duminică, 28 noiembrie 2010

La muti ani, Traian!

BAD BOY

Eu sunt băiatul cel rău care a pus – în sfârşit – mâna pe

chibriturile casei.

Sunt cel cu nasul băgat în punga de somnifere a familiei,

cel care hrăneşte cu ziare vechi păsările oraşului –

sunt cel care lasă robinetele deschise, luminile aprinse,

sertarele smulse.

Am fost un copil rău. Cu ziare vechi mi-am împachetat

sanvişul de la mama,

cu ziare vechi mi-am luminat viaţa ca să-mi văd viitorul

până la capăt –

din ziare vechi mi-am făcut o casă, o iubită, un vis.

Dar eu sunt copilul cel rău care face şinele de tramvai să

tremure,

fonta să împietrească în monumentele frigului.

Sunt copilul care a descoperit alcoolul şi uitarea,

singurătatea şi robinetele ei de gaz.

Sunt băiatul cel rău care scrie pe ziduri „mergi sau crapă”

şi cheltuieşte banii zilei de mâine şi e pus să-şi câştige

existenţa până la capăt.

Sunt cel care savurează dezastrul, maculează hârtia…

Dar când toţi ai casei dorm şi visează

eu fac să se bâlbâie moartea.


Traian T Cosovei

joi, 11 noiembrie 2010

o poezie...

CÎNTEC DE LEAGĂN

Să nu plîngi — o lacrimă e mai scumpă decît

un pod de cale ferată — să nu plîngi

(te-ar privi dispreţuitori prin oglinda retrovizoare

ori te-ar suspecta că ai inventat o nouă bombă atomică).

La marginea cîmpului,

mereu la marginea unui cîmp

sub cerul traversat de petarde şi paraşute luminoase,

asculţi paza contra incendiilor pusă pe note

ori producţia de şuruburi în metru alexandrin

— mari elegii pentru rîşnitul cafelei de dimineaţă —

Să nu plîngi —

sînt alţii antrenaţi pentru aceasta,

ori să viseze cîmpuri cosite cu ochii pierduţi

în vitrinele cu peşte oceanic.

Să nu plîngi — iată

odăile deschid acum tot felul de uşi

pentru stările de spirit ale umbrelor —

să nu plîngi —

Mîine vom fi în altă gară

sub altă ploaie liberi şi uşori dintotdeauna

printre baloanele cu hidrogen ale marilor sărbători

ca nişte lacrimi de copil pe cerul albastru.

Traian T Cosovei

marți, 2 noiembrie 2010

Capitolul următor...



Iubesc toamna, iubesc frigul, iubesc caii, iubesc noaptea, iubesc lupii, iubesc părul lung, iubesc ibricele, iubesc ogarii, iubesc pendulele, iubesc şosetele tricotate de bunica, iubesc prezentul simplu, iubesc răsăritul de lună, iubesc mirosul cafelei proaspăt măcinate, iubesc faptul că mă ştiu iubit …

Motto: „Crema o schimbase nu numai la înfăţişare. Acum,

în ea, în tot trupul ei, în fiecare părticică a lui,

clocotea bucuria, pe care o simţea ca pe nişte băşici

ce-i înţepau trupul. Se simţea liberă, eliberată de

toate. Pe deasupra, înţelegea acum limpede că se

întâmplase tocmai ceea ce presimţise de dimineaţă,

şi că acum îşi părăseşte pentru totdeauna casa şi viaţa

ei de altădată. Din această viaţă de altădată, se

desprinse totuşi gândul că are de împlinit numai o

datorie, una singură, înainte de a începe ceva nou,

neobişnuit, care o trăgea în sus, în văzduh. Şi, aşa cum

era, goală, trecu din dormitor, ridicându-se mereu în

văzduh, în cabinetul bărbatului ei şi, luminându-l, se

repezi spre masa de scris…”

Mihail Bulgakov – Maestru şi Margareta

Cu gesturi îndelung studiate Armand îşi aprinde ţigarea. Trage adânc în piept şi se uită la femeia din faţa lui atent, concentrat, ca într-o pândă. Are ochii de lup flămând. Bea vin roşu, fumează, zâmbeşte şi tace.

Prin fereastra deschisă se aud greierii acelei nopţi. Lumina lunii se strecoară complice în cameră mângâind faţa bărbatului, ochii de culoarea iederii în vară şi braţul stâng... până în dreptul Rolexului. Se strecoară printre degetele sale lungi, pregătite pentru crime perfecte, apoi se răzgândeşte şi, timidă, se retrage să schimbe roşul vinului din pahare. Până şi luna îl iubeşte pe omul ăsta, deşi nici ea n-a desluşit taina celor trei M discret tatuaţi pe pielea lui albă, la încheietura fină a mâinii stângi, chiar sub brăţara ceasului...

Şi femeia tace. Un alt fel de tăcere, o tăcere parfumată, mirată, distrată şi indecentă. Se iubiseră îndelung, vulcanic, încet, ore de preludii pe muzică de Bach. Îi fusese amantă, complice, metresă, fecioară ori târfă, se atinseseră în tăcere ori în şoaptă găsind în orice gest excitaţie şi joc, chiar în timp ce mâncau… Se doriseră vulgar, pur şi sublim... dansând ori bând, în faţa ferestrei deschise încât şi stelele se ruşinaseră privind la cei doi nebuni.

Aroma tutunului se strecoară printre mobilele casei, amestecându-se cu parfumul bărbatului şi cu mirosul busuiocului proaspăt cu care el îi frecase pielea ca într-un ritual. Se apropie dimineaţa. Miriam simte asta după cum cad umbrele pe tabloul din dreapta lui Armand – un mac roşu, ulei pe pânză, pe care înadins nu-l înrămase, ca să-l poată privi aşa… crud. Deşi euforică, excitată, confuză simte că trebuie să plece pentru că el nu suportă despărţirile lungi, nu-i place să rămână lângă femeia pe care tocmai a iubit-o… ar fi trebuit să dispară de mult, încă de când el dormea iar ea îi asculta bătăile inimii... „Eşti şi tu acolo…” – îi şoptise din vis…

Armand o priveşte şi îi savurează nehotărârea, dorinţa de-a mai rămâne, chinul despărţirii... Nu e plictisit, nu vrea s-o alunge, nu încă. Stă picior peste picior în fotoliul lui favorit. Pare indiferent. Acea indiferenţă a oceanului faţă de corăbii, a piramidelor faţă de pietre, a deşertului faţă de nisip…

O pisică albă traversează camera. Se opreşte în dreptul femeii şi o priveşte câteva secunde, apoi se culcuşeşte leneş în braţe lui Armand. Acesta o mângâie absent câteva secunde, după care scapă de ea. Pisica dispare în noaptea de afară. Pe o măsuţă stil, un telefon mobil pâlpâie de vreo două minute. Bărbatul priveşte discret spre aparat. Ştie de la cine e apelul. Ar putea să nu răspundă, sau ar putea scăpa de Miriam…

-Vrei să pleci?

-Da… Se face dimineaţă. Mi-ai spus cândva să vin întotdeauna noaptea…

-Da... dar tu… poţi să mai rămâi…

-Opreşte-mă... sau goneşte-mă… Mântuire prin suferinţă… îţi aminteşti, „baby”?

Contrariat, Armand priveşte încă o dată telefonul care continuă să pâlpâie şi se ridică uşor, ca o felină mare şi neagră. Adoră provocările, intră în jocul femeii. Îşi afundă faţa în părul ei şi îi şopteşte ceva… în timp ce-i alintă venele şi o sărută, aşa, în picioare… în timp ce o posedă scurt, sălbatic, intens, de adio, de prea târziu…

-Te… pedepsesc pentru că te iubesc, nu pentru că te urăsc asta nu-ţi aminteşti, "baby"? Dar tu, Miriam, tu poţi să mai rămâi, tu eşti a mea…

Umbrele încăperii se transformă încet în lumini blânde. E o dimineaţă care nu se năpusteşte peste cei doi, ci vine prudent, pe îndelete... cu foşnet de frunze şi miros de pădure îndepărtată. Pisica cea albă s-a întors din grădină şi doarme tolănită pe-o canapea. Armand dispare un timp şi revine cu o tavă pe care se află un vas cu cafea aburindă, fructe şi miere. Ştie să facă din prepararea cafelei un adevărat ceremonial şi mai ştie că Miriam îl priveşte. E proaspăt, frumos, mândru, activ, solar, mirosind a câmpie. Ochii îi sunt la fel de lucizi şi de criminali, nu-l trădează niciodată. Verdele lor e smarald de Burma, cămaşa lui neagră – alta decât cea de azi-noapte - are un parfum necunoscut. Şi glasul e acelaşi, când copilăros, când senzual:

- Draga mea, e dimineaţă, sunt încă lângă tine şi nu mai încăpem în nicio zi…

-Spune-mi ceva despre tine, spune-mi ce n-ai spus nimănui, niciodată…

-Nu-mi place să dau detalii despre mine, tot aşa cum nu-mi place să ştiu nimic din trecutul vreunei femei, doar mă cunoşti…

-Te ştiu pe de rost, deşi nu pot afla nimic despre tine. În tot acest timp, de când mă locuieşti, mi-ai fost Siberie îndepărtată, ori visul Orient-Expres… m-ai învăţat zâmbetul de dimineaţă, m-ai învăţat culoarea neagră şi culoarea albă, m-ai învăţat blândeţea care ucide, m-ai învăţat viaţa şi moartea, verdele şi lacrima, mi-ai povestit despre armăsarii mercenari ai Irlandei şi despre frumuseţea Elenei din Troia.... m-ai învăţat aşteptarea, m-ai învăţat să te învăţ, dar nu mi-ai dat niciodată totul, deşi de câte ori ai venit, ai fost totul...

-Femeie, am trăit atâtea, am trăit tot... prea devreme, poate…. beau şi fumez de 15 ani... am făcut sex la 13… pe bune, nu dat din cur şi gata! Apoi am făcut vreo 20 de ani de şcoală, dar am învăţat şi viaţa şi oamenii... tot! Am furat din fiecare şi sper că am reuşit să nu devin o copie, să rămân original…

- Spune-mi cum a fost copilăria ta...

-Luminoasă, cuminte, fără dulciuri multe. Am fost ocrotit de părinţi şi bunici, dar nu exagerat…

-Te-ai născut în Bucureşti?

-Da. Lângă Biserica Sfânta Vineri, pe Herescu Năsturel. Comuniştii i-au schimbat numele în Gheorge Cristescu… cine mă-sa o mai fi fost şi ăla? Bunicii mei stăteau pe Clucerul Udricani. Era o zona plină de evrei negustori, îţi aminteşti cartierul, foarte aproape de Taica Lazăr, pe lângă cele două Temple şi Teatrul Evreiesc de StatNu mai există nimic, după cutremurul din ’77 s-a demolat tot, cum bine ştii… Casa mea era mare, roşie, brâncovenească, avea arcade largi, iar camera mea era foarte mare şi foarte frumoasă, cu multă stucatură… rozete… şi o oglindă enormă, 2x2 metri… într-o ramă de nuc masiv…

-La ce vârstă te-ai îndrăgostit prima dată?

-La 13 ani! I-am tras-o unei vecine, studentă la medicină… am prostituat-o un an de zile… devenise dependentă… ha, ha, ha!

-Armand…

-Scumpo, nu mă îndrăgosteam, nu-mi amintesc, dar îmi plăceau femeile, le iubeam pe toate!

-Ai fost un copil cuminte?

-La fel de cuminte sunt şi azi… copil cuminte, draga mea. Străbunicul meu a avut opt fraţi şi toţi aveau prăvălii celebre acolo... unul avea restaurantul „5 Lei”, renumit în Bucureşti... altul, măcelărie, „La mielul alb”… altul, ceasornicărie... altul a fost dealer de maşini Ford… Am amintiri destule… încă de la trei ani. Bunica mea, Virginia, a fost botezată de Rege chiar la Biserica Sfânta Vineri. Păstrez cu sfinţenie certificatul ei de botez... Pentru că... sângele e tot ce-am primit acasă! Şi asta suntem!

Miriam stă ghemuită pe-o canapea şi ascultă. Nu face nicio mişcare de teamă să nu-l întrerupă. În liniştea matinală a casei se aude doar glasul lui Armand povestind încet… aproape şoptit…

-Când au venit comuniştii, vremurile s-au schimbat şi orice speranţă s-a năruit aidoma unui cub de zahăr aruncat într-un pahar de ceai fierbinte. Talciocurile şi consignaţiile au mestecat, au devorau cu înghiţituri mici cam tot ce fusese pe vremuri vreun cât de neînsemnat semn de prosperitate… Trecuse vremea serviciilor de cafea din porţelan chinezesc, a covoarelor buhara, a vazelor austriece ori franţuzeşti ori a seturilor de tacâmuri din argint. Ajunseseră la inele şi verighete, la ediţii vechi legate în piele, la rame de ochelari din aur şi chiar la obiecte din alpaca. Unii vindeau cu gândul la ziua de mâine iar alţii se despărţeau de amintiri de foame şi de frică. Cei mai „curăţaţi” erau puţinii ovrei ce supravieţuiseră stabilizărilor, reformelor monetare şi naţionalizărilor… Cu ăştia se purtau altfel: se începea cu instalarea la demisol şi la mansardă a unor familii de ţigani…putreziciunea burgheză era încolţită din toate părţile, bănuită, suspectată, invidiată sau duşmănită până şi pentru lucruri despre care ţiganii – cei mai mulţi muncitori necalificaţi pe la vreo uzină de la marginea oraşului – nici nu ştiau la ce folosesc, de exemplu, bideul sau lampa cu ultraviolete pentru îngrijirea tenului. Se fereau s-o fure! Credeau că produce scurt circuit şi curentează. Multe căsnicii s-au spart în acei ani ai traiului la comun, cu closetul şi baia aflate la capătul coridorului. Cine nu apucase să emigreze îşi plângea şi acum în pumni, dar încet, să nu-i audă vecinii tot aşa cum nu era bine să afle lumea că ai aparat de radio la care poţi asculta cine ştie ce îndemnuri duşmănoase… Societatea se uniformiza, se nivela sub tăvălugul timpurilor noi… Astea le ştiu de la tata… eu n-am trăit vremurile alea… Da, Miriam, am fost un copil bun şi tare cuminte… şi acum sunt la fel, priveşte-mă! Găseşte-mă! Pe mine, cel simplu, dar mândru justificat, cu patină din familie!

-Mai spune… care-i prima ta amintire?

-Prima amintire? Imaginea mamei mele cântând la un pian austriac cu placă… imens. Ţi-aş putea descrie în amănunt totul… cum prin perdelele grele de mătase o rază de soare se strecura blând, mângâindu-i mâinile şi clapele pianului deopotrivă, ce parfum avea părul ei… şi ochii ei pe care-i moştenesc… of, frumoaso, uneori mi-e aşa dor de mine, cel de atunci: liniştit, curat, blând… Dar e de-ajuns! Gata, nu suntem la psihiatru!

Armand încearcă un zâmbet şi se ridică din fotoliul lui preferat. Nu e iritat de întrebarea femeii, doar surprins că a vorbit despre el… Nu făcuse asta niciodată, cel puţin nu cu femeile care-i trecuseră prin aşternuturi… Pe eleganta măsuţă, telefonul care pâlpâia în noapte e mort, fusese închis de mult.

Sub pretextul că merge să reîmprospăteze cafeaua şi platoul cu fructe, Armand iese. Se opreşte pentru o secundă şi se priveşte într-o oglindă enormă, înrămată în lemn de nuc masiv… Din locul în care se află, Miriam îi observă chipul, pe cel din oglindă. I se pare ei, sau în ochii lui, care nu-l trădează niciodată, ochii aceia lucizi şi criminali sunt lacrimi?

Dar e toamnă şi e toamna lui. Dacă vrea, o vinde, dacă nu, o închiriază! E suveran, pentru că e doar a lui! E toamna lui! Aşa că lumina acestei dimineţi nu mai surprinde pe nimeni.

De la geamul unui taximetru, Miriam priveşte strada. Casa lui Armand e departe, amiaza o va găsi într-un oraş mare şi murdar. Încearcă să rămână lucidă cum stă aşa, pierdută, absentă, pe bancheta din spate a unei maşini care pute a jeg şi urină. Ştie că nu va mai intra niciodată în casa lui şi mai ştie că Armand n-o va căuta curând. Se simte vulnerabilă, dependentă de el, ruşinată, pustiită pe dinăuntru… îl pierduse… l-a pierdut?

Blocurile cenuşii de pe marginea şoselei anunţă sfârşitul acestei călătorii. Un vânt rece adună norii peste oraş. Pe când Miriam îşi pregăteşte bancnotele trebuincioase la plata taxiului, ecranul telefonului mobil începe să pâlpâie firav anunţând-o că a primit un mesaj. Achită în grabă şi coboară pe trotuarul murdar, denivelat, noroios. Pentru că a început o ploaie rece şi măruntă care goneşte puţinii trecători ai după-amiezii şi uneşte cerul cu apa din rigole.

„Da, e toamnă, dar e toamna lui, numai a lui…” – zâmbeşte Miriam şi se opreşte în mijlocul ploii: femeie singură, aflată în după-amiaza vieţii ei, care nu mai are timp pentru lacrimi, aşteptări, suferinţe, regrete, remuşcări – butonând tastele telefonului mobil cu bucuria un copil care descoperă darul Crăciunului.

Plouă gri, plouă degeaba, sacadat şi monoton, ca o spovedanie de muribund. Numai femeia din mijlocul ploii e vie, liberă, frumoasă, tânără, mirosind a pădure şi a ierburi sălbatice. Plutind deasupra oraşului, citeşte şi râde : „Lady, sper că ai ajuns cu bine. Dă-mi de veste, te rog. Aşternuturile au încă parfumul tău iar eu îmi amintesc nişte lucruri la care mă gândeam atunci… când erai în mine… mă gândeam, de exemplu, că tu eşti carne din carnea mea, că dacă am fi executaţi împreună, pentru noi ar fi o simplă schimbare de temperatură, o simplă schimbare de program…”

.

duminică, 17 octombrie 2010

Ion Stratan

FOTO: TUDOR JEBELEANU


"La 1 octombrie 2010, Ion Stratan ar fi împlinit 55 de ani, dar caligrafia tragică, aproape ireală, a unui destin poetic irepetabil s-a scris altfel... O făptură sensibilă, un june rupt parcă din altă epocă, un erou de capă şi spadă, un degustător fin al desenelor ce animau perioada studenţiei noastre de pe la mijlocul anilor ’70, un îndrăgostit de viaţă, de muzică, de cuvintele ce lui îi păreau un miraculos joc al ielelor – iată doar una din ipostazele în care îmi apare poetul.
Nino Stratan este şi va rămâne un paradox pentru istoria literară contemporană. Mai multe fiinţe îl locuiau: una plină de nobleţea aristocratică cu care îşi împărţea bucuria de a fi cu prietenii, alta generoasă până la uitarea de sine, alta jonglând cu magia verbului şi o alta retrasă, întunecată, abisală din care se lăsau auzite doar ecourile unui spirit profund, meditativ, ermetic, încifrat, greu de desluşit. Risipa lui de candoare, de bunătate şi de cheltuială (uneori inutilă, cu prietenii) nu era, în spirit nichitastănescian, decât o formă de generozitate pedagogică. Generozitate superioară pe care a moştenit-o şi el de la prietenul şi maestrul lui spiritual căruia i-a devenit urmaş şi continuator de idei poetice profunde."
Traian T Coşovei



PENTAMERONUL

TREI
Aici lucrurile se încurcă. Memoria memoriei
Imi dă, claie peste grămadă, de furcă, doar timbre
Pentru fiecare cuvînt, doar imagini și scene,
Desene fluturînd sfîșiate în vîrf de antene.
Nu se poate vorbi. Se poate descrie. Cam unu la mie.
Sus se văd zeii jucînd la zaruri necazuri și haruri.
Am cîștigat datorii. Să trăiesc printre vii.
Să sugrum șarpele, să lupt cu gemenii. Ah, să-mi ajut
Fără voia mea semenii. Au dat poartă-n casă
Prin care să-mi treacă mireasă. Și eu să stau lîngă pat
Orbit și legat. Să urc bolovanul pînă la capăt
Pe-o stradă. Să urlu, să cînt, să mor să nu cadă.
Sugrum hidra lîngă un zid. Zeii întreabă-Nu-i mort, n-a murit?
Atunci feciorul este un stupid. Și ne-njură?
Grozav, Icoane. Parol, rezon, coane. Ce ură!!!
Să-i dăruim al bețiilor dar! Să ne-asculte, să-i dăm viziere
Panașe pentru mințile-i lașe! Să-l avansăm soldat.
La instrucție să-l punem s-alerge după plutonu-i de execuție,
Să-l împușcărim! La oase debile să-i punem ghiulea
Să voteze, de vrea, prin vot secret cu bile.
Mai știu și eu la ce gîndeam?
Ce-i pasă păsării de ram? De rupi din
Codru-o rămurea, ce-i pasă codrului de ea?
Ave moriturus. Imperatores te salutant.
Măcar muream singurul. Astăzi sau mîine
Dar singurul, prostul. Nu ca un cîine.
Prostește, făceam. Urechea, ca firul de microfon
Urca din amvon în amvon.
Și munceam. Mușchii creșteau din prea plinul
Îndatoririi. Umflam zepelinul.
Eram din ce în ce mai roși și mai roșii
La cîntat s-au lepădat de mine cocoșii.
Aici, unde noi am ajuns, este mai bine ca binele.
Egali în prostie. Aici este finele.

Din volumul "Aer cu diamante", Editura Litera, 1982.
Volumul se află în curs de reapariţie la Editura Humanitas

miercuri, 29 septembrie 2010

DACĂ DORIŢI SĂ RECITIŢI

Simt nevoia să repostez poemul ăsta...nu ştiu de ce...

IUBITA MEA, PATRIA MEA


Ce s-a întâmplat cu tine, iubita mea,
ce suferinţă tăcută te străbate, tu, ţara mea
plină de zăcăminte ascunse sub gratii de lumini
şi promisiuni?


Cine te mai strânge în braţe, iubita mea,
cine îţi mai fură trecutul, cine îţi hotărăşte viitorul:
nunta, botezul, înmormântarea – tu, ţara mea,
tu, iubita mea jucată la zaruri, cântărită din priviri
şi, până la urmă, uitată de toţi
într-un manual
scris pe un colţ de masă în cea mai cruntă beţie a istoriei?


De ce eşti tu, iubita mea, mamă şi curvă cu toţi străinii
care te-au amăgit, care te-au smintit?
Tu, iubito, tu, patria mea
scuipată printre dinţii unei străine vorbiri,
mă recunoşti?
Vin către tine, vorbesc despre tine
cu toţi munţii, cu toate apele, cu toţi morţii războaielor mondiale
care îmi atârnă la gât şiraguri de cruci,
cu toate mănăstirile spânzurând pe dealuri înmiresmate de morţi.


Ce s-a întâmplat cu tine, iubita mea, ţara mea,
patria mea tăcută şi iertătoare şi răbdătoare?
De ce nu-ţi mai sărut pământul în aceeaşi limbă
cântată de cei vechi la ospeţe?


Traian T Coşovei