miercuri, 18 februarie 2009

RECITIRI



MÂNUŢE GENEROASE




în memoria lui Aurel Fuiorescu


Un nor de praf de mărimea unei ciuperci atomice trece pe deasupra cartierului. E o vară apocaliptică, plouă câte trei-patru minute după care iese un soare bolnav, pâclos, otrăvitor.

Aurel traversează strada care îl desparte de bodega lui Bibi şi înjură gros şi degeaba. Asta după ce tocmai trăsese o flegmă pe cel mai urât maidanez din Floreasca. O javră găsită de boschetarul Curcă într-o ladă de carton, recuperată, resuscitată, hrănită şi botezată Costică. Costică schelălăie şi fuge spre gardul de fier forjat al pieţei pe care se pişă lung.

Condus de norul de praf ca de destin, Aurel salută muşterii de pe terasa de cartier, dă mâna cu patronul Bibi, ciupeşte de cur pe nevasta unuia, un dobitoc ce nu merită el aşa femeie, râgâie şi se aşează greu pe unul din scaunele de plastic. Pentru că Aurel e talie mare, matahală rău mirositoare, burtoasă şi păroasă ca un mistreţ, cu voce de rinocer în călduri, cu barba sură, neîngrijită şi cu apucături de fanariot dobândite pe vremea cruntei dictaturi pe care o regretă pe la toate mesele.

Dar e foarte cald, şi praful se lipeşte de feţele transpirate ale clienţilor, le intră în halbe, între dinţi, sub gingii, sub unghii, îi transformă în fantome – un cartier de fantome, un oraş de fantome, o ţară de fantome mâhnite, resemnate. Peste toate, ca un cavaler al Apocalipsei, neobositul Aurel, fost marochiner, fost turnător la securitate cu numele de cod Claudiu, fost campion de polo, fost heptatlonist, fost recepţioner, actualmente rentier, scuipă scurt printre mormintele dinţilor şi zice cu voce tunătoare:

-Ce? Cum? Păi cine pula mea mai citeşte Balzac în ziua de azi? La anul 2008? Cui mai trebuieşte? Auzi, bă, Cristeo, tu, ca şofer cinstit ce te afli, tu citeşti, mă, Homer? Hai, noroc, că vă ia mama dracului....

Norocul lui Aurel e că nevasta lui Bibi lipseşte de la terasă. Îşi plimbă câinele, îşi reface coafura sau garderoba în vreun loc numai de ea ştiut, unde nu ajung zgomotele şi praful cartierului. Astfel că fostul turnător poate scuipa în linişte peste capetele consumatorilor, se poate băşi ridicând pe rând câte o bucă şi scremându-se până când maţele lui puturoase aruncă gazul eliberator ce îşi ia numaidecât zborul – ca o armă de distrugere în masă – şi se opreşte sub nările unor muncitori care halesc mititei cu muştar. De obicei, fenomenul numit s-a băşit Aurel se petrece pe la orele serii. Cartierul e calm, fantomele sunt bete, iar Bibi patronul devine îngăduitor din pricina unor şpriţuri trase pe blat, în spatele barului.

Din când în când, un moto-compresor trece prin faţa cârciumii. Zgomotul îi asurzeşte pe toţi, câinii încep să latre, gospodinele scuipă cu năduf în urma lui, iar vecinul, domnul Crizantemă, abia sculat din somnul de după amiază, pune mâna pe telefon să-i reclame p-ăştia că nu mai termină, în pizda mă-sii, de asfaltat o stradă de numai 150 de metri.

La radio e ora ştirilor. Se anunţă începerea celui de-al treilea război mondial, Israelul atacă Libanul, Siria se implică, America nu se implică... chestii de-astea în care Aurel nu se bagă... Oricum, el va muri într-un şanţ, beat-mort, cu muşte la bot, cu capul pe un şobolan... aşa i-a prezis mă-sa. Se cacă pe toată omenirea, care s-a înmulţit îngrijorător... totuşi, o selecţie e necesară, statisticile ne arată că un război mondial e ca o igienă a lumii...

Norul de praf se încăpăţânează deasupra cartierului. Pictorul Cristian apare pe terasa lui Bibi întotdeauna la orele 13. Salută politicos, strânge ori pupă mâini şi se adresează lui Aurel:

-Camarade Varlaame! Aici mi-erai? Dai şi tu ceva, sponsorizezi cultura... arta?

-Aici, monşerule! Take a sit!... Bucătare! O bere caldă pentru amicul nostru, pictorul! – face Aurel către Bibi bucuros de oaspetele său. Apoi, cu gesturi studiate, scoate din buzunar un snop de bancnote şi începe să numere: suspicios, privind în jur, apoi la bani, apoi peste gard, la muncitorii care tocmai au spart o conductă de gaz cu lama buldozerului.

Un zgomot puternic şi un miros usturător pun stăpânire pe cartier. Fantomele de la mese se îngrijorează, dar nu foarte mult. Pictorul Cristian, om prevăzător, calculează în gând perspectivele acelei zile, pericolele unei explozii care ar putea pune capăt... mă rog... îşi dăduse opera... gloria îi era asigurată. Nu părăseşte terasa, dar, prudent, se îndepărtează cât mai mult de gheizerul puturos.

Se dau telefoane la poliţie, la pompieri, vecinul Crizantemă înjură guvernul, Aurel îşi bagă pula în ei de politicieni, câinele Costică participă la îngrijorarea generală, adică miroase la cur o căţeluşă de rasă rătăcită pe-acolo...

Oraşul e putred ca o bubă ce stă să se spargă, fantomele sunt anonime şi mute ca nişte omizi uriaşe; lâncezesc bete ori leneşe, fricoase ori în derivă, fără idealuri, fără repere, fără nume, fără însuşiri...

Gazul metan goneşte pentru un timp norul de praf şi peste cartier se lasă o linişte unsuroasă prin care, de la un aparat de radio legat cu sârmă deasupra aragazului, se aude un glas femeiesc răguşit, obosit-senzual: „După ce ai făcut cunoştinţă cu penisul lui, putem să trecem mai departe... Este nevoie de ceva îndemânare şi experienţă pentru a deveni o expertă în sex oral, pentru a-i oferi lui plăcerea pe care o caută şi pentru a te bucura şi tu în acelaşi timp de experienţă. Să trecem la lecţia întâi... Unde trebuie să te găseşti când îi faci sex oral? Răspunsul este: oriunde îţi vine ţie uşor să o faci: în pat, în maşină, pe jos, între picioarele lui, peste el...”

Aurel ciuleşte urechile. Are o privire tâmpă şi un zâmbet senil-pofticios. Se ridică anevoie şi, pretextând că goleşte scrumiera, se apropie încet – vrând să aprofundeze înţelesul acelor vorbe – de aragazul lui Bibi. Postul de radio, finanţat de o comisie a Comunităţii Europene, îşi continuă lecţia de libertate de expresie: Ce să faci cu sperma? Există femei pentru care gustul spermei a devenit ceva obişnuit, chiar plăcut, dar există şi multe femei cărora le displace profund ideea de a gusta spermă. Dacă nu iţi place, nu te poate obliga nimeni să înghiţi spermă... Ejacularea poate fi considerată punctul culminant al actului sexual oral ce se desfăşoară pe buze, pe limbă, în cerul gurii sau în fundul gâtului; privind lucrurile din acest punct de vedere, în cazul în care gustul spermei te deranjează, poate ar fi o idee bună să încerci să îl cultivi în timp. Pe de alta parte, ejacularea se poate produce şi afară, printre avantajele oferite în acest caz numărându-se spectacolul jeturilor de spermă sau senzaţia caldă a lichidului seminal ce cade pe piept, pe sâni şi... de ce nu... pe... faţă. Dacă e să privim lucrurile despre care am vorbit mai sus numai din punctul de vedere al bărbaţilor, este firesc ca aceştia să işi dorească să termine în interior ci nu afară... Acest lucru provine din dorinţa instinctuală a acestora de a penetra, fără a avea vreo importanţă prea mare pentru ei dacă partenera înghite sau nu sperma...

Considerând că nu a ascultat îndeajuns, cuprins de un fel de frison al creaţiei, sprijinit de zidul cârciumii ca de propria-i memorie erotică, Aurel se adresează mânios concitadinilor de la mese:

-Clanţa matinală! Ăsta e viitorul sexului! Sfânta clanţă matinală! V-am spus eu!

-Lasă, măi, Aurele, mai bine povesteşte-ne puţin cum era să fii turnător? Aveai remuşcări? Îţi turnai colegii, amicii de şpriţuri? Erai conştiincios, punctual? Turnai la timp? – se aude provocator glasul pictorului Cristian.

-Căcat! – se dezmeticeşte brusc Aurel. Tu n-auzi, băi, pictore, că lucram în comerţ? Eram obligat să fiu turnător! Prin fişa postului! Dar nu de mine aveau ei nevoie... de vreo două ori m-au deranjat... odată când trebuia expulzat un arab din ţară şi altădată când am dat referinţe despre unul... ca să-l bage în partid... trebuia să aibă caracterizări... mă rog, ceva de bine... Nici nu-l cunoşteam pe cetăţean! Dar m-au rugat băieţii, înţelegi?

-Şi ce ai scris acolo? De bine, vreau să spun... dacă nici măcar nu îl cunoşteai? – se băgă şi patronul.

-Că ştie limba franceză!

-Ce? Păi ce legătură avea asta cu partidul, măi Aurele?

-Păi avea, că omul primise o misiune în străinătate, înţelegi? Şi nu putea să plece fără să fie şi membru de partid! De-aia am scris că ştie limba franceză! Ce era să scriu acolo? Dacă nu cunoşteam omul?!

-Şi arabu’?

-Despre arab ce-ai scris?

-Că bea, că umblă cu curve... de unde să mai ţin eu minte, măi? Că asta e de mult... din timpul cruntei dictaturi! Am turnat la Securitate! Ha, ha, ha! Aşa erau vremurile, domnilor... lucram la hotel, recepţioner şi vine un grup de polonezi... nişte beţivani care făceau bişniţă cu marfă cumpărată din Turcia... o vindeau aici şi banii îi schimbau în dolari... aveau voie cu valută în Polonia.

-În ce an? – se răţoieşte pictorul.

-Ce importanţă are asta? Polonezii aveau voie să deţină valută! Altceva doream eu să relev... şi mă tot întrerupeţi cu metode securistice... Era o gagică în grupul de polonezi... minionă, blondă şi beţivă... ne înţelegeam de minune... şampanie şi, pe urmă, limba gimnastică!

-Ce limbă?

-Limba gimnastică, adică... sexul! Aşa ne înţelegeam, monşer, că ea nu ştia decât poloneza... În pat ne desluşeam de minune!

- Bine, bine... dar ce legătură are asta cu Securitatea? – se trezeşte o fantomă care bea un vermut ieftin.

-Ce te bagi, băi, şi tu în seamă ca chiloţii-n cur? Are legătură, sigur că are, că trebuia să scriu cum îmi petrec timpul cu poloneza, despre ce vorbim, ce subiecte abordăm... În fiecare dimineaţă mă vizita căpitanul Ungureanu: „Ai scris, Aurele, ai scris ce-aţi făcut aseară la Lido, la Ambasador...?” Ce să scriu, domnule, că mă săturasem! În fiecare zi mă aşezam la birou, luam o foaie albă şi începeam să scriu: „Sursa informează că...” Că ce? Că mi-o trăgeam cu poloneza după ce beam şampanie? Ha! Ha! Ha! Am turnat la securitate! Păi, dacă făceam poliţie politică, cum e de bon ton acum, eram cel puţin milionar! Pe când eu sunt un amărât... eram membru de sindicat, eram membru de partid... Aveam un statut social! Păi, eram pionier şi venea partidul să-mi facă vaccin antipoliomelită, venea partidul, băi, nătărăilor! Eram utecist şi partidul îmi făcea antitetanos! Îmi ducea grija, mă trimitea în tabere pioniereşti! Acu’ mi-a murit şi partidul... Sunt orfan, domnilor! Mi-a murit partidul!

Cuprins de o beţie ostenită, Aurel se îndreaptă spre bar să achite consumaţia lui şi a pictorului Cristian. Aşa era convenţia. Plătea şi consumaţia prietenului ştiind că ăla n-are bani niciodată. Pictorul îl botezase „Aurel – mânuţe generoase” şi îi propusese să facă o fundaţie, să-i acorde un fel de bursă, trei-patru beri pe zi, nu mai mult... şi două pachete de ţigări... ar intra în memoria iubitorilor de artă... ar fi trecut şi în bibliografia artistului... Fundaţia Mânuţe Generoase…

Pe un petic de noroi, trei zidari şi doi dulgheri joacă fotbal la o singură poartă cu un şobolan mort. Când animalul devine un ghem de maţe vinete, unul din fotbaliştii de ocazie aduce mingii noi, adică scoate dintr-un butoi de tablă un şobolan proaspăt. Cel mai greu e pentru portar la loviturile de pedeapsă... e umplut de maţe pe tricou, pe faţă, pe mâini. Butoiul cu şobolani pare plin, aşa că partida nu se mai termină. Din când în când, bucuria golului e însoţită de strigăte şi chiţăieli: un penalty! În sfârşit!

Se lasă seara în oraşul putred ca un şobolan mort de o săptămână. Aurel-mânuţe generoase îşi mai numără odată banii. „Il n’y a pas”, concluzionează nedumerit mai comandând un şpriţ pe care îl bea fără chef. Cu mare greutate se deplasează până în piaţă şi îşi cumpără un trabuc. Îl aprinde cu o brichetă de împrumut, pufăie fumul înecăcios în nasul lui Bibi şi se aşează pentru încă un şpriţ. Cu ochi tulburi şi apropiaţi, cu gura amară de la tutunul prost, mormăie un cântec de demult: „Am jurat cu mâna pusă pe drapel... bravi ostaşi cu piepturi de oţel”... Vocea i se stinge într-un oftat: „Fac parte din generaţia expirată...”

Gazul metan continuă să fâsâie din ce în ce mai ameninţător deasupra oraşului, semn că lucrările la carosabil continuă. Pictorul Cristian se face nevăzut. O noapte neagră ca o aripă de gândac pune stăpânire pe enclavă. Doar muncitorii care ostenesc la gaura din conductă nu se dau bătuţi. La lumina farurilor unui camion, se zăresc stând aplecaţi destul de conştiincios deasupra racordului avariat. Sunt mulţi şi se mişcă încet ca o turmă de rinoceri pitici. Unul din ei înfige în gaura conductei un lemn, o coadă de mătură sau de topor şi fâsâitul încetează. Se privesc în tăcere. După care altul trage câteva ciocane în ciotul de lemn. În aer, mirosul de gaz-metan s-a amestecat cu mirosurile oraşului.

Aurel se îndepărtează de gardul cârciumii încercând să traverseze cu demnitate strada jupuită de excavatoare. Se împiedică de o sârmă şi, în cădere, vrând să se agaţe de ceva, să îşi recapete echilibrul destul de precar smulge bucata de lemn pe care muncitorii o înfipseseră în conducta de gaz. Priveşte tâmp la dopul improvizat, înjură, se ridică greu şi porneşte mai departe nu înainte de a arunca chestia aia, coada de mătură sau de topor... „În fond, băşina, ce e ea? Tot un gaz-metan!” – gândeşte fostul turnător la Securitate în timp ce se pierde încet în noaptea ca un diavol mic.

Paznicul pieţei se pregăteşte de culcare. Adică alungă de sub tarabe un boschetar, dă un şut câinelui Costică, încuie toate uşile, stinge neoanele, dar nu pe toate, mai lasă unul de veghe şi deschide radioul cu baterii. Vocea de pe ultra-scurte îşi continuă sfaturile practice pentru gospodine, conform normelor şi directivelor Comunităţii Europene: Dacă nu vrei să înghiţi, arunc-o afară imediat după ce el a terminat. Apoi îi poţi zâmbi, luându-i penisul în gură din nou şi jucându-te cu el puţin. De data asta cu mare atenţie, pentru că acum este la fel de sensibil ca şi clitorisul după orgasm. Totuşi, înghiţitul spermei poate fi un gest exprimând tandreţe, iubire, dăruire. În această ordine de idei putem spune că o partidă bună de sex nu constă doar în plăcerea de a ajunge la orgasm, ci şi plăcerea de a împărtăşi orgasmul cu celalalt. O altă posibilitate este introducerea penisului în gură cât mai adânc, până în gât. În acest fel sperma va fi eliminată direct dincolo de faringe, ne mai existând, în principiu, probleme în privinţa gustului. Această tehnică este cunoscută ca deep throating ştiut fiind faptul că este una dintre cele mai intime tehnici sexuale abordate de o femeie dar totodată una dintre cele mai agreate de bărbaţi.

Oraşul doarme chircit, vinovat, resentimentar. Îşi savurează agonia ca o creatură monstruoasă care a venit să îşi verse lehamitea veninoasă la malul murdar al Dâmboviţei. Un miros lânced, de boală cuprinde urbea. Gazul-metan susură printre dinţii stricaţi ai canalizării oraşului în voie, cu inflexiuni de meterhanea întârziată.

Aurel, fost marochiner, fost recepţioner, fost turnător la securitate cu numele de cod Claudiu, fost campion de polo, fost heptatlonist, actualmente rentier, se prăbuşeşte pe un maidan, la câţiva paşi de casă. Priveşte stelele prin ochii lui mici şi apropiaţi de beţivan şi nu înţelege. Stă aşa o vreme, vreo două ore după care se ridică greu, îndreptându-şi umerii, îşi netezeşte hainele pătate de muci şi pişat privind fix în pământ şi încearcă să facă un pas. Îl face. Prinde încredere în echilibrul său, se mai scutură odată pe haine şi porneşte spre casă.

În urma lui, orele trec tot mai greu şi zorii nu vor să se mai arate.

La ceasurile patru, de dimineaţă, prin dreptul conductei de gaz trece Curcă, boschetarul. Înalt, negru, slab şi ţeapăn ca o prevestire rea, caută prin gunoaiele cartierului. Nostalgic, îşi aprinde un chiştoc de ţigară... Un fluture cap de mort poposeşte pe vitrina magazinului de mezeluri ecologice... Nimeni nu poate depune mărturie ce a fost mai întâi: urletul de moarte al lui Curcă, flacăra uriaşă ce a cuprins oraşul sau bubuitura exploziei. Pentru că nu prea au mai rămas martori... în viaţă...

Se zvoneşte că minute întregi au zburat prin aer câini morţi, capace de closet, zdrenţe, cutii de conserve, portiere, felii de pepene, hălci de carne, roţi de camion, godine, găini moarte, cărţi, duşumele, dormeze, cărămizi şi alte spurcate mărturii ale oraşului uitat de Dumnezeu. După care s-a lăsat o linişte de început de lume.

Şi atunci s-a auzit un clopot bătând dement peste oraşul fără viaţă. Dacă te-ai fi apropiat, ai fi văzut că numai clopotniţa rămăsese în picioare printre ruinele în flăcări. Dacă te-ai fi apropiat mai mult, l-ai fi zărit, în prima rază de soare, pe Aurel care atârna spânzurat de limba clopotului. Suflul exploziei făcuse ca trupul mare, rău mirositor, încă de când era în viaţă, al fostului marochiner, turnător la securitate cu numele de cod Claudiu, campion de polo, heptatlonist, actualmente rentier să se bălăngăne în laţul cu care se spânzurase făcând să bată clopotul de şase ori.

Semn că oraşul acela trebuia să dispară de pe faţa pământului.


Ştefania Coşovei

LANSARE DE CARTE LA VREME DE CRIZĂ

Ne vedem acolo!

luni, 16 februarie 2009

CASA DE LICORI AMÉLIE


partea a III-a

Îndată după majorat, în zi de primăvară, spre prânz, a ieşit şi el în lume, bătând din aripi cu siguranţa pe care ţi-o dă independenţa. Lumea i s-a deschis larg în faţă, grandioasă, apetisantă dar golită de orice sens. Bunica îi murise şi fusese adoptat de o familie înstărită şi înscris la Facultatea de Farmacie.

Când s-a mutat în Braşov, pe strada Principele Carol, Leo a întâlnit-o pe domnişoara Amélie... misterioasa domnişoară Amélie despre care nu se ştiau prea multe... Se zvonea că ar fi călătorit prin ţări îndepărtate, că ştia să facă vrăji şi descântece, că ar avea neobişnuita calitate de a-şi schimba înfăţişarea, culoarea părului, a ochilor, ori chiar mirosul după ceasurile zilei, ba, mai mult, unii, mai rătăciţi de băutură, ar fi putut să jure că o văzuseră noaptea dând ocoale Bisericii Negre, călare pe o coadă de mătură. Până şi originile ei erau incerte: grecoaică, habsburgă, cipriotă, machedoancă ori rusoaică… Mofturi, ori vorbe aruncate la întâmplare!

Amélie era foarte frumoasă, iar Leo s-a îndrăgostit de ea, ca de altfel toţi bărbaţii din oraş. O urmăreau, o mâncau din priviri, o visau goală în nopţile cu lună plină, pentru ca apoi, dimineţile, să îşi scuipe în sân şi să se lepede de ea ca de diavol, o blestemau, o doreau, îi ţineau calea, o pofteau şi ar fi dat orice s-o atingă măcar odată, să o... măcar odată!

Numai că imprevizibila, fermecătoarea Amélie – cea care părea că alunecă în mişcări unduioase pe străzile din centru vechi al oraşului, tulburând liniştea de după amiază a trecătorilor, albă, planturoasă, cu ochii scânteietori, călcând cu paşi de felină – se opri într-o bună zi la casa Lui Leo Greif – doar aşa, cât să o zărească tânărul… Îi lăsă pe prag, în faţa porţii, pe o farfurioară din porţelan de Boemia, două bine rumenite prăjiturele şi dispăru...

-Adică, îi făcea farmece? – se pomeneşte vorbind Ridiche, ucenicul ispăşitor de pedepse la locul de muncă…

Nea Ilie nu se osteneşte să-i răspundă. Priveşte melancolic spre vechiul han de vis a vis, Hanul lui Manuc. Clădirea pare descărnată de amintiri, prinsă în corsetul schelelor, năpădită de fantome şi întâmplări de demult. Dar, mai ales, se gândeşte la povestea lui Leo Greif pe care o ghicitoare îl prevenise că va dormi 23 de nopţi şi va avea 23 de vise şi că într-unul din acele vise i se va arăta un nume de femeie din şase litere. Aceea va fi soarta lui şi îl va ajuta să-şi ducă visul din copilărie până la capăt. Să inventeze licoarea vrăjită, băutura din plante care va schimba mersul omenirii… va face oamenii mai buni, îi va aduce gloria binemeritată, visată încă de pe vremea când, orfan de război, râdea ca prostul către cerul din spatele casei bunicii...

Trecuse ceva vreme de când Amélie lăsase farfurioara la uşa lui Leo şi nu vom şti niciodată ce se alese de acele prăjiturele. Acum, la o masă cu blatul negeluit, Leo Greif priveşte nişte eşantioane. Le priveşte şi clatină din cap nemulţumit. În pahare Erlenmeyer se află toate culorile spectrului lumini, înşirate în faţa sa, risipite pe grosolana masă de stejar. Extracte din 22 de plante culese cu mâna lui, în zorii zilei, după cântatul primei păsări sau călcate de talpa ursului, macerate în vase din cel mai fin porţelan, ţinute la temperaturi numai de el ştiute se arătau acum în lumină, aşteptând. Leo le gustă pe toate, le amestecă, le şopteşte ceva şi le aşează în altă ordine de fiecare dată. Dar mirosurile nu îl satisfac câtuşi de puţin!

De pe pereţi, diplomele ce-i atestă neobişnuita capacitate de a distinge şapte gusturi la o simplă degustare nu-l ajută cu nimic. Vrea altceva, îi lipseşte un parfum, o aromă, un gust... gustul unei fiinţe a adâncurilor ori gustul unei respirări plutitoare prin aerul iernii anului 1937 – astea erau la îndemâna colegilor săi de care se despărţise amical, pe rând, considerându-i plafonaţi. Cunoscuse şi pe alţii mult mai îndrăzneţi, care provocau confuzii pe la vreun colocviu sau seminar internaţional, atacând brutal: gustul descompunerii. Mai mult, un eminent profesor venit de peste ocean monopolizase în zadar atenţia publicului cu o tematică cel puţin bizară: gustul unei femei hăcuită de rechini sau cel al unui aviator căruia nu i se deschide la timp paraşuta. Fusese întâmpinat cu o neîncredere plină de respect, dar atât! Mai multe comentarii ştiinţifice trezise cercetătorul, laureat de altminteri, când invocase gustul transpiraţiei unui deţinut căruia tocmai i s-a comunicat condamnarea la scaunul electric sau al salivei unui proaspăt laureat al Premiului Nobel pentru pace! Prostii!

Aşadar, Leo levitează în hamacurile sinesteziei fără să se gândească la nimic. Din când în când, privirea îi alunecă pe o mică amforă grecească aflată pe un raft... apoi pe o urnă funerară antică, recent achiziţionată la o licitaţie. În faţa sutelor de eprubete înşirate pe un alt perete, personajul nostru se simte vinovat ca un Lombroso în faţa busturilor asasinilor pe care îi studiase şi îi măsurase din priviri o viaţă întreagă. E deprimat mai ales când privirea îi cade pe bucata de celuloid cu ultimele fotograme ale filmului Luminile oraşului. O gustase şi pe aceea. Nimic nou! Altceva îşi doreşte Leo pentru băutura sa magică: aroma unei melodii a Marlenei Dietrich ascultată în difuzoarele unei cârciumioare de cartier, sau gustul unei lacrimi a împărătesei Elena a Bizanţului, ori mirosul cernelii cu care Wagner îşi scria partiturile... aroma clapelor clavecinului la care a cântat Mozart... sau amarul dulce al unei seri de toamnă în compania Lucreţiei Borgia...

Aşa că alambicul ticsit cu ierburi aromate îşi aşteaptă cel de-al douăzeci şi treilea ingredient căutat de atâta vreme...

După alte nopţi de nesomn şi frământări, Leo părea că a renunţat la băutura fermecată. Odaia cu pereţii plini de poliţe încărcate cu tot felul de sticle colorate era părăsită, iar omul nostru se apucase de zbor... Da, aţi auzit bine: demonstraţii de planorism, aeromodelism şi, mai ales, baloane aerostatice în buna tradiţie a fraţilor Mongoflier. Spectacolele sale de înălţare la cer în balonul cu aer cald lăsau mulţimile cu gurile căscate mai ales când vreun sac de nisip cădea cu zgomot în căpăţâna unui spectator neatent. Leo îşi confecţionase un aerostat special pe care îl botezase Amélie, o bijuterie a vremurilor şi o curiozitate pentru puţinii cunoscători pentru că era dotat cu elice şi cu un motor cu ardere internă, doi cilindri cu supape cu tot!

Într-o dimineaţă de toamnă, se spune, se ridicase la cer în prezenţa lacomă de senzaţii tari a publicului şi a fotografilor, chiar din Piaţa Sfatului. Faptul divers, dar senzaţional, apărut pe primele pagini ale gazetelor vremii, era acela că, odată dispărut în înaltul cerului, aerostatul s-a pierdut cu tot cu Leo Greif. După vreo două săptămâni de căutări zadarnice, soarta pilotului temerar părea pecetluită. Apăruseră primele ferpare, zvonurile sumbre circulau pe la colţuri de stradă ori mese de cafenele. Până şi prestigioasa gazetă Observator lansase sumbre supoziţii...

La marginea Bucureştilor, după aproape trei săptămâni, nişte copii care băteau mingea pe un maidan găsiră prelata zdrenţuită a balonului aerostatic, bucăţi de elice, nacela pe jumătate scufundată într-o mlaştină, dar nici urmă de Leo Greif... Câteva resturi de pene stârniră o nedumerire şi mai mare. Când fură îndepărtate, se ivi curioşilor o maşinărie ciudată, cu multe cadrane, butoane şi ace indicatoare pe care gazetarii se grăbiră să o boteze „maşinăria timpului”, lăsând să se înţeleagă că Leo Greif ar fi avut un proiect mult mai ambiţios, acela de a se deplasa în spaţiu şi timp.

Adevărul era cu totul altul şi avea să afle abia în zilele noastre: Leo descoperise cea de a douăzeci şi treia aromă secretă a licorii sale. Era chiar prezenţa iubitei sale Amélie, care, într-o zi de vară, pătrunsese neştiută de nimeni în atelierul lui Leo. Se plimbase puţin printre plantele puse la macerat, mângâiase eprubetele, paharele... gustase licoarea de culoarea sângelui din imensul alambic cu serpentine de sticlă. Un martor rămas până acum necunoscut depusese mărturie că Amélie, nemulţumită de gustul băuturii, şoptise o formulă magică, un descântec, mă rog, bolborosise nişte cuvinte într-o limbă necunoscută. Se vehicula ideea că pronunţase şi cuvintele „pelin de mai”... dar nimeni nu era sigur, nu putea depune mărturie… mă rog, schimbă, astfel, toată reţeta lui Leo.

Abia când acesta, spre seară, îşi începuse munca de alchimist al licorilor subtile, înţelesese deîndată că formula era completă. Gustul era perfect! Tocmai de aceea, în secret, îşi luă în grabă alambicul cu serpentine de sticlă şi se sui în celebrul aerostat pe care îl botezase Amélie. În urma lui, un singur pahar Berzelius conţinând 23 de grame de pelin de mai, se vărsase pe masa cu blatul negeluit. De aici, povestea e simplă...

Zidurile roase de vreme din preajma Hanului lui Manuc anunţă un mare, nemaipomenit spectacol cu pehlivani, înghiţitori de flăcări ori de săbii, dansuri, întreceri poeticeşti, cântări şi, după miezul nopţii de mai, o cinstită întrecere între cei mai recunoscuţi degustători de vinuri ori licori veniţi din toate colţurile lumii. O şatră de ţigani ursari fusese tocmită special pentru această sărbătoare, iar neîntrecuţii maeştri ai jocurilor de artificii aşteaptă fastuoasele momente ale nopţii în care, la un semnal, să dea foc cerului de mai.

Femei frumoase, îmbrăcate după ultima modă, în rochii cu talia căzută – adică pe şolduri, cu capeluri aurii, cochete ori frivole, însoţite de domni asortaţi la reţeta zilei: „Treceţi în rândul celor bine îmbrăcaţi! Îmbrăcaţi-vă numai la Cehoslovaca, singurii specialişti în arta îmbrăcămintei“ – toţi pândesc, aşteaptă nerăbdători începutul luxoasei petreceri. Oraşul de lux şi foc, micul Paris, e cuprins de o frenezie a bunei dispoziţii doar aşa, pentru că e sfârşit de lună mai. Perechi, perechi se îndreaptă spre Hanul lui Manuc, coborând din maşini Citroen, Chrysler sau Ford, lăsând în urmă miros de pudră fină şi parfumuri Fleurs D'Avril, Lilas du Japon sau Royal Ambrée de la Legrain...

În celebra locantă, petrecerea e în toi. Siluete zvelte şi graţioase se zăresc prin norii de fum de havane dansând pe ritmuri de jazz. O orchestră de mare renume a fost adusă tocmai din îndepărtata Americă, special pentru seara de deschidere.

La o masă din stejar geluit, foarte aproape de noi, cei care vă povestim acestea, la lumina unei lămpi cu gaz lampant, stă însuşi Dr. Leo Greif. Cu ochi strălucitori, magisterul ne priveşte pe toţi şi zâmbeşte. În faţa lui, un celebru alambic cu serpentine de sticlă...

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, aveţi, în sfârşit, onoarea, bucuria şi plăcerea de a gusta celebrul Bitter Amélie, învechit în butoaie de stejar, fondat 1939”. Să cânte muzica!


duminică, 15 februarie 2009

Iubita mea, patria mea

Din respect pentru cel ce l-a scris
şi, deopotrivă, pentru cei ce vor să-l citească,
poemul trebuia postat pe tamada cu diacritice...

adică aşa:


IUBITA MEA, PATRIA MEA


Ce s-a întâmplat cu tine, iubita mea,
ce suferinţă tăcută te străbate, tu, ţara mea
plină de zăcăminte ascunse sub gratii de lumini
şi promisiuni?


Cine te mai strânge în braţe, iubita mea,
cine îţi mai fură trecutul, cine îţi hotărăşte viitorul:
nunta, botezul, înmormântarea – tu, ţara mea,
tu, iubita mea jucată la zaruri, cântărită din priviri
şi, până la urmă, uitată de toţi
într-un manual
scris pe un colţ de masă în cea mai cruntă beţie a istoriei?


De ce eşti tu, iubita mea, mamă şi curvă cu toţi străinii
care te-au amăgit, care te-au smintit?
Tu, iubito, tu, patria mea
scuipată printre dinţii unei străine vorbiri,
mă recunoşti?
Vin către tine, vorbesc despre tine
cu toţi munţii, cu toate apele, cu toţi morţii războaielor mondiale
care îmi atârnă la gât şiraguri de cruci,
cu toate mănăstirile spânzurând pe dealuri înmiresmate de morţi.


Ce s-a întâmplat cu tine, iubita mea, ţara mea,
patria mea tăcută şi iertătoare şi răbdătoare?
De ce nu-ţi mai sărut pământul în aceeaşi limbă
cântată de cei vechi la ospeţe?

Traian T. Coşovei

Viaţa mea aşa cum e, nu cum era să fie...

În loc de editorial, Traian T. Coşovei
a scris un poem:

IUBITA MEA, PATRIA MEA

Ce s-a întâmplat cu tine, iubita mea,

ce suferinţă tăcută te străbate, tu, ţara mea

plină de zăcăminte ascunse sub gratii de lumini

şi promisiuni?

Cine te mai strânge în braţe, iubita mea,

cine îţi mai fură trecutul, cine îţi hotărăşte viitorul:


dacă vreţi să citiţi tot poemul, îl veţi avea mâine, aici:


http://www.tamada.ro/revista