...

-Să stăm aici până dimineaţă… culcă-te, copile, am e grijă…

- Bunicule, să nu pierzi semnul… ştii tu…

-Culcă-te, am eu grijă… tu să fii pregătit să mergi acolo… să pui picioarele pe aburul insulei…

Bătrânul se întinde pe pământ şi aşteaptă. O stea căzătoare trece foarte aproape de el şi cade departe, în mare. În rest, nimic nu mai tulbură regatul de nisip şi stuf al Zătoanelor.

- Ce semn, ce peşte? Nu vezi că ai adormit?… Scoală-te! Iar ai visul ăla…

-Peştele, semnul pe ape… insula… ce ştii tu…

Un hohot de râs îl trezeşte de-a binelea. E la cherhana… Undeva, în depărtare, bărcile cu 14 sau 18 crevace se leagănă proaspăt călăfătuite şi date cu smoală. Par resemnate, supuse. La o masă cu blat gros de stejar pescarii aşteaptă cina şi râd de bătrânul care visează. Râd îngăduitor şi beau satelit. Nu prea ştiu ei bine ce visează bătrânul, care în vis spune mereu: „minunea… insula în formă de peşte… păşeşte pe ea, copile!”.

Alcoolul îndoit cu puţină apă le trezeşte pofta de vorbă. Cum la cherhana nu sunt femei, doi dintre ei „sapă” cu o imensă lingură de lemn într-un ceaun sub care ard bucăţi de lemn şi vreascuri. Ceilalţi stau la masa pe care, de zeci de ani, e lipită o pagină de ziar. Hârtia a devenit uleioasă, unsuroasă, miroase a peşte, ceapă şi mujdei… a devenit, în toţi aceşti ani, una cu blatul gros, grosolan de stejar. Petele de mâncare ori scrumul gros de mahorcă n-au reuşit să acopere literele mari de-o şchioapă care anunţă că Iuri Gagarin a fost primul om lansat în cosmos… 12 aprilie 1961…

-Pescari ignoranţi… mormăie bătrânul şi închide ochii. Se înseninează deodată şi o lumină binecuvântată îl învăluie chipul. Visează, pesemne, acelaşi vis… de zece ani acelaşi vis…

Se mănâncă direct pe hârtia de ziar. Se mănâncă încet, răbdător, os cu os, şuviţă cu şuviţă iar oasele sunt puse atent, meticulos, exact pe ce-a mai rămas din fotografia primului cosmonaut din lume. Pe urmă se bea. Iute sau leneş. Nimeni nu vorbeşte.

Copilul cu ochii verzi şi mâinile ireal de lungi nu mănâncă. Priveşte spre bunicul său care a închis ochii şi şopteşte ceva. Nu înţelege vorbele bătrânului, dar nici rostul tăcerii pescarilor… o fi fost o zi proastă la pescuit… cine ştie… gândul lui e la puiul de corcodel pe care l-a găsit dimineaţă în stufăriş... căzuse din cuib… era gălbior şi mic, mic de tot… se temuse să nu-l strângă prea tare în mâini, atât de mic era… nici glas n-avea… Încercase toată ziua să-l hrănească cu muşte, cu miez de pâine, cu firimituri de biscuiţi, dar pe seară îl găsise mort în cutia de carton în care îl adăpostise…

Pescarii continuă să mănânce şi să bea fără să-şi vorbească. Pe sub mese se strecoară un motan uriaş. În aceeaşi tăcere este îndestulat cu peşte. După care unul din pescari îl ia de ceafă şi îl azvârle în apă. Copilul se sperie, ar vrea facă ceva, să salveze pisica, dar nu poate… îşi frământă mâinile nefiresc de lungi cu degete subţiri, transparente, le ridică în aer, ar vrea să plângă, să strige, îl caută din priviri pe bunicul... dar după câteva minute motanul apare din stufăriş şi se strecoară sub masă cu o privire iluminată. Copilul nu ştie că motanul mai fusese „botezat” în felul acesta de zeci de ori…

Departe, scheunatul puiului de lup anunţă o nouă noapte. Bărbaţii au terminat masa. Poza lui Gagarin e ştearsă de firimituri cu mâini aspre, de pescar. Undeva, pe discul nevăzut al mării, stelele colorate ale unui vapor clipesc pentru alte lumi.

-Hai, bătrâne, du copilul acasă, că s-a înnoptat…

-Acum, îndată, numai să văd semnul…

-N-ai să vezi nici un semn şi copilul e obosit şi flămând… uite, aproape că n-a mâncat nimic…

Chipul bătrânului a pierdut binecuvântarea luminii. Cu privirea în pământ se apropie de masa din lemn de stejar. Mâinile sale mari şi osoase apucă scaunul de paralitic în care se află copilul şi îl împinge uşor, cu gesturi blânde spre uşă:

-Hai, dragul bunicului, hai acasă… uite, n-ai mâncat nimic… de ce nu mănânci…?

Copilul tace. Ochii lui verzi caută în gol. Bunicul împinge scaunul de paralitic şi cei doi par o singură fiinţă, o insectă imensă înaintând poticnit în noaptea din Delta Dunării.

Pe cer, un nor în formă de peşte acoperă luna.

miercuri, 5 ianuarie 2011

"Semne bune anul are"... poate nu ştim noi să le descifrăm...

"Ca şi data trecută, concursul va fi super-extra-ultra-democratic. Voi veţi face propuneri, iar noi - adică juriul - vom alege pe cine va vrea muşchii noştri..."

http://luciaverona.blogspot.com/2011/01/blog-de-blog-cele-mai-bune-bloguri-din.html