Ştefania Coşovei

TIMPUL POTRIVIT

2011-06-16T02:34:00.000-07:00

Motto: „La miezul nopţii apăru o vedenie de iad. Pe terasă ieşi un bărbat de o rară frumuseţe, cu barba ca un pumnal, îmbrăcat în frac şi aruncă o privire maiestuoasă în jur, ca şi când şi-ar fi privit domeniile. Se spunea, o spuneau misticii, că au fost timpuri când frumosul bărbat nu purta frac, ci se încingea cu un brâu lat de sub care ieşeau mânerele pistoalelor, iar părul negru ca pana corbului îi era strâns cu o basma de mătase purpurie. Prin Marea Caraibilor, cică sub comanda sa, navigase un bric cu pavilion negru de doliu cu cap de mort (...). Dar nu-i adevărat, nu, nu! Sunt minciunile unor mistici care caută să te ademenească! Nimic din toate astea n-a existat, nimic! Iată, există teiul pipernicit, există grilajul de fier forjat, iar dincolo de grilaj – bulevardul...”
(Mihail Bulgakov, Maestrul şi Margareta)

Se lasă o seară indiferentă şi grea ca de plumb. În curtea de vizavi un câine latră ameninţător. Cu ferestrele deschise, de la apartamentul lui situat la etajul doi al unei vile igrasioase din Bulevardul Lascăr Catargiu – pentru că pe Bulevardul Lascăr Catargiu toate casele sunt vechi, boiereşti, igrasioase şi doldora de fantome – demonologul Petre Halat ascultă vibraţiile traficului scufundat într-o canapea primită de la un prieten.
Trezit din somn, îmbracă un halat enorm din brocart vişiniu, cu însemne persieneşti, îşi toarnă un coniac (întotdeauna Courvoisier XO) – cum îi şade bine unui veritabil demonolog – şi începe să înjure din plictiseală câinele vecinului, dar şi pe ăla care-i dăduse canapeaua... unu’... Sile. De fapt, nu i-o dăduse, îi ceruse permisiunea să rămână la el câteva nopţi şi, pretextând că a fost alungat de o iubită, se instalase la Petre cu tot cu canapea. Sile Ventura! Da, da, dobitocul de Sile! Petre Halat aflase abia de curând, cu stupefacţie că îşi luase doctoratul în demonologie la Paris! Publicase tratate, fusese tradus în mai multe limbi, devenise cunoscut în mediile universitare... Sile Ventura, da, bunul lui amic... o carte poştală nu i-a trimis! După ce ani de zile i-a dat să citească, după ce l-a învăţat tot! Tot! Nopţi întregi îi ţinuse discursuri, prelegeri despre întuneric şi lumină, despre misterele demonologiei, îi dezvăluise toate tainele! Cărţi dogmatice, chiromanţie, cristalomanţie, tălmăcirea viselor, magnetismul, vrăjile, tratatele despre gran diavolo! Înalta artă a demonologiei! Ani de ucenicie irosiţi pe ignorantul Sile Ventura, nerecunoscătorul care, într-o zi, a dispărut. A lăsat în urmă o canapea şi o coală de hârtie pe care era scris de mână, cu majuscule, un cuvânt... nişte litere a căror semnificaţie n-o desluşise nimeni: ANGAJAMENT... Pesemne acum bea băuturi fine, mănâncă mâncăruri rafinate, umblă cu femei frumoase pe la Paris, Stockholm ori Madrid... duce viaţă de huzur! Pe când el? A rămas să doarmă pe canapeaua lui Sile Ventura! Singur, în tristeţea patriei pe care refuzase s-o părăsească!

Din stradă răzbate o melodie cu inflexiuni arabe. Deasupra, la etajul trei, se sparg farfurii, sticle şi se fac promisiuni crunte. O maşină a poliţiei trece în goană, cu sirenele pornite. După un scârţâit prelung de frâne, se aud ţipete deznădăjduite, apoi înjurături. La un aparat de radio o crainică vorbeşte într-o limbă neînţeleasă.
Petre Halat îşi mai toarnă un deget de coniac şi se întreabă cât o fi ceasul. Aprinde o veioză cu lumină galbenă, foarte mică şi întinde mâna spre biroul din lemn masiv. Mai mult pipăind, găseşte ceasul, dar până să-l privească îşi dă seama că nu vrea să ştie ce oră e. Nu i-ar folosi la nimic... „Aşa vine sfârşitul? Cu enormă indiferenţă în faţa impreciziei timpului? Cât întuneric? Şi câtă lumină? Oricum, se pare că e o seară potrivită sau, poate, e chiar timpul potrivit...”
O rază argintie acoperă mobilele vechi, prăfuite şi părul negru al demonologului. Afară, lătratul câinelui nu mai e ameninţător. S-a transformat într-un urlet disperat, de jale, rău prevestitor. Petre Halat se înfioară brusc şi privirea lui capătă culoarea fierului. Se ridică încet, cu mişcări calculate şi se îndreaptă spre balconul din fier forjat. E o noapte senină şi specialistul nostru în harta stelelor priveşte cerul minute întregi... Planetele se opresc o clipă din mersul lor şi se lasă observate... Mercur, Jupiter, Saturn... dar vremea asteroizilor n-a sosit încă.
„Mda, îşi zice în şoaptă Petre Halat, câtă lumină şi cât întuneric... lumina are nevoie de armonia întunericului... e o noapte potrivită”. Cu mâini lungi şi palide ca de ceară, pe care scânteiază inele din argint, închide fereastra, îşi aprinde o ţigară, îşi mai toarnă un deget de coniac (întotdeauna Courvoisier XO) şi se aşază la birou. Surâde trist şi începe să scrie ordonat, îngrijit, ca într-un ceremonial al dezastrului:

Femeia mea dragă, număr zilele de când viaţa mi-ai schimbat-o. Totul a fost brusc şi radical, nimic din ceea ce raţiunea îmi pregătise nu se potriveşte. Afectul a părăsit acea amforă în care stătea chinuit dinaintea evidenţei şi de atunci parcurge neistovit drumul dintre neştiinţa ta şi covârşitoarea, simpla mea existenţă. Miriam a mea, eşti... sânge ca şi mine, eşti carne din carnea mea şi simt, ştiu că astea nu sunt deloc îndeajuns. Eşti o prelungire dureroasă a ceea ce sunt. Încep să înţeleg propria-mi metamorfoză... tot ceea ce nu mi-a reuşit a iubi în astă viaţă se năpusteşte nebun spre tine... ştiu asta şi te simt strivită de neputinţa de a înţelege ce ţi se întâmplă. Toate aceste rânduri sunt doar un preludiu amăgitor a ceea ce vei descoperi singură în timp, căci toate gândurile mele sunt fără sens dinaintea perceptelor, simţirilor, trăirilor tale. Adevărul despre mine este că nimic în această lume nu mi-a sedus suficient spiritul, deşi sunt unul dintre puţinii răsfăţaţi ai sorţii care au văzut şi au înţeles toate culorile, au perceput întunericul şi l-au iubit…
Am sedimentat luminile, aromele şi parfumul, am tânjit pe ascuns şi am obţinut mângâierea fiecărui gest uitat pe mine. Toată elegia acestei lumi purtată între ludic şi liric nu te vor completa niciodată, pentru că nici mie nu mi-a reuşit vreodată această amăgitoare simbioză. Recunosc acum, aici, în faţa ta, că am greşit reducând această lume la o galerie de portrete lipsite de viaţă pentru a ignora dinadins dramele ei.
Vei afla, la rându-ţi, că nici măcar propriile drame nu-ţi vor folosi la nimic. Ele doar te vor ascunde lumii şi te vor hărţui în momentele de cumpănă, când vei fi obligată să alegi, Miriam. Ca şi mine, vei trăi între „azi, nimic” şi „mâine sper la ceva viu”.
Sunt atâtea prăbuşiri în astă lume, încât vei ajunge să compari frumosul din culorile curcubeului cu frumosul extras din liniştile succesoare prăbuşirilor. Acum eşti atât de frumoasă... hmmmm... nimeni nu este mai îndreptăţit decât tine în a-ţi creiona destinul. Dar din pluton, Miriam, se poate evada numai dacă te răzvrăteşti, e singura metodă sigură pentru a fi exclus... pentru a te salva. Să-ţi aminteşti, frumoasa mea, că raţiunea îţi va fi singurul aliat în această existenţă... nu vei putea niciodată să posezi ceva dacă îţi pierzi minţile cedând afectului, iubind fără discernământ. Anulând raţiunea nu mai ai nicio utilitate dinaintea celui căruia te oferi cu totul, dar ştiu că este în legea firii să cedezi total o dată în viaţă! Tot ce ai păstrat cu sfinţenie, tot ce-ţi desemna superioritatea se va frânge, dizolvat in neantul deşertăciunii. Îţi vei cultiva inconştient suferinţa – o reacţie naturală şi organică a afectului. Miriam! Suferinţa va fi prima ta opera de artă! Atunci vei afla natura creaţiei, îl vei cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu! Va fi singurul tău război real, dur şi fără menajamente, dar şi fără prizonieri... Vei confunda gustul dispreţului cu cel al fierii, dar să nu te sperii, va fi războiul dintre tine şi tine, în tine, lupta cea mai dură. Şi această luptă va avea ca finalitate înscăunarea definitivă a raţiunii, cea care va aşeza sufletul în camere perfect egale, în care îşi vor găsi locul, deopotrivă, compasiunea, toleranţa, generozitatea şi iubirea.
Atunci, dragă Miriam, doar atunci vei afla definiţia reală a noţiunii OM, vei fi complet sub biciul raţiunii pure şi dure ca un diamant şlefuit de cel mai fin şi rasat meşter: viaţa.
Sunt multe, mult mai multe de spus, dar este mult mai frumos să le trăieşti, astfel întregindu-te... Mă gândesc perfid şi plin de ruşinea speranţei că singurătăţile noastre se vor întâlni cândva.
Miriam, este prima oară, după mulţi ani, când reuşesc să mă adresez mie, să mă aştern aici. Mâine am sa aflu dacă a folosit cuiva, sau dacă sunt mai secat decât azi... în amintirea mea nu se vor scrie poeme, nu se vor rosti poveşti la gura sobei. Voi fi secretul perfect... voi fi secretul tău. Fără să exersez ridicolul şi pateticul ating cu lejeritate fatalitatea asta dintre noi. Dar, atins congenital de ghinion, nu mă plâng de nimic. Îmi eşti dragă şi tu ştii asta. Dacă mi-ar fi la îndemână să-mi aleg moartea, aş alege duelul sau turnirul ca să pot apăra onoarea femeii din viaţa mea şi iubirea dintre noi. Nu mi-a fost niciodată teamă să spun „te iubesc”, atunci când am simţit asta.
Te părăsesc, femeie! Ce crimă comit? Şi dacă ar fi astfel, ce-i cu asta? Nu ar fi nici prima, nici ultima! Ai idee de câte ori am fost eu asasinat? Eu, cel care te iubesc? Eu, cel pe care nu l-ai meritat niciodată? Pierdere de vreme s-a dovedit comunicarea dintre noi... şi, pentru a fi sigur că nu te-ai întristat, te trec în testament! Îţi las ţie sentimentele după care tânjeşti inconştient... îţi las muzica... dar nimic din ceea ce îţi las nu-şi dovedeşte utilitatea... Orice mi-ai cere, vei primi! Strig notarul, dar, înainte de asta, sun legistul pentru a-mi certifica decesul tău şi criminalistul care să mă acuze de crimă. Dacă vreodată voi intra în istorie, VREAU – nu doresc – să fie consemnată moartea ta! Tagma masculină îmi va ridica piedestalul, iar cea feminină îţi va face ţie statuie pe care o vor aşeza pe piedestalul meu, ca să nu rămân făr’ de tine nici în istorie!
Unde să mă ascund ca să nu mai aud de tine? Scot ochii sfinxului şi m-aş ascunde în orbita lor de piatră. Tot nu ar fi de ajuns. Există un singur loc unde m-aş putea, totuşi, ascunde: în tine. Acolo aş muri, la rândumi, pentru că tu nu mai eşti...
Of, femeie! sunt condamnat să-ţi suport blestemul. Blestemul de a-mi aparţine. Pot să te mai ucid încă o dată?
Lasă-mă să te părăsesc! Trebuie să-mi forţez limitele pentru a lua decizia perfectă. Da, sunt puternic împreună cu tine şi cu El. Această poveste poate va deveni cândva singura poveste care s-a consumat până la final. Dar, pentru a fi sigur de finalitate, trebuie să mă întorc, cândva, aici. Ştia El ce face când ne-a conturat... trist pentru mine a fost să aflu că ştia şi că ne vom pedepsi singuri…
Te îmbrăţişez, femeie. Îţi las dragostea, îţi las toată ura ta către mine, dar şi lacrima mea. E timpul potrivit! Castigo te non quad odio habeam sed quad amem. Uite şi traducerea: Te pedepsesc pentru că te iubesc, nu pentru că te urăsc. Eu, Petre Halat,
Bucureşti, februarie, 2011

E un început pâclos de dimineaţă încărcată în tomberoane. Maestrul Petre Halat, demonologul, priveşte oraşul de la înălţimea balconului său din fier forjat. E timpul potrivit. Inspiră aerul tare şi nu ştie ce să aleagă între cele două vedenii: nişte cozi negre, zburlite, ce atârnă din lăzile de gunoi înşirate în faţa porţilor, sau un motan cu două capete ce traversează leneş bulevardul? Semn că se apropie o mare nenorocire.

NEGÂNDIREA LA VIOARĂ

2011-03-05T09:47:00.000-08:00

„Oare toată lumea crede că viitorul se va sfârşi azi?” – se întreba Marin Caranfil, în timp ce-şi aprindea o ţigară Camel ultra-light. Proaspăt dezvirginat, Caranfil îşi masacrase toate stările de spirit ale momentului (instinctul învingătorului, trofeul mult râvnit…), cu o singură întrebare: „Asta a fost tot?”.

Făcuse dragoste cu una care îi avortase în pat. Nu înţelesese ce e cu ghemul acela de carne şi sânge închegat, revărsat chiar acolo, pe cearşafurile curate de la maică-sa. Dar studenta la psihologie, iubita lui Caranfil nu se pierduse cu firea. Cu gesturi precise, de parcă ar mai fi fost repetate cândva, spălase cearşaful şi îl întinsese la uscat. Apoi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, se apucase să cânte la vioară.

Aşteptând să se usuce aşternuturile, Caranfil o privea pe psihologă: goală, aşezată la marginea patului, cântând la vioară. O asculta fascinat, mai mult, îl obseda poziţia ei. Săptămâni la rând, Marin Caranfil încerca să rememoreze linia melodică, dar, mai ales, poziţia femeii cântând... Mâinile ei albe, cu degete prelungi, împodobite cu inele îi aduceau aminte de toamnă.

Partidele de amor şi vioară au ţinut până într-o zi când, stând el, Caranfil, întins pe canapea, şi terminând ea, psihologa de cântat, peste ei se lăsase o linişte de sfârşit de concert. Nu mai aveau ce să-şi spună.

Caranfil o întrebă brusc,dar sincer:

-Auzi, tu la ce te gândeşti?

-În viaţa ta să nu mai întrebi o femeie la ce se gândeşte, mai ales după ce faci dragoste cu ea! Am spus dragoste? Vezi de treabă! Până când o să te deşerţi în mine? – urlă nesatisfăcută psihologa şi dispăru din viaţa lui Caranfil cu tot cu vioară, arcuş şi sacâz.

Au trecut anii cu inundaţii, revărsări, potopuri, cutremure, incendii zăpezi şi demolări. Marin Caranfil a trăit în recluziune, beznă interioară şi meditaţie. Proaspăt ieşit dintr-o peşteră, încolţit de poliţişti, oameni de ordine, medici şi ziarişti, ascetul nostru cu barbă şi plete până la genunchi se gândeşte să-şi sporească într-un fel şansele de supravieţuire. Adică răspunde întrebărilor reporterilor de radio şi televiziune aflaţi la locul faptei să-i surprindă capturarea.

Ieşit din grotă, la lumina girofarurilor şi în atenţia agresivă a camerelor de luat vederi, Caranfil nu înţelege ce se întâmplă cu el, de ce este extras din locul lui de meditaţie, escortat şi filmat cu amănuntul? Înhăţat de poliţişti pentru a fi băgat în maşina salvării, el se opreşte pentru o clipă şi se întoarce către o tânără cu microfon, adresându-i-se cu o voce plină de miere, ca a călugărilor:

-Auzi, dumneata la ce te gândeşti?

Asta în timp ce pe un petic de noroi trei zidari şi doi dulgheri joacă fotbal, la o singură poartă, cu un şobolan mort. Când animalul devine un ghem de maţe vinete, unul din fotbaliştii de ocazie aduce mingi noi, adică scoate dintr-un butoi de tablă un şobolan proaspăt. Cel mai greu e pentru portar la loviturile de pedeapsă... e umplut de maţe pe tricou, pe faţă, pe mâini. Butoiul cu şobolani pare plin, aşa că partida nu se mai termină. Din când în când, bucuria golului e însoţită de strigăte şi chiţăieli: un penalty! În sfârşit!

Peste câteva zile, poza lui de sihastru apare pe prima pagină a ziarelor: „Omul grotelor refuză orice comunicare!”.Până şi pensionarii din parcul central al oraşului îşi dădeau cu părerea:

-Ăsta s-a sălbăticit rău de tot! Să nu devină periculos pentru societate, să nu ne influenţeze copii, nepoţii…

-Nu e drept ce spui! De ce îl acuzi, doar pentru că întreabă oamenii la ce se gândesc? Tu poţi să spui la ce te gândeşti?

-Eu aş putea să spun, dar nu vrei să începi tu, că ai avea mai multe de mărturisit?!

După alte câteva zile de arest preventiv, Marin Caranfil este cercetat cu amănuntul, i se ia sânge pentru analize, este deparazitat, tuns, bărbierit cu forţa, spălat şi trimis sub escortă într-o clădire ce, pe dinafară, arăta ca o curăţătorie chimică. Era un binefăcător spital de boli mintale.

Îl cercetaseră prin dioptriile ochelarilor, îl puseseră la tot felul de aparate, încercară toate tipurile de comunicare, dar Caranfil nu dăduse nici un semn că vrea să colaboreze cu ei. Devenise un caz confuz, mai ales după ce, a cinci zecea oară filmat sau intervievat, în timp ce îl cărau prin toate camerele spitalului, se întorsese spre mutra acră, sătulă de insulte a unui brancardier, pe care îl privise minute în şir, căutându-i privirea:

-Auzi, tu la ce te gândeşti?

După luni de tratamente, somnifere, duşuri reci, cămaşă de forţă şi electro-şocuri, Marin Caranfil primeşte o vizită: o femeie de vreo patruzeci şi cinci de ani, planturoasă, îmbrăcată destul de prost, confuză şi îngrijorată. Era chiar psihologa, pe care, de curând, o părăsise bărbatul. Caranfil nu se arată surprins, prefăcându-se că nu o recunoaşte. Dar femeia nu renunţă, îl imploră, evocă amintiri, plânge şi îşi cere iertare dacă i-a produs vre-un rău, dacă ea este de vină pentru…

-Dacă pretinzi că eşti cine eşti, cântă la vioară!

-Dar…cum să… n-am mai făcut asta de mult timp…

-O faci acum! Te dezbraci şi îmi cânţi la vioară!

-Dar eu am venit aici ca psiholog…

-Atunci cară-te! Şi să nu mai vii niciodată! Mi-ai făcut destul rău cu teoriile tale despre feminitate! Eram virgin, vaco, trebuia să te gândeşti la asta! Nu vă învăţa la facultatea de psihologie? Uite, ce cur ai făcut!

Ofuscată, botoasă, şi la fel de proastă ca acum două zeci şi ceva de ani, femeia fără nume dispare din viaţa lui Marin Caranfil pentru a doua oară. El se întoarce în celula de tratament, nu înainte de a se adresa unuia dintre gardienii ce-l însoţeau, şi pe care îl bănuise că a tras cu urechea la conversaţia lui cu psihologa:

-Auzi, tu la ce te gândeşti?

Eliberat pe considerente de ameliorare psihică, Marin Caranfil îşi satisface stagiul de reabilitare într-o altă clinică, mai sofisticată, cu mai multe aparate şi aflată undeva în creierul munţilor, un fel de sanatoriu, fără electro-şocuri ori cămaşă de forţă. Simţindu-se relativ liber, se iniţiază în arta picturii sub o discretă supraveghere a cadrelor medicale. Seara, e lăsat să se plimbe în voie, împreună cu ceilalţi pacienţi şi leagă chiar prietenii.

Problemele lui de comunicare par să se amelioreze, mai ales după ce o întâlneşte pe Alexandra, o fostă chelneriţă într-un bar de striptease. Avusese o cădere nervoasă după ce se despărţise de iubitul ei, Haralamb, despre care auzise că şi-a scos ochii pentru ea că l-a părăsit. O internaseră ca să nu facă vre-un gest necugetat, să se precipite de la balcon, sau să se arunce în faţa metroului.

Marin şi Alexandra, nu-şi vorbesc, dar Alexandra se uită peste umărul lui Caranfil în timp ce acesta pictează, în guaşă, dealurile din împrejurimi. Altă dată, cei doi se aşează în tăcere pe una din băncile parcului şi ascultă Beatles. Se naşte o simpatie alimentată de somnifere. Medicii care-i supraveghează văd în această inocentă relaţie o readaptare a lui Caranfil, o posibilitate spre reintegrarea sa în societate, iar Alexandra, cea schilodită sufleteşte, pare să redescopere curajul de a trăi. Timp de alte câteva luni, sub supravegherea psihiatrilor, cei doi trăiesc o experienţă reuşită, ce dă speranţe noi halatelor albe.

Apoi, vine o ploaie de toamnă, care distruge picturile lui Caranfil, uitate neglijent pe terasa sanatoriului, şi medicii se tem ca acesta să nu aibă o nouă cădere. Dar Alexandra este lângă el, asistându-l, ajutându-l să-şi reconstituie lucrările, aşa, palidă şi slabă, în rochia ei galbenă şi cu papucii ei cu tocuri aurii.

Tocmai când munca medicilor părea să dea rezultate maxime, Alexandra este anunţată că tratamentul ei s-a încheiat, poate părăsi sanatoriul. După o noapte de nesomn, la aflarea veştii că este liberă, se hotărăşte să plece fără să îşi ia adio de la Caranfil. La ce bun? Cum să se despartă un nebun de alt nebun? Aşa că, îmbrăcată după moda „flower-power”, Alexandra îşi face bagajul şi părăseşte fără vorbe multe instituţia care o obligase să supravieţuiască. Simţindu-se vinovată şi în mare lipsă de inspiraţie, lasă în camera lui Caranfil cele trei volume ale lui Thomas Mann, „Muntele vrăjit” şi pleacă, pentru a prinde primul tren.

În tren, Alexandra nu scapă de insistenţele unei ţigănci de a-i citi în palmă viitorul, dar Caranfil nu apare pe nici una dintre liniile vieţii ei. Buimacă, se îndreaptă spre vagonul-restaurant, unde, imprudentă, comandă numai băuturi tari şi scumpe. „Ce tâmpenie, să-i dau ăleia cu fuste o grămadă de bani, numai ca să-mi spună că nu am nici un destin!” – se gândeşte Alexandra, privindu-şi palmele. Apoi, mai face o comandă destul de scumpă, întrebându-se la ce se gândea, în clipa asta, Caranfil.

Cum au trecut anotimpurile sau cum s-a schimbat culoarea cerului în tot acest timp, e mai puţin important. În urma unei noi evaluări psihologice, Marin Caranfil este eliberat şi condus spre poarta spitalului-sanatoriu. Chinurile lui au luat, aparent, sfârşit, iar aerul tare de munte îi dă un sentiment de curaj. Are în buzunarul de la piept un certificat medical, care îi dă dreptul la libertate, aşa că, fără multe îmbrăţişări, ajunge la gară cu un mic bagaj în care îşi adunase toate cele necesare.

Pe peronul proaspăt spălat al gării de staţiune montană, Marin Caranfil rămâne înmărmurit de spaimă: Alexandra pare că îl aşteaptă de o viaţă în rochia ei galbenă, sugrumând într-o mână un bucheţel de flori, iar în cealaltă o poşetă din vinilin în care păstrase toate scrisorile pe care nu îndrăznise să i le trimită, simţindu-se vinovată pentru fuga ei.

-Caranfile… eşti liber, în sfârşit! Câţi ani am aşteptat clipa asta!

-Da’ ce-i cu tine? Cum ai ştiut că ies…

-Vreau să mă dedic ţie pe viaţă! Am început să iau cursuri de vioară!

Marin Caranfil se opreşte mut, rezemându-se de vagonul trenului ce staţiona pe peron şi care ar fi trebuit să-l conducă spre libertate. Apoi, palid, cu obrajii ca de ceară, cu umerii încovoiaţi, se îndepărtează de Alexandra. Cu paşi mari şi hotărâţi, se pierde în furnicarul gării din micul orăşel de munte.

Auzi, tu, iubite cititorule, la ce te gândeşti?

Ştefania Coşovei

o stare de spirit...

2011-01-28T10:31:00.000-08:00

COMERŢUL CU INDULGENŢE

Cu focul stins,

cu ţigările pe sfârşite, cu marele frig zgâlţâindu-mi

fereastra –

omul din colţ, bătrâna doamnă care şterge vitrinele

atelierului de bobinat

au fost ultimii care s-au gândit la mine,

la sângele meu care stinge lumina în sălile de

cinematograf,

la viaţa mea care îşi cere iertare.

Ca pe o mângâiere mi-au dăruit o pătură veche.

Cu nesfârşită blândeţe mi-au adus mai aproape

chibriturile, bidonul cu gaz.

După puterile lor mi-au trimis ani de zile scrisori

să am cu ce aprinde focuri zadarnice la marginea mării.

Cu cenuşa unui imperiu mi-au vopsit faţa.

De la robinetele casei mi-au dat să beau îndeajuns.

Cu lanţuri de flori de câmp mi-au legat mâinile –

cu lanţuri de imortele

m-au acoperit ca pe unul de-al lor.

Cu focul stins în vechea mansardă,

cu ţigările pe sfârşite, cu lupii la uşă

(ah, la flacăra colţilor lor mi-am scris o viaţă întreagă

poemul),

după ce am urcat un munte de plumb literă cu literă

sunt singur şi în tăcerea din jur

aproape aş putea să luminez.

Traian T Cosovei

SEMNE PE APE

2011-01-10T12:51:00.000-08:00

în memoria lui Traian Coşovei, tatăl

De două zile şi două nopţi rătăcesc prin stufării. Se smulg greu din capcanele miilor de rădăcini, din nămolul care îi tot trage spre el. Mult timp s-au zbătut mai mult pe loc, înotând prin desişurile de stuf încâlcite, încolăcite de iederă, cucută, ori ferigi cu foi tăioase ca fierăstraiele. Se zbat în mâl fără să înţeleagă prea bine ce anume i-a mânat, ce i-a îndemnat să vină aici…

Înaintează cu mare chin fără să se întrebe când vor mai vedea lumina. Se strecoară prin gârliciuri mocirloase făcute de sălbăticiuni – o Deltă întunecoasă şi întortocheată ca o galerie de mină li se împotriveşte. Nămolul e negru, fierbinte şi colcăie de lipitori, broaşte şi gândaci. Aproape îi îngroapă. Apa e puţină şi are o culoare galben-roşcată, ca un fel de unsoare cu miros greu. Încinsă de soare, fierbe încet, bolboroseşte ca o licoare din cazanul cu vrăji.

Sunt doi bărbaţi: unul la vreo şaizeci şi cinci de ani, cu faţa arsă de soare, ce pare deprins cu firea tainică a Deltei, iar celălalt, un copilandru – nu pare să aibă mai mult de zece ani – cu privirea verde, ireală şi cu nişte mâini nefiresc de subţiri şi de lungi cu care stă agăţat de gâtul bătrânului…

-Bunicule, mai avem? Când ajungem?

-Mai avem, copile, mai avem… până vedem semnul… semnul pe apă… ţine-te de mine, ţine-te strâns…

-Dar, bunicule, trebuia să se arate până acum… mergem de două zile şi două nopţi…

-O să se arate… pe ape… trebuie să fii pregătit, copile! Când o să vedem insula… în aburul de deasupra apelor… insula în formă de peşte… peştele e semnul!

Copilul tace şi cei doi continuă să-şi croiască drum, să iasă undeva… la lumina soarelui… să scape de vrăjmăşia aceasta a Deltei, de acest loc singuratic, necălcat de nimeni, cuprins între braţul Sf. Gheorghe şi mare… Priviţi de sus, par o singură fiinţă cu patru braţe, care se agaţă, se zbate, se întoarce prinsă într-o înfricoşătoare plasă. Din când în când dau de un luminiş: ochiuri mici de apă acoperite cu nuferi, ciulini şi cârduri de păsări. Răscolită de aripile lor, apa tulbure, de culoarea pământului înalţă miasme. Peşti mulţi, ameţiţi de apa stricată şi de ciocurile păsărilor ies la suprafaţă. Sunt negri şi par foarte bătrâni…

-Bunicule, să nu rămânem aici, te rog, să ieşim de-aici! – se roagă copilul cu ochi verzi şi mâini nefiresc de lungi.

-O să ieşim, nu e ăsta semnul… ai răbdare… o să treacă încă o noapte şi ajungem… să nu-ţi pierzi credinţa… ţi-am promis că te duc pe insulă!

-Am răbdare, bunicule, trebuie să am… dacă spui tu…

O dată cu noaptea se lasă o linişte grea. Departe, larma nesfârşită a mării nu reuşeşte să acopere ţipătul unui mistreţ, strigătul unei păsări ori scheunatul unui pui de lup. Cei doi ies pe pământ, la marginea stufăriilor, aproape de Zătoane – nişte lacuri întinse de-a lungul ţărmului, despărţite de mare prin spinări lungi de nisip. Adieri slabe îi învăluie cu miresme de ape stricate, de putreziciuni. Peste ele vin valuri de aer rece rătăcite din largul mării şi îi înviorează cu un miros sărat. Bătrânul aprinde un foc şi, la lumina lui, întinderile nemărginite scânteiază ca o plajă pustie cuprinsă de flăcări...

-Să stăm aici până dimineaţă… culcă-te, copile, am e grijă…

- Bunicule, să nu pierzi semnul… ştii tu…

-Culcă-te, am eu grijă… tu să fii pregătit să mergi acolo… să pui picioarele pe aburul insulei…

Bătrânul se întinde pe pământ şi aşteaptă. O stea căzătoare trece foarte aproape de el şi cade departe, în mare. În rest, nimic nu mai tulbură regatul de nisip şi stuf al Zătoanelor.

- Ce semn, ce peşte? Nu vezi că ai adormit?… Scoală-te! Iar ai visul ăla…

-Peştele, semnul pe ape… insula… ce ştii tu…

Un hohot de râs îl trezeşte de-a binelea. E la cherhana… Undeva, în depărtare, bărcile cu 14 sau 18 crevace se leagănă proaspăt călăfătuite şi date cu smoală. Par resemnate, supuse. La o masă cu blat gros de stejar pescarii aşteaptă cina şi râd de bătrânul care visează. Râd îngăduitor şi beau satelit. Nu prea ştiu ei bine ce visează bătrânul, care în vis spune mereu: „minunea… insula în formă de peşte… păşeşte pe ea, copile!”.

Alcoolul îndoit cu puţină apă le trezeşte pofta de vorbă. Cum la cherhana nu sunt femei, doi dintre ei „sapă” cu o imensă lingură de lemn într-un ceaun sub care ard bucăţi de lemn şi vreascuri. Ceilalţi stau la masa pe care, de zeci de ani, e lipită o pagină de ziar. Hârtia a devenit uleioasă, unsuroasă, miroase a peşte, ceapă şi mujdei… a devenit, în toţi aceşti ani, una cu blatul gros, grosolan de stejar. Petele de mâncare ori scrumul gros de mahorcă n-au reuşit să acopere literele mari de-o şchioapă care anunţă că Iuri Gagarin a fost primul om lansat în cosmos… 12 aprilie 1961…

-Pescari ignoranţi… mormăie bătrânul şi închide ochii. Se înseninează deodată şi o lumină binecuvântată îl învăluie chipul. Visează, pesemne, acelaşi vis… de zece ani acelaşi vis…

Se mănâncă direct pe hârtia de ziar. Se mănâncă încet, răbdător, os cu os, şuviţă cu şuviţă iar oasele sunt puse atent, meticulos, exact pe ce-a mai rămas din fotografia primului cosmonaut din lume. Pe urmă se bea. Iute sau leneş. Nimeni nu vorbeşte.

Copilul cu ochii verzi şi mâinile ireal de lungi nu mănâncă. Priveşte spre bunicul său care a închis ochii şi şopteşte ceva. Nu înţelege vorbele bătrânului, dar nici rostul tăcerii pescarilor… o fi fost o zi proastă la pescuit… cine ştie… gândul lui e la puiul de corcodel pe care l-a găsit dimineaţă în stufăriş... căzuse din cuib… era gălbior şi mic, mic de tot… se temuse să nu-l strângă prea tare în mâini, atât de mic era… nici glas n-avea… Încercase toată ziua să-l hrănească cu muşte, cu miez de pâine, cu firimituri de biscuiţi, dar pe seară îl găsise mort în cutia de carton în care îl adăpostise…

Pescarii continuă să mănânce şi să bea fără să-şi vorbească. Pe sub mese se strecoară un motan uriaş. În aceeaşi tăcere este îndestulat cu peşte. După care unul din pescari îl ia de ceafă şi îl azvârle în apă. Copilul se sperie, ar vrea facă ceva, să salveze pisica, dar nu poate… îşi frământă mâinile nefiresc de lungi cu degete subţiri, transparente, le ridică în aer, ar vrea să plângă, să strige, îl caută din priviri pe bunicul... dar după câteva minute motanul apare din stufăriş şi se strecoară sub masă cu o privire iluminată. Copilul nu ştie că motanul mai fusese „botezat” în felul acesta de zeci de ori…

Departe, scheunatul puiului de lup anunţă o nouă noapte. Bărbaţii au terminat masa. Poza lui Gagarin e ştearsă de firimituri cu mâini aspre, de pescar. Undeva, pe discul nevăzut al mării, stelele colorate ale unui vapor clipesc pentru alte lumi.

-Hai, bătrâne, du copilul acasă, că s-a înnoptat…

-Acum, îndată, numai să văd semnul…

-N-ai să vezi nici un semn şi copilul e obosit şi flămând… uite, aproape că n-a mâncat nimic…

Chipul bătrânului a pierdut binecuvântarea luminii. Cu privirea în pământ se apropie de masa din lemn de stejar. Mâinile sale mari şi osoase apucă scaunul de paralitic în care se află copilul şi îl împinge uşor, cu gesturi blânde spre uşă:

-Hai, dragul bunicului, hai acasă… uite, n-ai mâncat nimic… de ce nu mănânci…?

Copilul tace. Ochii lui verzi caută în gol. Bunicul împinge scaunul de paralitic şi cei doi par o singură fiinţă, o insectă imensă înaintând poticnit în noaptea din Delta Dunării.

Pe cer, un nor în formă de peşte acoperă luna.

"Semne bune anul are"... poate nu ştim noi să le descifrăm...

2011-01-05T01:13:00.000-08:00

"Ca şi data trecută, concursul va fi super-extra-ultra-democratic. Voi veţi face propuneri, iar noi - adică juriul - vom alege pe cine va vrea muşchii noştri..."

http://luciaverona.blogspot.com/2011/01/blog-de-blog-cele-mai-bune-bloguri-din.html

La muti ani, Traian!

2010-11-28T03:30:00.000-08:00

BAD BOY

Eu sunt băiatul cel rău care a pus – în sfârşit – mâna pe

chibriturile casei.

Sunt cel cu nasul băgat în punga de somnifere a familiei,

cel care hrăneşte cu ziare vechi păsările oraşului –

sunt cel care lasă robinetele deschise, luminile aprinse,

sertarele smulse.

Am fost un copil rău. Cu ziare vechi mi-am împachetat

sanvişul de la mama,

cu ziare vechi mi-am luminat viaţa ca să-mi văd viitorul

până la capăt –

din ziare vechi mi-am făcut o casă, o iubită, un vis.

Dar eu sunt copilul cel rău care face şinele de tramvai să

tremure,

fonta să împietrească în monumentele frigului.

Sunt copilul care a descoperit alcoolul şi uitarea,

singurătatea şi robinetele ei de gaz.

Sunt băiatul cel rău care scrie pe ziduri „mergi sau crapă”

şi cheltuieşte banii zilei de mâine şi e pus să-şi câştige

existenţa până la capăt.

Sunt cel care savurează dezastrul, maculează hârtia…

Dar când toţi ai casei dorm şi visează

eu fac să se bâlbâie moartea.

Traian T Cosovei

o poezie...

2010-11-11T10:00:00.000-08:00

CÎNTEC DE LEAGĂN

Să nu plîngi — o lacrimă e mai scumpă decît

un pod de cale ferată — să nu plîngi

(te-ar privi dispreţuitori prin oglinda retrovizoare

ori te-ar suspecta că ai inventat o nouă bombă atomică).

La marginea cîmpului,

mereu la marginea unui cîmp

sub cerul traversat de petarde şi paraşute luminoase,

asculţi paza contra incendiilor pusă pe note

ori producţia de şuruburi în metru alexandrin

— mari elegii pentru rîşnitul cafelei de dimineaţă —

Să nu plîngi —

sînt alţii antrenaţi pentru aceasta,

ori să viseze cîmpuri cosite cu ochii pierduţi

în vitrinele cu peşte oceanic.

Să nu plîngi — iată

odăile deschid acum tot felul de uşi

pentru stările de spirit ale umbrelor —

să nu plîngi —

Mîine vom fi în altă gară

sub altă ploaie liberi şi uşori dintotdeauna

printre baloanele cu hidrogen ale marilor sărbători

ca nişte lacrimi de copil pe cerul albastru.

Traian T Cosovei

Capitolul următor...

2010-11-02T14:38:00.000-07:00

Iubesc toamna, iubesc frigul, iubesc caii, iubesc noaptea, iubesc lupii, iubesc părul lung, iubesc ibricele, iubesc ogarii, iubesc pendulele, iubesc şosetele tricotate de bunica, iubesc prezentul simplu, iubesc răsăritul de lună, iubesc mirosul cafelei proaspăt măcinate, iubesc faptul că mă ştiu iubit …

Motto: „Crema o schimbase nu numai la înfăţişare. Acum,

în ea, în tot trupul ei, în fiecare părticică a lui,

clocotea bucuria, pe care o simţea ca pe nişte băşici

ce-i înţepau trupul. Se simţea liberă, eliberată de

toate. Pe deasupra, înţelegea acum limpede că se

întâmplase tocmai ceea ce presimţise de dimineaţă,

şi că acum îşi părăseşte pentru totdeauna casa şi viaţa

ei de altădată. Din această viaţă de altădată, se

desprinse totuşi gândul că are de împlinit numai o

datorie, una singură, înainte de a începe ceva nou,

neobişnuit, care o trăgea în sus, în văzduh. Şi, aşa cum

era, goală, trecu din dormitor, ridicându-se mereu în

văzduh, în cabinetul bărbatului ei şi, luminându-l, se

repezi spre masa de scris…”

Mihail Bulgakov – Maestru şi Margareta

Cu gesturi îndelung studiate Armand îşi aprinde ţigarea. Trage adânc în piept şi se uită la femeia din faţa lui atent, concentrat, ca într-o pândă. Are ochii de lup flămând. Bea vin roşu, fumează, zâmbeşte şi tace.

Prin fereastra deschisă se aud greierii acelei nopţi. Lumina lunii se strecoară complice în cameră mângâind faţa bărbatului, ochii de culoarea iederii în vară şi braţul stâng... până în dreptul Rolexului. Se strecoară printre degetele sale lungi, pregătite pentru crime perfecte, apoi se răzgândeşte şi, timidă, se retrage să schimbe roşul vinului din pahare. Până şi luna îl iubeşte pe omul ăsta, deşi nici ea n-a desluşit taina celor trei M discret tatuaţi pe pielea lui albă, la încheietura fină a mâinii stângi, chiar sub brăţara ceasului...

Şi femeia tace. Un alt fel de tăcere, o tăcere parfumată, mirată, distrată şi indecentă. Se iubiseră îndelung, vulcanic, încet, ore de preludii pe muzică de Bach. Îi fusese amantă, complice, metresă, fecioară ori târfă, se atinseseră în tăcere ori în şoaptă găsind în orice gest excitaţie şi joc, chiar în timp ce mâncau… Se doriseră vulgar, pur şi sublim... dansând ori bând, în faţa ferestrei deschise încât şi stelele se ruşinaseră privind la cei doi nebuni.

Aroma tutunului se strecoară printre mobilele casei, amestecându-se cu parfumul bărbatului şi cu mirosul busuiocului proaspăt cu care el îi frecase pielea ca într-un ritual. Se apropie dimineaţa. Miriam simte asta după cum cad umbrele pe tabloul din dreapta lui Armand – un mac roşu, ulei pe pânză, pe care înadins nu-l înrămase, ca să-l poată privi aşa… crud. Deşi euforică, excitată, confuză simte că trebuie să plece pentru că el nu suportă despărţirile lungi, nu-i place să rămână lângă femeia pe care tocmai a iubit-o… ar fi trebuit să dispară de mult, încă de când el dormea iar ea îi asculta bătăile inimii... „Eşti şi tu acolo…” – îi şoptise din vis…

Armand o priveşte şi îi savurează nehotărârea, dorinţa de-a mai rămâne, chinul despărţirii... Nu e plictisit, nu vrea s-o alunge, nu încă. Stă picior peste picior în fotoliul lui favorit. Pare indiferent. Acea indiferenţă a oceanului faţă de corăbii, a piramidelor faţă de pietre, a deşertului faţă de nisip…

O pisică albă traversează camera. Se opreşte în dreptul femeii şi o priveşte câteva secunde, apoi se culcuşeşte leneş în braţe lui Armand. Acesta o mângâie absent câteva secunde, după care scapă de ea. Pisica dispare în noaptea de afară. Pe o măsuţă stil, un telefon mobil pâlpâie de vreo două minute. Bărbatul priveşte discret spre aparat. Ştie de la cine e apelul. Ar putea să nu răspundă, sau ar putea scăpa de Miriam…

-Vrei să pleci?

-Da… Se face dimineaţă. Mi-ai spus cândva să vin întotdeauna noaptea…

-Da... dar tu… poţi să mai rămâi…

-Opreşte-mă... sau goneşte-mă… Mântuire prin suferinţă… îţi aminteşti, „baby”?

Contrariat, Armand priveşte încă o dată telefonul care continuă să pâlpâie şi se ridică uşor, ca o felină mare şi neagră. Adoră provocările, intră în jocul femeii. Îşi afundă faţa în părul ei şi îi şopteşte ceva… în timp ce-i alintă venele şi o sărută, aşa, în picioare… în timp ce o posedă scurt, sălbatic, intens, de adio, de prea târziu…

-Te… pedepsesc pentru că te iubesc, nu pentru că te urăsc… asta nu-ţi aminteşti, "baby"? Dar tu, Miriam, tu poţi să mai rămâi, tu eşti a mea…

Umbrele încăperii se transformă încet în lumini blânde. E o dimineaţă care nu se năpusteşte peste cei doi, ci vine prudent, pe îndelete... cu foşnet de frunze şi miros de pădure îndepărtată. Pisica cea albă s-a întors din grădină şi doarme tolănită pe-o canapea. Armand dispare un timp şi revine cu o tavă pe care se află un vas cu cafea aburindă, fructe şi miere. Ştie să facă din prepararea cafelei un adevărat ceremonial şi mai ştie că Miriam îl priveşte. E proaspăt, frumos, mândru, activ, solar, mirosind a câmpie. Ochii îi sunt la fel de lucizi şi de criminali, nu-l trădează niciodată. Verdele lor e smarald de Burma, cămaşa lui neagră – alta decât cea de azi-noapte - are un parfum necunoscut. Şi glasul e acelaşi, când copilăros, când senzual:

- Draga mea, e dimineaţă, sunt încă lângă tine şi nu mai încăpem în nicio zi…

-Spune-mi ceva despre tine, spune-mi ce n-ai spus nimănui, niciodată…

-Nu-mi place să dau detalii despre mine, tot aşa cum nu-mi place să ştiu nimic din trecutul vreunei femei, doar mă cunoşti…

-Te ştiu pe de rost, deşi nu pot afla nimic despre tine. În tot acest timp, de când mă locuieşti, mi-ai fost Siberie îndepărtată, ori visul Orient-Expres… m-ai învăţat zâmbetul de dimineaţă, m-ai învăţat culoarea neagră şi culoarea albă, m-ai învăţat blândeţea care ucide, m-ai învăţat viaţa şi moartea, verdele şi lacrima, mi-ai povestit despre armăsarii mercenari ai Irlandei şi despre frumuseţea Elenei din Troia.... m-ai învăţat aşteptarea, m-ai învăţat să te învăţ, dar nu mi-ai dat niciodată totul, deşi de câte ori ai venit, ai fost totul...

-Femeie, am trăit atâtea, am trăit tot... prea devreme, poate…. beau şi fumez de 15 ani... am făcut sex la 13… pe bune, nu dat din cur şi gata! Apoi am făcut vreo 20 de ani de şcoală, dar am învăţat şi viaţa şi oamenii... tot! Am furat din fiecare şi sper că am reuşit să nu devin o copie, să rămân original…

- Spune-mi cum a fost copilăria ta...

-Luminoasă, cuminte, fără dulciuri multe. Am fost ocrotit de părinţi şi bunici, dar nu exagerat…

-Te-ai născut în Bucureşti?

-Da. Lângă Biserica Sfânta Vineri, pe Herescu Năsturel. Comuniştii i-au schimbat numele în Gheorge Cristescu… cine mă-sa o mai fi fost şi ăla? Bunicii mei stăteau pe Clucerul Udricani. Era o zona plină de evrei negustori, îţi aminteşti cartierul, foarte aproape de Taica Lazăr, pe lângă cele două Temple şi Teatrul Evreiesc de Stat… Nu mai există nimic, după cutremurul din ’77 s-a demolat tot, cum bine ştii… Casa mea era mare, roşie, brâncovenească, avea arcade largi, iar camera mea era foarte mare şi foarte frumoasă, cu multă stucatură… rozete… şi o oglindă enormă, 2x2 metri… într-o ramă de nuc masiv…

-La ce vârstă te-ai îndrăgostit prima dată?

-La 13 ani! I-am tras-o unei vecine, studentă la medicină… am prostituat-o un an de zile… devenise dependentă… ha, ha, ha!

-Armand…

-Scumpo, nu mă îndrăgosteam, nu-mi amintesc, dar îmi plăceau femeile, le iubeam pe toate!

-Ai fost un copil cuminte?

-La fel de cuminte sunt şi azi… copil cuminte, draga mea. Străbunicul meu a avut opt fraţi şi toţi aveau prăvălii celebre acolo... unul avea restaurantul „5 Lei”, renumit în Bucureşti... altul, măcelărie, „La mielul alb”… altul, ceasornicărie... altul a fost dealer de maşini Ford… Am amintiri destule… încă de la trei ani. Bunica mea, Virginia, a fost botezată de Rege chiar la Biserica Sfânta Vineri. Păstrez cu sfinţenie certificatul ei de botez... Pentru că... sângele e tot ce-am primit acasă! Şi asta suntem!

Miriam stă ghemuită pe-o canapea şi ascultă. Nu face nicio mişcare de teamă să nu-l întrerupă. În liniştea matinală a casei se aude doar glasul lui Armand povestind încet… aproape şoptit…

-Când au venit comuniştii, vremurile s-au schimbat şi orice speranţă s-a năruit aidoma unui cub de zahăr aruncat într-un pahar de ceai fierbinte. Talciocurile şi consignaţiile au mestecat, au devorau cu înghiţituri mici cam tot ce fusese pe vremuri vreun cât de neînsemnat semn de prosperitate… Trecuse vremea serviciilor de cafea din porţelan chinezesc, a covoarelor buhara, a vazelor austriece ori franţuzeşti ori a seturilor de tacâmuri din argint. Ajunseseră la inele şi verighete, la ediţii vechi legate în piele, la rame de ochelari din aur şi chiar la obiecte din alpaca. Unii vindeau cu gândul la ziua de mâine iar alţii se despărţeau de amintiri de foame şi de frică. Cei mai „curăţaţi” erau puţinii ovrei ce supravieţuiseră stabilizărilor, reformelor monetare şi naţionalizărilor… Cu ăştia se purtau altfel: se începea cu instalarea la demisol şi la mansardă a unor familii de ţigani…putreziciunea burgheză era încolţită din toate părţile, bănuită, suspectată, invidiată sau duşmănită până şi pentru lucruri despre care ţiganii – cei mai mulţi muncitori necalificaţi pe la vreo uzină de la marginea oraşului – nici nu ştiau la ce folosesc, de exemplu, bideul sau lampa cu ultraviolete pentru îngrijirea tenului. Se fereau s-o fure! Credeau că produce scurt circuit şi curentează. Multe căsnicii s-au spart în acei ani ai traiului la comun, cu closetul şi baia aflate la capătul coridorului. Cine nu apucase să emigreze îşi plângea şi acum în pumni, dar încet, să nu-i audă vecinii tot aşa cum nu era bine să afle lumea că ai aparat de radio la care poţi asculta cine ştie ce îndemnuri duşmănoase… Societatea se uniformiza, se nivela sub tăvălugul timpurilor noi… Astea le ştiu de la tata… eu n-am trăit vremurile alea… Da, Miriam, am fost un copil bun şi tare cuminte… şi acum sunt la fel, priveşte-mă! Găseşte-mă! Pe mine, cel simplu, dar mândru justificat, cu patină din familie!

-Mai spune… care-i prima ta amintire?

-Prima amintire? Imaginea mamei mele cântând la un pian austriac cu placă… imens. Ţi-aş putea descrie în amănunt totul… cum prin perdelele grele de mătase o rază de soare se strecura blând, mângâindu-i mâinile şi clapele pianului deopotrivă, ce parfum avea părul ei… şi ochii ei pe care-i moştenesc… of, frumoaso, uneori mi-e aşa dor de mine, cel de atunci: liniştit, curat, blând… Dar e de-ajuns! Gata, nu suntem la psihiatru!

Armand încearcă un zâmbet şi se ridică din fotoliul lui preferat. Nu e iritat de întrebarea femeii, doar surprins că a vorbit despre el… Nu făcuse asta niciodată, cel puţin nu cu femeile care-i trecuseră prin aşternuturi… Pe eleganta măsuţă, telefonul care pâlpâia în noapte e mort, fusese închis de mult.

Sub pretextul că merge să reîmprospăteze cafeaua şi platoul cu fructe, Armand iese. Se opreşte pentru o secundă şi se priveşte într-o oglindă enormă, înrămată în lemn de nuc masiv… Din locul în care se află, Miriam îi observă chipul, pe cel din oglindă. I se pare ei, sau în ochii lui, care nu-l trădează niciodată, ochii aceia lucizi şi criminali sunt lacrimi?

Dar e toamnă şi e toamna lui. Dacă vrea, o vinde, dacă nu, o închiriază! E suveran, pentru că e doar a lui! E toamna lui! Aşa că lumina acestei dimineţi nu mai surprinde pe nimeni.

De la geamul unui taximetru, Miriam priveşte strada. Casa lui Armand e departe, amiaza o va găsi într-un oraş mare şi murdar. Încearcă să rămână lucidă cum stă aşa, pierdută, absentă, pe bancheta din spate a unei maşini care pute a jeg şi urină. Ştie că nu va mai intra niciodată în casa lui şi mai ştie că Armand n-o va căuta curând. Se simte vulnerabilă, dependentă de el, ruşinată, pustiită pe dinăuntru… îl pierduse… l-a pierdut?

Blocurile cenuşii de pe marginea şoselei anunţă sfârşitul acestei călătorii. Un vânt rece adună norii peste oraş. Pe când Miriam îşi pregăteşte bancnotele trebuincioase la plata taxiului, ecranul telefonului mobil începe să pâlpâie firav anunţând-o că a primit un mesaj. Achită în grabă şi coboară pe trotuarul murdar, denivelat, noroios. Pentru că a început o ploaie rece şi măruntă care goneşte puţinii trecători ai după-amiezii şi uneşte cerul cu apa din rigole.

„Da, e toamnă, dar e toamna lui, numai a lui…” – zâmbeşte Miriam şi se opreşte în mijlocul ploii: femeie singură, aflată în după-amiaza vieţii ei, care nu mai are timp pentru lacrimi, aşteptări, suferinţe, regrete, remuşcări – butonând tastele telefonului mobil cu bucuria un copil care descoperă darul Crăciunului.

Plouă gri, plouă degeaba, sacadat şi monoton, ca o spovedanie de muribund. Numai femeia din mijlocul ploii e vie, liberă, frumoasă, tânără, mirosind a pădure şi a ierburi sălbatice. Plutind deasupra oraşului, citeşte şi râde : „Lady, sper că ai ajuns cu bine. Dă-mi de veste, te rog. Aşternuturile au încă parfumul tău iar eu îmi amintesc nişte lucruri la care mă gândeam atunci… când erai în mine… mă gândeam, de exemplu, că tu eşti carne din carnea mea, că dacă am fi executaţi împreună, pentru noi ar fi o simplă schimbare de temperatură, o simplă schimbare de program…”

CLUB EXCLUSIVIST. DE PROZA

2010-10-25T11:15:00.000-07:00

Ion Stratan

2010-10-17T09:51:00.000-07:00

FOTO: TUDOR JEBELEANU

"La 1 octombrie 2010, Ion Stratan ar fi împlinit 55 de ani, dar caligrafia tragică, aproape ireală, a unui destin poetic irepetabil s-a scris altfel... O făptură sensibilă, un june rupt parcă din altă epocă, un erou de capă şi spadă, un degustător fin al desenelor ce animau perioada studenţiei noastre de pe la mijlocul anilor ’70, un îndrăgostit de viaţă, de muzică, de cuvintele ce lui îi păreau un miraculos joc al ielelor – iată doar una din ipostazele în care îmi apare poetul.
Nino Stratan este şi va rămâne un paradox pentru istoria literară contemporană. Mai multe fiinţe îl locuiau: una plină de nobleţea aristocratică cu care îşi împărţea bucuria de a fi cu prietenii, alta generoasă până la uitarea de sine, alta jonglând cu magia verbului şi o alta retrasă, întunecată, abisală din care se lăsau auzite doar ecourile unui spirit profund, meditativ, ermetic, încifrat, greu de desluşit. Risipa lui de candoare, de bunătate şi de cheltuială (uneori inutilă, cu prietenii) nu era, în spirit nichitastănescian, decât o formă de generozitate pedagogică. Generozitate superioară pe care a moştenit-o şi el de la prietenul şi maestrul lui spiritual căruia i-a devenit urmaş şi continuator de idei poetice profunde."
Traian T Coşovei

PENTAMERONUL

TREI
Aici lucrurile se încurcă. Memoria memoriei
Imi dă, claie peste grămadă, de furcă, doar timbre
Pentru fiecare cuvînt, doar imagini și scene,
Desene fluturînd sfîșiate în vîrf de antene.
Nu se poate vorbi. Se poate descrie. Cam unu la mie.
Sus se văd zeii jucînd la zaruri necazuri și haruri.
Am cîștigat datorii. Să trăiesc printre vii.
Să sugrum șarpele, să lupt cu gemenii. Ah, să-mi ajut
Fără voia mea semenii. Au dat poartă-n casă
Prin care să-mi treacă mireasă. Și eu să stau lîngă pat
Orbit și legat. Să urc bolovanul pînă la capăt
Pe-o stradă. Să urlu, să cînt, să mor să nu cadă.
Sugrum hidra lîngă un zid. Zeii întreabă-Nu-i mort, n-a murit?
Atunci feciorul este un stupid. Și ne-njură?
Grozav, Icoane. Parol, rezon, coane. Ce ură!!!
Să-i dăruim al bețiilor dar! Să ne-asculte, să-i dăm viziere
Panașe pentru mințile-i lașe! Să-l avansăm soldat.
La instrucție să-l punem s-alerge după plutonu-i de execuție,
Să-l împușcărim! La oase debile să-i punem ghiulea
Să voteze, de vrea, prin vot secret cu bile.
Mai știu și eu la ce gîndeam?
Ce-i pasă păsării de ram? De rupi din
Codru-o rămurea, ce-i pasă codrului de ea?
Ave moriturus. Imperatores te salutant.
Măcar muream singurul. Astăzi sau mîine
Dar singurul, prostul. Nu ca un cîine.
Prostește, făceam. Urechea, ca firul de microfon
Urca din amvon în amvon.
Și munceam. Mușchii creșteau din prea plinul
Îndatoririi. Umflam zepelinul.
Eram din ce în ce mai roși și mai roșii
La cîntat s-au lepădat de mine cocoșii.
Aici, unde noi am ajuns, este mai bine ca binele.
Egali în prostie. Aici este finele.

Din volumul "Aer cu diamante", Editura Litera, 1982.
Volumul se află în curs de reapariţie la Editura Humanitas

RECITAL DE POEZIE TRAIAN T COSOVEI SI AIDA HANCER LA CAFENEAUA DALLES DIN BUCURESTI. DUMINICA, 17 NOV LA ORA 14.00

2010-10-15T12:31:00.001-07:00

DACĂ DORIŢI SĂ RECITIŢI

2010-09-29T11:10:00.000-07:00

Simt nevoia să repostez poemul ăsta...nu ştiu de ce...

IUBITA MEA, PATRIA MEA

Ce s-a întâmplat cu tine, iubita mea,
ce suferinţă tăcută te străbate, tu, ţara mea
plină de zăcăminte ascunse sub gratii de lumini
şi promisiuni?

Cine te mai strânge în braţe, iubita mea,
cine îţi mai fură trecutul, cine îţi hotărăşte viitorul:
nunta, botezul, înmormântarea – tu, ţara mea,
tu, iubita mea jucată la zaruri, cântărită din priviri
şi, până la urmă, uitată de toţi
într-un manual
scris pe un colţ de masă în cea mai cruntă beţie a istoriei?

De ce eşti tu, iubita mea, mamă şi curvă cu toţi străinii
care te-au amăgit, care te-au smintit?
Tu, iubito, tu, patria mea
scuipată printre dinţii unei străine vorbiri,
mă recunoşti?
Vin către tine, vorbesc despre tine
cu toţi munţii, cu toate apele, cu toţi morţii războaielor mondiale
care îmi atârnă la gât şiraguri de cruci,
cu toate mănăstirile spânzurând pe dealuri înmiresmate de morţi.

Ce s-a întâmplat cu tine, iubita mea, ţara mea,
patria mea tăcută şi iertătoare şi răbdătoare?
De ce nu-ţi mai sărut pământul în aceeaşi limbă
cântată de cei vechi la ospeţe?

Traian T Coşovei

ZILELE BUCURESTILOR LA MUZEUL LITERATURII

2010-09-14T11:54:00.000-07:00

LECTURI UŞOARE... DE VARĂ-TOAMNĂ...

2010-08-21T13:54:00.000-07:00

BLESTEMUL DIN DEALUL SPIRII

Se dedică lui Radu Robert

„Lucrurile nu stau aşa cum vor să le potrivească alţii” – gândeşte Leonidas Zarcosie, zis şi Pocitul, răsucind între degete o ţigară din tutun mucegăit. Fumează doar aşa, ca să-şi amintească vremurile de demult. Cum stă învăluit în fumul gros, nu i se zăreşte decât o parte a feţei, cea dreaptă, cu un ochi negru, ca de gândac, fixat în tavan.

Porecla i se trage de la o istorie care circulă prin mahalalele Bucureştilor, o legendă stranie, aducătoare de ghinion. Se spune că străbunicul său luptase alături de pompieri pe Dealul Spirii contra turcilor. În toiul unui asalt, ameţit de duhoarea de sânge şi praf de puşcă, străbunicul, Sevastos Zarcosie, se încurcase în maţele unui cal hăcuit de o ghiulea şi se prăbuşise peste un turc ce se lupta să iasă de sub apăsarea bietului animal în agonie. Atins şi de glonţ, Sevastos se împiedicase şi se proptise cu urechea drept în baioneta turcului. Lama îi intrase în ureche şi îi ieşise prin ochiul stâng. Dar străbunicul Zarcosie, deşi grec, îşi aminti că e patriot. Curmă viaţa turcului şi porni mai departe la contraatac. Cu vitejia pe care ţi-o dau doar frigurile morţii, mai apucase să reteze câteva beregăţi de turci, străpunsese câteva inimi de păgâni tineri, despicase ţeste duşmane şi căzuse în genunchi lângă un camarad al cărui cap zburase cam vreo două prăjini mai încolo, spulberat de o ghiulea. Cu ultimele puteri, Sevastos începu să cotrobăie buzunarele trupului decapitat: punga de tutun, amnarul şi iasca, nişte parale, un ceas de alpaca (o fi fost ofiţer, nefericitul) şi o bucată de ziar zdrenţuită ce avea imprimat la tiparniţă, cu meşteşug, portretul unei femei foarte frumoase. Zarcosie gândi că e îngerul venit să-l ducă în împărăţia cerurilor. Cu sângele curgându-i pe faţă, cu gloanţele şuierând deasupra sa, privi mai bine desenul…

Hangiul aduce o carafă de vin la masa Pocitului care se opreşte din cugetările sale numai pentru a scuipa pe duşumele groase din lemn (furat din ce mai rămăsese de la Podul Mogoşoaiei) ori pentru a gusta din vin.

La o altă masă stă o femeie fără vârstă, uscată, învelită în şaluri negre de mătase din care se zăresc doi ochi verzi şi două mâini descărnate, pline de inele din aur. Seamănă cu o lăcustă neagră, mare, înfricoşătoare.

Pocitul lăcrimează cu ochiul drept făcând un semn tarafului de lăutari care tocmai intră pe uşa cârciumii şi ăia încep să cânte: „Ilona, calvar mi-e viaţa fără tine…” O linişte rău prevestitoare se aşterne peste toţi. Pocitul începe să urle: „Nu era poza ei! Era mă-sa, sau mă-sa mare! Tu, vrăjitoareo, trebuie să ştii mai bine, a dracului de lăcustă, că tu ai făcut totul!”

Femeia-lăcustă începe să blesteme şi bolboroseala ei acoperă celelalte glasuri, auzindu-se din ce în ce mai clar, transformându-se într-un ţipăt ascuţit şi prelung.

Străbunicul Zarcosie strânsese în pumni bucata de ziar cu portretul misterios, umplând-o de sânge. Apoi îşi dădu ultima suflare.

La vreo două mahalale distanţă, femeia grecului patriot născuse chiar atunci, în gemetele obuzelor şi în urletele răniţilor. O ajutaseră două ţigănci. Copilul era zdravăn, numai că se născuse fără o ureche şi cu ochiul cel stâng lipit! Cei din mahala îi găsiră

degrabă un nume, Ciclopu’, spre marea amărăciune a mamei micuţului care tocmai aflase şi de moartea bărbatului.

Cum au trecut anii e mai puţin interesant de aflat. Ciclopu’ era acum bărbat în toată firea, bine clădit, zdrahon, iubitor de petreceri dezmăţate cu curvele de la Mogoşoaia ori din Delea Veche. Ţinea o băcănie în spatele căreia creştea dropii. Erau la mare căutare, o delicatesă pe care şi-o permiteau numai cei cu dare de mână. Ciclopu’ prospera în afacerea cu dropii. Îşi deschisese un han clădit din piatră şi pământ din albia Dâmboviţei. Pivniţa era încărcată cu cele mai bune şi mai scumpe vinuri. Din borţile pivniţei se iscau tot felul de ocniţe şi tuneluri bine zăvorâte cu lanţuri şi lacăte, pentru că Ciclopu’ făcea contrabandă cu tutun, lichioruri, mătăsuri (aduse tocmai din Spania ori Italia), cafea şi ouă de dropie. Îşi luase nevastă cu stare, fată de popă, căreia nu-i spusese o vorbă despre pivniţele ce-i asigurau traiul tihnit, tot aşa cum nu pomenea de ce pleacă de două ori pe an la Carlsberg, Vienna ori Berlin. De acolo se întorcea, cu vagoane de marfă şi cu sănătatea restabilită, direct la nevastă-sa, boită toată, îmbrăcată după fasoanele vremii şi împodobită cu salbe şi perle, de dădea în lingoare toată mahalaua.

După o întoarcere de la băi, Ciclopului îi născu nevasta: un băiat frumos, robust ca şi tac-su. Numai că doftorii şi cele două moaşe ce asistaseră la naştere descoperiră că pruncului îi lipseşte o ureche şi un ochi. Leit-poleit ta’su! Femeile îngenuncheaseră la icoane, dăduseră acatiste, chemaseră popii să sfinţească acareturile şi casa, pământul şi dobitoacele. Chiar dropiile din întunericitele hrube fuseseră stropite cu agheasmă şi li se spusese de deochi!

Dar copilul creştea zdravăn, ţipa tare şi mânca pe săturate. Bunicul, Sevastos Zarcosie, avea bust de erou în parcul Icoanei, iar dropiile se înmulţeau în linişte ca şi sipetele cu bani de aur puse la păstrare în pivniţe ori în firidele podului. Cei roşi de pizmă, invidioşii şi denunţătorii ce nu-l puteau dovedi pe Ciclopu’, îi scoaseră copilului o poreclă răutăcioasă: Chioru’.

Au mai trecut ani, au mai zburat păsări călătoare, s-au născut noi generaţii de dropii, contrabanda a înflorit, au crescut birurile, mai o zaveră, mai o răscoală, mai o lovitură de palat. Ajuns la vârsta bătrâneţii, Ciclopu’ i-a lăsat toată averea Chiorului. În cinci mahalale se vorbea că flăcăul l-a pus la cazne pe taică-su, l-a muncit şi l-a mustrat cu lovituri de bici, l-a ameninţat că-i scoate şi celălalt ochi dacă nu-i lasă lui toată averea, toată negustoria cu dropii.

Chioru’ înflorea, prospera, îşi luase trăsură cu echipaj. Mahalaua îl respecta din frică, dar îl invidia. Aflat la Viena, la jocuri de cărţi, primise de ştire, prin telegraf, că părinţii lui au fost găsiţi înecaţi la stăvilar. Chioru’ se întoarce în ţară, se lasă pradă vinului, petrecerilor cu lăutari prin localurile Bucureştilor. Aici cunoaşte o cântăreaţă, o tânără ţigancă de o frumuseţe neobişnuită, Ilona. Îi înnebunise pe mulţi cu farmecele ei. Fata avea vreo şaisprezece anişori. Chioru’ dădea toată averea pe vocea şi, mai ales, pe farmecele ei. Îi plătea concertele la concurenţă cu bancherii ori ofiţerii de carieră, îi cumpăra bijuterii şi rochii şi îi închiriase o casă în cea mai pricopsită mahala a Bucureştilor. Uitând de nevoile familiei, ca şi de datoria de onoare faţă de bunică-su, Sevastos, cel cu statuie în parcul Icoanei, Chioru’ tocă banii tocmai când avea mai multă nevoie de ei, pentru că nevastă-sa îi născuse un flăcău frumos, oacheş şi sănătos.

O molimă necunoscută îi risipeşte afacerea cu dropii şi e ameninţat cu puşcăria pentru că nu şi-a plătit dările către stat de câţiva ani. Numai poker, băutură şi Ilona. Pe ascuns, nevastă-sa blesteamă: „Să i se usuce glasul putoarei!” Nici pomeneală, Chioru’ pare prins în farmece! Amanetează hanul şi pune ipotecă pe case! E nebun, răvăşit, posedat de diavol!

Un bordei pe jumătate îngropat în pământ, undeva la marginea oraşului. O umbră coboară dintr-o trăsură cu vizitiu. Cu un felinar în mână, se strecoară spre intrarea în bordei fără să-i pese de lătrăturile câinilor. Uşa se deschide singură. Într-o odaie cu pământ pe jos, umbra calcă pe nişte covoare cu modele persieneşti. Două laviţe zăvorâte şi prinse în lacăte încadrează un jilţ masiv încărcat de perne brodate generos. Pe nişte rafturi, lângă fereastra acoperită cu scânduri, la lumina lumânărilor, stau zeci de borcane cu prafuri şi lichide de diferite culori, pietre ce sclipesc stins în roşu, verde, galben ori violet. Sub un felinar atârnat în colţul odăii, un avorton se leagănă într-un borcan de sticlă plin cu un lichid transparent.

În jilţ, cocoţată pe pernele brodate, o întâmpină o uriaşă lăcustă cu elitrele lucind stins ca şi cositorul ce fierbe alături, într-un vas de tuci. Când insecta o fixează cu o privire magnetică, umbra se sperie şi duce broboada neagră la gură ca pentru a opri un strigăt. Lăcusta îşi leapădă mantaua şi masca: e o femeie uscată, fără vârstă, cu ochii verzi şi părul cânepiu prins într-o broboadă. La gât poartă o salbă din oase mici ca de pui de găină. Gheare de găină se odihnesc şi lângă tuciul ce emană un miros greu de suportat. Cu un gest expert, femeia aruncă nişte frunze în ceaunul de tuci şi, dintr-o dată, aerul se umple de un abur parfumat. Prin norul ameţitor, vrăjitoarea îi face semn umbrei să se aşeze pe un scăunel din lemn cu trei picioare. Scaunul scârţâie fiindcă umbra – cum o vom numi de acum – este corpolentă. Când îşi scoate pelerina şi broboada neagră, vedem o cucoană tânără, încă frumoasă. Doar paloarea feţei şi ochii adânciţi în orbite trădează o suferinţă neştiută.

-Spuneai că vii alaltăieri…

-N-am putut alaltăieri, că era acasă… A stat două zile şi iar a plecat după Ilona, că nu le mai ajunge!

-Ai adus ce ţi-am spus?

-Da.

Umbra scoate o bocceluţă şi o întinde lăcustei care împrăştie conţinutul pe masa de lemn negeluit. Într-un colţ al mesei aşteaptă cărţi de tarot, cărţi de ghicit ungureşti, câteva cărticele răpănoase cu foile dezlipite, oase mici, oase mari, bobi de fasole de diverse culori, un ghioc, un clondir cu mercur şi o grămăjoară de făină.

Umbra începe să bocească de-a binelea şi să se mărturisească:

-M-a omorât cu zile, ne-a nenorocit şi pe mine şi copilaşul! El şi curva, mâncai-ar câinii pe amândoi! Cred că e un blestem, de-aia ne-au murit dropiile…

- Taci, femeie, taci dracului!

Dar femeia îşi drege glasul înecat de plâns şi continuă:

- Suntem blestemaţi! Tac-su mare a omorât un turc pe Dealul Spirii şi noi tragem blestemul! Dar nu blestemul turcului, ci pe-al românului… că Zarcosie a jefuit un ofiţer român mort… Ce i-o fi luat nu ştiu, că nu i-au găsit nimic prin buzunare… Pesemne că şi pe el l-au jefuit alţii! Numai asta era, uite!

Umbra despătureşte un ghemotoc de hârtie pătat de sânge. Din cauza sângelui închegat şi a trecerii anilor, petecul devenise ca pergamentul. Albul hârtiei se întunecase, dar pe el încă se mai putea desluşi desenul unei femei tinere şi foarte frumoase…

-Am întrebat peste tot, am bătut Bucureştii de la un capăt la altul, am întrebat bătrânii! Da, mă-sa mare e în poză! Curva a blestemat! De atunci în neamul nostru toate femeile au născut numai odată, câte un băiat! Şi toţi s-au născut fără o ureche şi fără ochiul stâng!

Curva asta din poză e bunică de curvă! E bunica lu’ asta, care cântă şi suceşte minţile bărbaţilor! Putoarea de Ilona, care l-a orbit pe bărbatul meu! Acum zece ani am născut… târziu şi foarte greu. Copilului meu îi zic Pocitul, că s-a născut la fel ca tacsu’, Chioru’, şi ca tacsu’ mare, Ciclopu’, fără o ureche şi cu ochiul stâng lipit din naştere! Blestem! De la curva aia şi de la curva asta! Ne-au mâncat datoriile, ne-au murit dropiile!

În tăcere, femeia-lăcustă alege din boccea o şuviţă de păr, un nasture de alamă, un inel vechi de alpaca, o sticluţă cu un lichid gălbui, o fotografie mică, întunecată. Le înşiră pe masă, apoi întreabă umbra:

-Te-ai pişat azi?

-Nu, am făcut cum mi-ai spus. Nu m-am pişat şi nici apă n-am băut.

-Atunci mergi după perdea şi pişă-te. Găseşti acolo un blid smălţuit, alb, curat. Şi cât te pişi, ţii asta strâns în mâna dreaptă… strâns în pumn. Aşa, hai! Să-mi aduci şi vasul după ce te pişi în el.

Umbra dispare după perdeaua din zdrenţe. Apare curând, cu ţucalul în mâna stângă şi cu pumnul drept încleştat pe obiectul ce i-l dăduse femeia-lăcustă, care, între timp, amestecase nişte prafuri într-un mojar de sticlă şi se pregătea să toarne câteva picături de pişat peste ele. Prin pereţii de sticlă ai mojarului, umbra vede cum se schimbă culorile: verde, roşu, galben, violet şi mai la urmă negru. Vrăjitoarea lasă să se scurgă în alt vas noroiul mirositor din mojar şi începe să rostească ceva numai de ea ştiut. Umbra priveşte înfricoşată, mai ales că aia începe să se zgâlţâie cuprinsă de un tremurat pe care nu şi-l poate stăpâni. Ochii strânşi încep să-i lăcrimeze, iar lacrimile i se adună în barbă şi picură pe masa de lemn. Plânge cu lacrimi verzi ca fierea. După vreun sfert de ceas, lăcusta se opreşte, deschide ochii şi şi-i şterge repede cu broboada. Se ridică şi aruncă toate lucrurile aduse de umbră în ceaunul în care fierbe cositorul. Un miros greu, de păr ars inundă încăperea şi umbrei i se pare că avortonul din vasul de sticlă se zbate în lichidul lui transparent.

Vrăjitoarea ia vasul cu nămol negru în mâna stângă, iar cu dreapta presară un pumn de făină pe blatul de lemn. Suflă uşurel de câteva ori în făină până când pe masă apar nişte semne, ca în zaţul de cafea. Apoi scurge din vasul cu nămol câteva picături rău mirositoare, pe care le priveşte încordată cum se amestecă în făină, ca o scriere tainică şi şopteşte:

-Dă-mi cei zece galbeni mari.

Umbra se conformează fără să clipească, urmărind cum galbenii se amestecă în aluatul murdar şi puturos. Femeia-lăcustă dă deoparte o carpetă atârnată pe peretele din spatele ei şi, printr-o ferestruică, se adresează cuiva:

-Te duci la baltă cu sacul ăsta! Chiar acu’! La pietrele alea mari… nu la alea trei, la alea şase…

Umbra priveşte din ce în ce mai uimită sacul în care se zbate ceva, până când sacul dispare prin ferestruica întunecată. Lăcusta adoarme în jilţ sau poate doar se concentrează.

Deodată, începe să vorbească cu ochii închişi:

Da, am cunoscut-o şi pe ea şi pe mă-sa şi pe mă-sa mare, dar asta a fost de mult, la un iarmaroc. Era şi târg de vite… veneau şi ţiganii… aurarii, lingurarii, ursarii, şetrarii şi la urmă noi, cocalarii, ca nişte câini flămânzi. Adunam resturile căzute din gura bogaţilor. Ilona era mică, nici nu i-au dat voie să urce în căluşei atât de mică era! Şi frumoasă… Mă-sa o punea să cânte, câştiga bani cu vocea copilei. Se opreau toţi, iar cei mai avuţi aruncau câte un galben numai ca s-o audă cântând. Eram prietene, că eram doar cu câţiva ani mai mare ca ea…

-Aţi fost prietene? – se cutremură femeia cea plinuţă cu gândul la cei zece galbeni mari.

-Da. Am auzit că două mahalale se bat pentru ea… Se poate, că de-atunci se tăiau cu cuţitele. Parcă intraseră dracii în ei! S-o vadă, s-o audă, s-o aibă! O dezbrăcau din priviri şi ea râdea. Chiar şi când a murit un ofiţer în duel, că erau oameni de onoare ofiţerii, ea râdea. Ce-a ajuns… se-nhăitează cu chiorii, când a avut totul la picioare! Au căutat-o de la Paris, să cânte pe-acolo că era strălucitoare, elegantă, talentată… A preferat să rămână aici. Pe câţi a ruinat, câte neveste nu şi-au luat zilele…

Lăcusta horcăie, deschide ochii şi apucă o lulea mare în care presară un praf alb, ai fi zis că e făina în care ghicise adineauri. Un miros dulceag acoperă aburii cositorului ce fusese lăsat la fiert la foc mic. Femeia trage din lulea şi continuă să vorbească ca şi cum ar fi căzut din nou în transă. Umbra aţipeşte pe scăunelul cu trei picioare, în timp ce lăcusta vorbeşte…

O bătaie în peretele bordeiului le trezeşte pe amândouă.

-Cine e? Ce se întâmplă? Ce-ai fumat? – zice umbra speriată.

-Opiu, femeie, ce să fie? – face lăcusta şi înşfacă sacul adus de la baltă de o fiinţă nevăzută.

Sacul nu se mai zbate. Vrăjitoarea desface sacul din care răsare ceva ce seamănă a mădular bărbătesc. Nevasta Chiorului îşi face semnul crucii cu limba în gură. Vrăjitoarea sugrumă sacul, făcând ca din mădular să ţâşnească sânge peste aluatul în care mai devreme amestecase prafurile, pişatul şi cei zece galbeni mari. Frământă totul cu un rumeguş violaceu şi-l întinde cu un făcăleţ ca pe o foaie de plăcintă. Nici urmă de galbeni!

“Plăcinta” începe să se umfle în timp ce lăcusta ţine amândouă mâinile deasupra ei, mişcând din degetele descărnate, încărcate de inele. Cu mişcări sigure, aruncă aluatul în ceaunul cu cositor topit. Izbucneşte o vâlvătaie pe care o potoleşte numaidecât cu un pumn de frunze verzi, mari cât o palmă de om. Apoi, ca şi cum nu ar fi stat pe foc câteva ceasuri, femeia apucă ceaunul de toarte cu mâinile goale şi răstoarnă conţinutul pe masă. Câteva figurine ciudate se ciocnesc între ele pe blatul de stejar negeluit. Unsprezece figurine dintre care trei seamănă izbitor a cap de om fără ureche şi fără ochiul stâng. Vrăjitoarea mai presară un praf şi figurinele devin galbene ca aurul. „Uite unde s-au dus galbenii mei…”, se gândeşte umbra ştergându-şi ochii înlăcrimaţi de la fumul de pucioasă. Dar rămâne mută de uimire când femeia-lăcustă mai întoarce o dată ceaunul din care se rostogolesc cu zgomot zece galbeni mari.

-Unsprezece zile la rând, noaptea, iei câte o îmbucătură din colţul ăsta de pâine. Ai să visezi urât, nu te speria! Nu te uita cât e de mic dumicatul… se reface în fiecare dimineaţă timp de unsprezece zile. Începi chiar acum, hai!

Umbra apucă coltucul şi frânge o bucăţică cât o unghie. Încearcă s-o mestece şi s-o înghită dar se îneacă şi tuşeşte îngrozitor. Vrăjitoarea îi dă un pahar cu apă, dar femeia se îneacă şi mai rău. Lăcusta o bate pe spate până când umbra se mai linişteşte, după care o priveşte cu ochii ei verzi ca fierea:

- Teme-te de moartea prin apă! Şi dispare deodată în aburii de cositor şi pucioasă.

Umbra rămâne tăcută, incapabilă să se mişte. Îşi adună puterile şi se întoarce spre uşa pe care intrase. Înainte ca uşa să se deschidă singură, observă că avortonul din borcanul de sticlă dispăruse.

Ajunge acasă târziu şi adoarme fără vise. Unsprezece zile îşi ia doftoria, dar Chioru’ umblă tot ca nebunul după Ilona. În ziua a douăsprezecea, umbra se trezeşte în zori, se îmbracă cu ce are mai bun, se dă cu chinoroz pe obraji, îşi pune perlele şi bijuteriile cele mai scumpe şi cheamă vizitiul.

Ajunsă pe malul lacului, trimite echipajul acasă şi se aruncă de pe pod în apele întunecate; în pumnul încleştat al umbrei se afla o bucată de ziar cu portretul unei femei foarte frumoase.... Cazul face vâlvă când începe să circule o veste stranie: în aceeaşi dimineaţă, la celălalt capăt al Bucureştilor, Ilona fusese găsită moartă.

Pocitul mai comandă un rând de carafe şi unul de cafele. E noapte şi cârciumarul a aţipit la tejghea. Femeia lăcustă a dispărut, lăsând în urmă un fum gros, liliachiu.

Ceilalţi stau cuminţi pe la mesele lor, vorbind cu voce joasă. Aproape nu se mai zăresc în ceaţa vânătă. Şi Pocitul ăsta! De un an de zile povesteşte şi nu se mai satură! Dă la toţi de băut, îi cinsteşte regeşte, om de ispravă altminteri, mare boier, mare caracter… dar nu ştie el bine cum a fost, că era mic şi tac-su, Chioru’, se smintise. Umbla gol prin mahala ţinând în mână o poză cu dedicaţie de la aia, cântăreaţa care l-a nenorocit!

Ceaţa vânătă îi acoperă încet pe toţi. Luminile s-au stins, iar lăutarii s-au topit şi ei în beznă. La marginea oraşului, într-un bordei, o lăcustă uriaşă îşi închide elitrele, zumzăind ceva: „Da, am cunoscut-o, dar asta a fost de mult…”

În borcanul de sticlă, plutind într-un lichid transparent, un fetus se leagănă încet, răsucindu-se până când îi putem zări partea stângă a capului deja conturat: urechea şi ochiul îi lipsesc cu desăvârşire.

Ştefania Coşovei

TRAIAN T. COSOVEI

2010-07-04T02:10:00.000-07:00

UMBRA MAEŞTRILOR DUPĂ PLOAIE

Fenicienii au inventat banii. Apoi nişte corăbii
cu oglinjoare au făcut semne că fericirea s-a terminat.
Prea târziu am aflat despre migraţia pinguinilor
şi despre cei care au tras cu harpoanele în balene.

În parc, nişte tineri răsăriţi de niciunde se sărută la lună.
O mamă îşi plimbă copilul la lumina dubei de poliţie.

Eu stau pe o bancă la adăpostul acestor întâmplări
şi îmi aduc aminte de Robinson Jeffers care zicea
de la înălţimea etajului 10,
de unde ameninţa să se arunce peste omenire:

"Tehnicieni ascultători, inteligenţi,
antrenaţi ca nişte foci dresate, spune-le să facă ceva
Iar ei pot s-o facă. Dar niciodată nu-i întreba raţiunea
Căci nu ştiu nimic.
Ei se lansează-ntr-un jargon neo-creştin ca Einstein.
Cât despre mine, eu îmbătrânesc şi n-am fost niciodată
Chiar atât de vulgar.
Mă uit la lumea de azi şi gândesc la nepoţeii mei
care trăiesc în ea.
Ce? Să le tai beregata?"

Din volumul "Aerostate plângând", Editura Tracus Arte, 2010

CASA TREZIRII

2010-07-03T05:45:00.001-07:00

http://casatreziriifilme.blogspot.com/2010/06/schimbarea-shift_23.html

NOAPTEA MUZEELOR 15 MAI 2010

2010-05-11T03:36:00.000-07:00

INVITATIE LA CLUB

2010-04-26T09:07:00.000-07:00

P.S.

Muzeul Naţional al Literaturii Române are şi o terasă de vară foarte mişto...

Confessa...

2010-04-25T02:46:00.000-07:00

http://www.youtube.com/watch?v=GLvi3evF0Fs&feature=related

CLUBUL DE PROZĂ DE LA MUZEUL NAŢIONAL AL LITERATURII ROMÂNE

2010-03-29T05:58:00.000-07:00

RADU

2010-03-26T04:28:00.000-07:00

M-a strigat Mordechai să-mi spună povestea lui Radu. Răducu are cinci luni şi este foarte, foarte bolnav. Trebuie operat. Cît mai repede. Nu e timp de pierdut. Să-l ajutăm!

EFECTUL DE MADREPERLA

2010-03-14T07:09:00.000-07:00

Motto: „Mai bine să nu vii. Faptul că te chem la mine
este o groaznică ticăloşie. Şi ce te-ar putea
îndemna să-ţi îngropi viaţa alături de mine?
Îmi eşti dragă şi în momentele grele m-am
simţit bine lângă dumneata. Numai în
prezenţa şi în faţa dumitale puteam vorbi
cu glas tare despre mine. Dar aceasta nu
înseamnă nimic. (…). Gândeşte-te că nu am
nicio milă faţă de dumneata, dacă te chem,
şi nici respect dacă te aştept. Şi, totuşi, te
chem şi te aştept.”
Dostoievski - Demonii

Iubesc acordurile de pian… iubesc apa în toate stările ei…

Miriam se trezea în fiecare dimineaţă printre aceleaşi întrebări: Unde o să ducă relaţia asta? Dar era o relaţie! Până când va putea duce taina? Taina, care o urmăreşte ca o umbră? Cine e bărbatul în negru care, obsesiv, îi stăpâneşte simţurile, gândurile, dimineţile şi amurgurile, nopţile, bucuriile, tristeţile, gesturile, cuvintele, viaţa şi moartea?
Când întrebările o sufocau, Miriam se resemna… îşi amintea cum îl visează. Acelaşi vis, mereu… frumos vis… ea şi Armand pe străzile oraşului căutând un meşter clopotar. Un oraş argintiu cu biserici înalte şi oameni frumoşi. Se plimbau pe alei pietruite cu albastru iar aerul mirosea a parfumul lui şi a cafea. El fuma Dunhill negru şi povestea. Ea îl asculta, sau se prefăcea că-l ascultă....
Puteţi citi mai departe, dacă vă place, în revista Luceafărul: http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=1989&editie=89

CLUB DE PROZA

2010-02-16T04:27:00.000-08:00

SERILE DE LITERATURA SI JAZZ DE LA MUZEUL LITERATURII

2010-02-03T04:30:00.001-08:00

SERILE DE LITERATURA SI JAZZ DE LA MUZEUL LITERATURII

2010-01-27T11:53:00.000-08:00

SERILE DE LITERATURA SI JAZZ DE LA MUZEUL LITERATURII

2010-01-21T09:09:00.000-08:00

IOAN GROSAN - UN OM DIN EST

LA FORMAREA IDEILOR

2010-01-21T09:04:00.000-08:00

AUGUSTIN FRĂŢILĂ sau GRAMATICA MORŢII

2010-01-17T02:44:00.000-08:00

Muzeul Naţional al Literaturii Române anunţă trecerea în eternitate a lui Augustin Frăţilă, important colaborator al muzeului, poet de marcă al Generaţiei ’80 şi inconfundabil compozitor şi interpret al poezie româneşti.
Scriitor, traducător şi muzician, Augustin Frăţilă s-a născut în 1953 la Aiud. Din 1991 este redactor-şef al Editurii ALLFA. Este membru al USR, din 1996. Cărţi publicate: Gramatica morţii, poezie, 1995 (premiul USR), El-Roi, poezie, 1996, Plaja nudiştilor, poezie, 1998. Dintre cărţile traduse de Augustin Frăţilă din engleză: Legende franceze, Poveşti japoneze, 1001 de nopţi, Moby Dick, 100 de minuni ale lumii, 100 de oraşe ale lumii, 100 de muzee ale lumii, Islamul şi Vestul. A mai tradus poezie din limbile franceză, italiană şi spaniolă. Cărţile sale au fost traduse în germană, croată, greacă, spaniolă, engleză etc.
Ca muzician, a înregistrat şi editat discul O recitare, 1982, muzică originală pe versurile lui Nichita Stănescu, şi două CD-uri în 2005: Mai sunt pentru că el mă este şi Aşa am trăit. Al treilea CD, Baladă pentru Transilvania, cântece originale pe versurile lui A. Frăţilă, a apărut în 2007.
Voce muzicală şi poetică unică în literatura română contemporană, el declara într-un tulburător, ultim interviu publicat în revista Luceafărul: “N-am făcut niciodată nici cel mai mic efort de a cultiva vreo relaţie, m-am lăsat doar în voia valului – asumându-mi riscurile de rigoare, – am lăsat destinul să lucreze pentru mine, să-mi arate dacă trebuia să fiu acolo ori nu. Asta m-a costat, însă: imagine, notorietate, carieră, viaţă de familie, viaţă socială… n-a fost zi să nu plătesc preţul dezordinii, aventurii mele existenţiale”.
Dumnezeu să te odihnească, Gusti!

“Să întreţii umbrele focurilor de pe pereţi, să-ţi alegi un punct fix şi, în timp ce pământul se învârte, tu, ca un olar de geniu, să încondeiezi lutul cu desenul fin al memoriei... Se va întoarce şi apa din care te-ai născut, stalactita ei va coborî încet, aşezându-ţi-se pe creştet cu infinită tandreţe, ca o statuie pe soclul ei predestinat şi viaţa ta se va opri, în sfârşit, va încremeni, odihnitor, în măreţie...”

Augustin Frăţilă

LA FORMAREA IDEILOR

2010-01-16T01:49:00.000-08:00

Clubul de proză „La formarea ideilor”

Moderator: Constantin Stan, preşedinte al Secţiei Proză a ASB.

Coordonator: Ştefania Coşovei.

„Reiau un proiect care mi-a plăcut tare mult: clubul de proză «La formarea ideilor». L-am ţinut câţiva ani, în bistroul «Mofturi» al Iolandei Malamen, cu mulţi adolescenţi şi tineri şi l-am finalizat cu un volum colectiv “Al doilea Desant” în care i-am debutat pe Luca Dinulescu, Candid Stoica, Răzvan Bică sau Dragoş Schenkel.

Prima întâlnire a Clubului va avea loc marţi, 26 ianuarie, ora 17.00, la Muzeul Naţional al Literaturii Române. Vor fi prezentate noile apariţii editoriale ale Ştefaniei Coşovei, Sebastian Sârcă, Stelian Ţurlea, Ştefan Dimitriu, Candid Stoica, precum şi volumul colectiv de proză scurtă “Domnul deputat se prăbuşeşte” (coordonat de Horia Gârbea). Denis Dinulescu va citi circa o jumătate de oră dintr-un volum în pregătire, iar scrierile a două tinere prozatoare Maria Magdalena Jindiceanu şi Alexandra Emilia Bucur vor fi analizate profesionist de membrii Clubului.

Membrii secţiei Proză sunt rugaţi să semnaleze noile lor apariţii editoriale lăsând un exemplar pentru Constantin Stan la sediul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti sau să îşi anunţe intenţia de a citi din volume în pregătire Ştefaniei Coşovei.

Constantin STAN

Evenimentul va avea loc marţi, 26 ianuarie 2010, ora 17.00,

în Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române

Fragment de roman...

2010-01-06T01:54:00.000-08:00

Croitoria era aşezată în spatele Magazinului Universal, pentru că se ridica un nou cartier peste cel demolat… Cercevelele vopsite în culori ţipătoare, maldărele de tablă şi ţiglă se temeau resemnat de răsuflarea tot mai ameninţătoare a buldozerelor… Dâmboviţa fusese şi ea disciplinată. Tramvaiele “deraiau” din memorie pe urmele străzilor rase de pe faţa pământului, ocolind cu zdrăngănit de clopot o mică enclavă încă populată. Adică vreo cinci, şase case zugrăvite vesel în albastru. Tabla le fusese smulsă iar orbitele goale ale ferestrelor lăsau întunericul să iasă la lumină. Pe trotuarele pline de ambalaje murdare, chiştoace de ţigări şi câini vagabonzi, mulţimile păreau nituite în staţiile de tramvai, turnaţi în ipsosul aşteptării; fumau şi înjurau. Câte unul scuipa nervos şi asta atrăgea atenţia... În rest, o butaforie de viaţă se întindea sub cerul despicat de jetul alb, ceţos al vreunui avion militar survolând muşuroaiele umane.
Miriam trecea des pe acolo, în drum spre atelierul de croitorie al tatălui ei. Dar în acea zi s-a oprit şi a privit: două căruţe “trase” lângă ceea ce pe vremuri fusese o bordură sau un trotuar. Erau încărcate cu frânturi de duşumele, un frigider “Fram”, carpete cu trandafiri şi pisici, un televizor cu “mobila” spartă, un godin, o disperare… Printre sulurile de carton smolit şi resturi de tablă zincată, o bătrână îşi mângâia câinii. Nu mai erau garduri, iar numărul şi numele străzii trecuseră la timpul trecut. Prin orbitele goale ale caselor se zăreau zugrăveli în orange sau albastru, de parcă şi tencuiala ar fi vorbit la trecut. Doar bătrâna proprietăreasă îngrămădită între piese desperecheate de mobilier şi covoare de iută - ce cândva dădeau căldura unui normal anonimat de cartier - părea reală. Îşi mângâia câinii…
De la distanţă, de unde privea despărţirea, Miriam înţelegea străluminarea apocaliptică a imensei oglinzi în care se lăfăiau: bătrâna proprietăreasă, câinii, ţiganii care încercau să recupereze burlane, duşumele, clanţe, mânere, cărămizi, resturi de cărămizi, fărâme de cărămizi şi mângâieri. Mâna aspră şi bătătorită a bătrânei ce îşi mângâia câinii tapeta suprafaţa ireală în care fiecare lua şi fiecare lăsa totul. Erau mângâierile de adio. Miriam auzise despre mângâierile de adio, înainte de a se obişnui cu ele, ca despre un fel de medicament administrat în doze mici, dar progresive. Se îndreptă spre atelierul de croitorie al tatălui său însoţită de haita zgomotoasă a buldozerelor ce mângâiau de adio oraşul şi de gândul la câinii bătrânei.
Atelierul de croitorie din spatele Magazinului Universal rămăsese în acelaşi loc. Croitorul încremenit între ace, stofe şi maşini de cusut îmbrăcase “de comandă” o lume... adică altă lume, pe cea normală. Atelierul trebuia demolat. E cam mult spus demolat, mai de grabă plimbat cu neistovitele basculante de 14, 16 tone. Un reflux de târnăcoape mătura “plaja” unui cartier fără amintiri. Nu mai avea nimeni nevoie de croitor. Casa veche, tip vagon, neocolită de igrasie, în care se refugiase de vreo treizeci de ani, se dovedise neputincioasă în faţa urbanizării cu de-a sila.
Miriam intră. Atelierul era gol. Toate erau la locul lor, aşa cum le ştia. Stofele cele noi ce-şi aşteptau rândul la foarfecă, aţele potrivite pe culori, maşina de cusut Singer, pompiţele cu uleiuri fine pentru unsul maşinii, foarfecele uriaş pentru croit, foarfecele mai mic, pentru mătăsuri, creta albă pentru desenatul tiparelor - toate miroseau a muncă, sudoare şi lacrimi... “În maşina de cusut… de dimineaţa până noaptea… şi duminicile… şi în toate sărbătorile creştineşti… ca să aveţi voi tot ce vă trebuie…”.
În cuierul model “pom” atârna eternul balonzaid bleumarin al tatălui ei.”Deh, pardesie rebegite”… îşi muşcă Miriam buza de sus, dorindu-şi deodată să nu mai aibă amintiri. Vremurile în care buzunarele balonzaidului ademeneau părinteşte mâini de copil cu mărunţişul anume uitat pentru “cico şi eugenia”, nu mai erau. Tata Gepetto nu mai avea bani pentru un alt Pinocchio iar umea nu se mai îmbrăca “de comandă”. Din umezeala şi mucegaiul străzilor se ridicase Magazinul Universal!
Fata croitorului se hotărî să nu-şi mai aştepte tatăl. Lăsă un bilet în care solicită nişte bani şi înţelegere pentru independenţa ei. Căută cu privirea ceva dar nu găsi nimic. Doar vechi fotografii de familie. Toate îngălbenite… Îi va spune altă dată povestea bătrânei ce-şi lua adio de la câini...Trânti cu o demnitate inexplicabilă uşa atelierului şi se hotărî să reviziteze, din snobism, Magazinul Universal.
Pe acoperişul Magazinului e improvizată o terasă de vară… un fel de cofetărie unde prăjituri îmbufnate şi gata acrite sunt “stinse” cu zmeurată. Tineri în blugi bulgăreşti se ţin de mână pe sub mese cu tinere ce nu par că locuiesc în cămine de nefamilişti. Încă se mai poartă pantalonii evazaţi. De pe terasa placată cu dale de ciment, cursul Dâmboviţei nu se mai înţelege. Pe deasupra năvălesc pescăruşii sosiţi cine ştie de unde, flămânzi şi agresivi, rotindu-se lacom, atacând chiar copiii...Arborii ce ocroteau clădirea Patriarhiei sunt doar o amintire... Acum în zona aceea zboară raţe sălbatice dezorientate... pradă uşoară a ţiganilor braconieri. Ciudat este însă zborul lor perturbat; zboară în ve, cum zboară cocorii. E clar că şi bietele raţe au instinctul dereglat de marile şi radicalele schimbări... Tinerii se sărută şi miroase a asfalt încins.
Fata croitorului coboară scările ieftine, placate cu faianţă sprijinindu-se sincer de balustrada din material plastic ce te conduce cu un etaj dedesubt, la raionul de articole de lux. Sub vigilentele priviri ale vânzătoarelor admiră imitaţiile din blană sintetică... ba chiar cere să probeze un mantou. Cabinele de probă se află la extremitatea raionului de mănuşi de piele şi căciuli din blană de nutrie. Ah! Mai sunt şi umbrelele cu buton, simbol al prosperităţii în toate domeniile! Înghesuită în metrul pătrat, prefăcându-se că probează îndelung mantoul din blană sintetică, Miriam îşi zăreşte pentru o clipă viitorul: o femeie într-un mantou lung, negru, lucios, din plastic se priveşte într-o oglindă străjuită de trei cortine din pluş vişiniu, uşor decolorate. Privitul în oglindă e însoţit de un scrâşnet ce pare să dea ecou tramvaielor ce defilează prin pustiul de alături. Fără să fie refuzată, cere să probeze un alt model. Pretextează că nu i se potrivesc.
Obosită de greutatea grosolăniei sintetice, se strecoară după perdelele de pluş, în spatele cabinelor de probă. Geamurile enorme ale Magazinului Universal sunt tapetate cu pagini de ziar. Celuloza încărcată de împliniri şi realizări fusese râcâită pe alocuri de alţi clienţi curioşi. Aflaseră şi ei că fotoreporterii francezi reuşiseră să facă poze: tramvaie care, într-un pustiu presărat cu buldozere, fac ridicole ocolişuri urmărind calea fostelor străzi.
Miriam îşi mai întrezăreşte o dată viitorul prin paginile de ziar ce acoperă în zadar geamurile Magazinului Universal: bătrâna ce mângâie de adio câinii, atelierul de croitorie, buldozere, haine sintetice, ziare, tramvaie galbene şi tramvaie roşii…
Moartea desmiardă Bucureştii. Feminitatea lui Miriam se scaldă în sânge… Traversând drumul ce o poartă precaut de la Magazinul Universal spre atelierul de croitorie, tânăra se “uniformizează”...

Un an de tamada.ro !

2009-11-05T12:27:00.001-08:00

Un an de tamada.ro !
Autor: Dan Mircea Cipariu

Pe 6 octombrie 2008, tamada.ro a fost online pentru toti navigatorii de web care doresc sa cumpere o carte sau un produs cultural multimedia, obtinand, astfel, mai multa bunastare sufleteasca. Un an in care am trecut, la fel cu vizitatorii nostrii, intr-un numar din ce in ce mai mare, prin criza economica cu ideea salvatoare ca ea poate fi tratata prin spirit si prin poezie!http://www.tamada.ro/article--un-an-de-tamad
Continuarea:http://www.tamada.ro/article--un-an-de-tamadaro--5078.html

Terapie de toamnă prin dezafectivizare

2009-10-31T11:25:00.000-07:00

So the season of the fall begins

Această vacanţă la sfârşit de sezon a fost… Autostrada Soarelui… Am venit prea… mult, Alexandra? Nu, ai venit prea târziu, Armand… Să plec, Corina?… Nu, Armand. Mai bine spune-mi despre tine. Spune-mi… uite, povesteşte-mi cum părăseşti tu femeile… Dar eu nu le părăsesc, pentru că le las să spere, nu fug ca un ticălos…iar tu eşti… suntem la fel, Mona… asta în timp ce valurile aduc la ţărm jucării stricate, asta în timp ce leagănele de la malul mării s-au oprit ca-n poezia lui Fati…

Sunt frumos azi... am să beau cu gândul şi la tine... vei sta pe buza paharului meu, Sonia... frecţii… Simpa Trans… seringi, prezervative, ambalajul unei loţiuni de plajă Nivea, nu mai suntem în anii ’70, când mama folosea Bronzol, când Mamaia avea un mister al ei, când veneau turişti străini din Republica Democrată Germană, din Polonia, din Italia, chiar din îndepărtata Suedie… Hotel Tomis, plaja goală, terase goale, o cafea şi-o apa plată, vă rog… Poate că o noapte am să vin, baby, dar nu cred… Chivas Royal şi caşcaval… A! şi o sticlă de vin roşu! Neapărat o sticlă de vin roşu!... şoapte în apă… minciuni… târziu…

Mergi cu bine, doamna mea… meriţi… eşti specială şi tu ştii asta!… Căcat!... Dacă nu vii vineri, nu mai veni!… Cum dracu’ se foloseşte cartela asta?... Aşteptând… aşteptându-te… Grand Hotel Rex… Sunt stări frumoase, din tine, Rebecca, să nu le mai ştergi… parcări goale… taxi… Constanţa, pană de curent… Launge, Coma Launge, Lava Launge… Ştiu un joc frumos, dar, nu, nu-l joc cu tine, Ella, cu tine, nu… fântâni arteziene, lumini… E vremea aceea când venelor mele li se face dor de lama cuţitului din privirea ta… Curând, Mona… Atenţie! Interzis accesul câinilor cu potenţial agresiv!… Ce tot scrieţi acolo, doamnă, că noi trebuie să strângem şezlongurile… Magazin Traian – Metalochimice… plajă… pustiu… salvamari… cafea… Auzi, tu unde îţi bei cafeaua, acolo, în Beller? Nu! Niciodată!

Dacă vreţi să citiţi continuarea:http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=1561&editie=72

EUGEN SUCIU

2009-10-26T11:09:00.000-07:00

Spuneţi voi dacă asta e o casă

nu sună nu anunţă
deschide uşa cu capul
motanul ăsta din nu ştiu ce vremuri
tropăie pe podea
bate cu pumnul în masă
se aşează la birou
şi-mi anchetează un vers

obosit se şterge pe frunte
hai (şi-mi face cu ochiul)
luăm o pauză
ia-ţi nevasta - ieşim

ne-mbrăcăm noi frumos
ca de oraş
stăm încolonaţi la uşă

astăzi nu mai ieşiţi!
stăm în casă
şi trânteşte uşa cu capul
de se-aude până hăt la polivalentă

Ce vremuri frumoase...

2009-10-17T00:25:00.000-07:00

Multumim artistului plastic MURIVALE

http://www.youtube.com/watch?v=ABeOwk6JJfY

AUGUSTIN FRĂŢILĂ

2009-09-26T23:46:00.000-07:00

Peştera Bolii

MARELE VITAL

Fulger străin, desparte această piatră-adâncă

Văi agere tăiaţi-mi o zi ca un ochean

Ion Barbu

Memoriei afective, ei i se cuvine lauda vieţii mele cât şi tristeţea şi răul timpului meu, cel prezent, ca parte a Vitei atârnând încă afară din gura fiarei, până ce Viul dispărea-va în cele din urmă, în cruzime şi suferinţă, înghiţit de... marele Vital, de propria-i menire.

Această viziune mă bântuie din clipa în care am trecut pentru prima oară prin peştera Bolii şi toată noaptea care a urmat mă vedeam stând în gura peşterii, jumătate înăuntru, jumătate afară, neputând să fac pasul decisiv pentru a mă smulge din ghearele imaginare ce-mi sfâşiau partea trupului rămasă în întunericul umed al grotei.

Simţeam durerea, dar nu aveam curaj să privesc înapoi, nu puteam să strig, nu reuşeam să trec, în faţă lumina era ca un zid transparent, de nestrăpuns, era exact aşa cum îmi povestise tata, într-o noapte de gardă la spital, când o momârlancă din Slătioara stătuse ore în şir pe masa de naşteri, cu plodul ieşit pe jumătate din ea - ai mei vorbeau între ei, cu voce joasă, crezându-mă adormit, dar eu nu dormeam, nu adormeam în nicio seară atunci când veneau să-mi spună noapte bună şi să-mi stingă lumina, de teamă că n-am să-i mai văd a doua zi... asta trebuie să fi fost, în ziua aceea fusesem în peşteră şi auzisem şi întâmplarea...

În cele din urmă m-am trezit, tremurând, m-am trezit, departe de toate acestea, aruncat ca dintr-o praştie a destinului, undeva, în vieţile altora, într-o lume ciudată, un fel de închisoare împrejmuită cu oameni, aşezaţi în cercuri concentrice; treci de primul cerc şi dai de un al doilea – nimeni nu te împiedecă să treci, te privesc plictisiţi o clipă, apoi îşi văd de treabă –, mergi mai departe şi ajungi la al treilea cerc şi iar nimeni nu are nimic împotrivă, nimeni nu încearcă măcar să-ţi stea în cale, doar că tu eşti deja obosit, pentru că cercurile se repetă la infinit, din ce în ce mai mari, ca şi cum Piatra n-ar fi lovit Târfa, ci chiar centrul Omenirii... Ca o Ţintă uriaşă a sorţii, văzută de sus...

Şi-atunci înţelegi şi te întorci, te înscrii într-unul din cercuri şi înveţi să mergi. Libertatea constă în faptul că, dacă eşti tânăr sau măcar curajos, poţi să faci un pas, la dreapta ori la stânga, şi să schimbi cercul şi astfel scapi de ceea ce ştii că, inevitabil, te aşteaptă. Condiţia este să nu adormi, să nu dormi, să nu fii călcat în picioare de cei ce se învârtesc deodată cu tine ori, dacă scapi de tălpile lor, să nu te trezeşti faţă în faţă cu tine, cel din trecutul tău, care pândeşte din umbră fiecare nouă trecere a ta prin dreptul său.

Sau să nu te mai trezeşti, să refuzi să te mai trezeşti vreodată; să faci o jumătate de pas, înapoi, în gura fiarei – deja, acum, durerea este suportabilă –, totul e să-ţi aminteşti, să-ţi aminteşti precis muşcătura pentru ca dinţii rămaşi în trupul tău să se potrivească exact în fălcile rămase deschise, de-atunci... Să locuieşti în peşteră, în centrul furtunii, în centrul fricii, al Bolii, să... Subvieţuieşti...

În peştera Bolii.

Să întreţii umbrele focurilor de pe pereţi, să-ţi alegi un punct fix şi, în timp ce pământul se învârte, tu, ca un olar de geniu, să încodeiezi lutul cu desenul fin al memoriei... Se va întoarce şi apa din care te-ai născut, stalactita ei va coborî încet, aşezându-ţi-se pe creştet cu infinită tandreţe, ca o statuie pe soclul ei predestinat şi viaţa ta se va opri, în sfârşit, va încremeni, odihnitor, în măreţie...

NICHITA STĂNESCU

2009-08-23T09:51:00.000-07:00

MUZICA

Deodată au venit pe sub copaci.
Duceau cu ei o chitară
care lăsa în seară
o umbră grea, triunghiulară.

După aceea au început sa cânte
şi melodia a întins spre tine
braţele ei reci.

Eu mă uitam în pământ,
în miezul pământului,
să te zăresc când ai să treci.

Melodia întindea spre tine
braţele ei feline, braţele ei reci,
şi n-am simţit când te-a-mbrăţişat
cu îmbrăţişarea
pe care uneori ţi-o dă înserarea,
electric şi-ntunecat.

Melodia ospăta din tine
cum ospătează dintr-o pradă
o forfotă de raci.

Deodată au plecat de sub copaci.
Duceau cu ei o chitară
cu o umbră grea, triunghiulară,
smulsă din seară, ruptă din seară.

Când mi-am întors spre tine chipul
văzui doar un schelet ce-l lustruia
nisipul.

O, draga mea, iubita mea,
femeia mea,
bine-ai venit dintotdeauna.
Ţi-am sărutat arcada, sternul,
osul suav ce-mpodobeşte mâna,
scheletul clipei străbatând eternul…

"Dar trec atât de rar pe-aici..."

2009-08-16T06:23:00.000-07:00

http://www.youtube.com/watch?v=9euHrE4GFEU&feature=related

LUCIAN VASILESCU

2009-07-05T07:24:00.000-07:00

LUCIAN VASILESCU ŞI TRAIAN T. COŞOVEI LA
MARATONUL DE POEZIE ŞI JAZZ, 3-4 IULIE, 2009,
TEATRUL DE OPERETĂ, BUCUREŞTI

cât mai stau în picioare încă e bine
game pentru pianoctail
exerciţii de digitaţie (II)

cred că m-am zdrelit destul de rău de colţul dimineţii în care m-am
născut. altfel de ce s-ar aşterne peste toate zilele mele nopţile,
altfel de ce s-ar ascunde de cheile mele toate porţile?
altfel de ce-ar tremura în mine viaţa de frică?

că vine altul şi mi-o ridică.

altfel de ce atunci când alunec în oglindă mi se face milă? aşa, ca
un şpriţ: trei părţi de vin şi oleacă de silă.

dar încă mai stau în picioare, şi asta e bine. încă respir, încă văd,
încă mă mir că nu am uitat nimic despre tine. deşi nici măcar
nu te-am cunoscut: rătăcită cum eşti într-un viitor care pentru
mine a trecut.

cred că m-am zdrelit destul de rău de colţul dimineţii în care m-am
născut. mai cred şi că într-o zi, cândva, o să mă vindec şi eu de
viaţa asta în care mă tot prăbuşesc. c-o să înceapă şi pentru mine ceva.

în lumea fioroasă de sub ceresc.

Comunicat de presă

2009-06-29T22:57:00.000-07:00

Muzeul Naţional al Literaturii Române (MNLR) a organizat un concurs de fotografii artistice cu tema „Bucureştiul în tranziţie”. Participanţilor le-a fost adresată invitaţia de a surprinde personalitatea unui Bucureşti mai degrabă cald şi uman, paradoxal şi cu un farmec încărcat adesea de umor involuntar.

Un juriu compus din: Florin Iaru (preşedinte), Tudor Jebeleanu (membru) şi Dan Vatamaniuc (membru) a hotărât acordarea următoarelor premii:

Premiul I - Daiana Olteanu
Premiul II - Laurenţiu Dincă
Premiul III - Vlad Eftenie

De asemenea, pentru expoziţia M.N.L.R., care urmează să fie găzduită de Institutul Cultural Român-Praga în cadrul unei ample manifestări intitulate „Luna Bucureştiului” (organizată în luna septembrie în capitala Cehiei), au mai fost selectate lucrări ale următorilor participanţi:

Alexandru Buzdugan
Ştefănuţ Ghinescu
Alexandru Dinu Şerban
Florica Jianu
Attila Brushvox
Luciana Herda
Bogdan Calotă
Irina Lupaşcu
Cătălina Alexandra Ion
Mădălina Păunica
Cristian Dinu
Adrian Roşu
Cristian Harbuz
Radu Stoenescu
Elena Leu
Vasile Cătălin Tomoiagă
Elena Raicu

LIVIU IOAN STOICIU

2009-06-21T09:14:00.000-07:00

DIN LOC ÎN LOC PE TERASAMENT

din loc în loc, pe terasament, ciorile, pietre
mai mari, ascuţite, mă tăiau în tălpi: mergeam tot
desculţ, din traversă în traversă, pe linie, după
ce trecea un mărfar, păsăruică,
înaltă cât un copil, tot ciugulind bobiţe,
până ajungeam în cer: aici, numai
ce un înger, cu o petală, de trandafir, în gură, după
ce se hlizeşte, face o piruetă, se
mai şterge o dată la ochi şi zice: în definitiv,
intrarea e liberă... îmi dădu să mănânc, în
pahar o caisă şi îl servii şi eu, atunci, cu
un şoric, o bucăţică, luată în buzunar, de acasă să
îmi ţie de foame şi să mai stau o oră, acolo, în plus,
cu vaca, pe zonă... îmi făcu
semn să nu mă uit, că
are o surpriză şi întoarse placa, la gramofon: localul ăsta de noapte,
al nostru, continuă
îngerul, e şi împărăţie şi sală de gimnastică: danţ,
deci... ba, nu, somn uşor, frate..., îi răspunsei şi
eu, în genunchi şi cu palmele împreunate, cum
mă învăţase tata, când îi povestisem, prima
oară, de o asemenea
feerie şi mă făceam că adorm: somn uşor, frate...

şi numai ce scoteam creionul chimic şi
umezeam câte un loc, pe picioare, pe mâini, pe
burtă, mă rog, peste tot unde puteam
scrie, pe mine, să nu uit ce am văzut acolo, repede, în
transă, în vis: tranşee, cozi de vulpi la pălărie, gard de
mărăcini, motani verzi, fanioane CFR noi-nouţe,
flanele de casă, de lână, cariere de ghips, mătasa
porumbului... căpcăuni, mingi de foc, scripcă,
behăieli de capră, poezii (poezii?...), lanuri de orez,
puşti cu alice, picături de pus în ochi, scrum şi corturile
ţiganilor, rouă... şi mai ştiu eu ce...

Liviu Ioan Stoiciu

NICHITA DANILOV

2009-06-14T07:19:00.000-07:00

Invocaţie

Tată al micilor şi tată al marilor lucruri

tată ce hohoteşti sub pământ

şi tată ce râzi în ceruri

tată de pretutindeni şi tată de nicăieri

Tată al focului şi tată al apei

tată al norilor şi tată al vântului

tată al răsăritului şi tată al apusului

tată al luminii şi tată al întunericului

tată de dedesubt şi tată de deasupra

Tată al nimicului

şi tată al Totului!

………………………......................

... Singuri în faţa nopţii

cumplit de singuri

nici nu ne naştem, nici nu murim!

Nichita Danilov

ANOTIMPUL DROPIILOR PE TAMADA

2009-06-14T04:35:00.000-07:00

"Stefania Cosovei are nestirbita placerea povestii cu parfum. E drept, e parfumul care se descompune in duhori subtiri : ale mahalalelor, ale istoriei, ale destinului jucand feste personajelor..."

MIRCEA DINESCU

2009-06-07T06:21:00.000-07:00

DIALOG PLANETAR

Voi confundaţi norocul meu olog
cu mânzul beat în ieslele divine
dar undeva se moare de ruşine
şi se consumă pâinea ca un drog.

Aş vrea să ies cu plugul prin oraş
cât este veacul bun de arătură
dar mă izbeşte zilnic peste gură
mâna de ghips din somnul celor laşi

Şi dacă nu m-au alăptat statui
şi nu mi-a nins în vorbe fard de claun
de ce-aş cânta Te Deum unui scaun
să am pe cruce mai puţin un cui?

şi-n loc de lacrimi boabe de săpun
care se sparg de sârma lor ghimpată?
E timpul să cobori bunule tată
nu lebădă ci călărind un tun,

şi-n piaţa unde plâng maşinării
şi avioane cu dureri de uger
vinde-le tu veninul tău de înger
şi aurora la măcelării

şi dovedeşte-le cât sunt de sfinţi
înţepeniţi pe crucea socială
acuma când istoria îşi spală
cu neştiuţi eroi frumoşii dinţi

Mircea Dinescu,
din volumul Proprietarul de poduri, 1976

iar aici aveţi poemul cântat de poetul Augustin Frăţilă.
Muzica: Augustin Frăţilă

http://www.trilulilu.ro/an22ro/c724d45f97c347

SE DEDICĂ DOAMNEI LUCIA VERONA

2009-06-05T02:19:00.000-07:00

Doamnă, ca de obicei, nu ştiu să postez şi filmuleţul...

http://www.youtube.com/watch?v=w8dq9NodWDY

Uite că am ştiut :)

MON MEC A MOI

2009-06-01T11:48:00.000-07:00

Vreau să fac un dar prietenului meu Liviu. Dar nu ştiu să descarc de pe You Tube această melodie... aşa că... pentru Liviu!

http://www.youtube.com/watch?v=4zgB1Jfpjdw

ION MUREŞAN

2009-05-31T08:44:00.000-07:00

Poemul alcoolicilor

Vai săracii, vai săracii alcoolici,

cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!

Dar mai ales, mai ales dimineaţa când merg clătinându-se pe lângă ziduri

şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere

scrise de un şcolar stângaci.

Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate, apropie de ei o cârciumă,

căci pentru el e uşor, ca pentru un copil

ce împinge cu degetul o cutie cu chibrituri. Şi

numai ce ajung la capătul străzii şi de după colţ,

de unde înainte nimic nu era, zup, ca un iepure

le sare cârciuma în faţă şi se opreşte pe loc.

Atunci o lumină feciorelnică le sclipeşte în ochi

şi transpiră cumplit de atâta fericire.

Până la amiază, tot oraşu-i ca purpura.

Până la amiază, de trei ori se face toamnă, şi de trei ori se face primăvară,

de trei ori pleacă păsările în ţările calde şi de trei ori se întorc.

şi ei vorbesc, vorbesc fără încetare, despre viaţă. Despre viaţă

aşa, în general, şi chiar şi alcoolicii tineri

se exprimă cu caldă responsabilitate, şi dacă se mai încurcă şi se mai bâlbâie

nu e din cauză că ar da glas unor idei nemaivăzute

ci pentru că, în tinereţea lor,

reuşesc să spună lucruri cu adevărat emoţionante.

Dar Dumnezeu, în marea Lui bunătate, nu se opreşte aici.

Imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiului

şi îi invită pe alcoolici să privească.

Şi chiar dacă din cauza tremuratului nu reuşesc să vadă decât un

petec de iarbă,

tot e ceva peste fire.

Până când se scoală unul şi strică totul. şi zice:

„În curând, în curând va veni seara,

atunci ne vom odihni şi vom afla împăcare multă!”

Atunci unul după altul se scoală de la mese,

îşi şterg buzele umede cu batista,

şi le este foarte, foarte ruşine.

CONSTANŢA

2009-05-30T02:36:00.000-07:00

Zilele astea trebuia să ajung acasă... adică la Constanţa. Am aflat ieri, pe seară, că nu mai plecăm. Tot ieri am vorbit cu un prieten bun, constănţean de-al meu, get-beget. Eram tristă că nu ajung acasă. "Lasă, mi-a zis prietenul, că nu pleacă nicăieri... Constanţa...". "Da, prietene, i-am răspuns, ea nu pleacă... dar dacă plec eu...?"

Constanţa. Oraşul vechi. Frumos chiar şi
aşa, văzut printr-un geam murdar...

ZONA DE AŞTEPTARE

2009-05-25T11:19:00.000-07:00

Domnul Ioan Cristescu, editorul nostru de la Tracus Arte ne ţine într-o continuă aşteptare... întâi pe dna Lucia Verona, cu "Cangurii", pe urmă pe mine, cu "Dropiile" mele... Acum, văd ca ne pregăteşte ceva... altceva... tot o carte de proză... vă ţin şi eu în zona de aşteptare, dar măcar vă arăt coperta!
Ca să vă enervez!