LIBER LA DROPII!

Doamnelor şi domnilor!
Declarăm deschis anotimpul dropiilor! În acest anotimp, care poate dura între 50 şi 100 de zile (depinde de don Cristescu editoru'), toată lumea are liber la activităţi creative precum: dansul, cântatul, încântatul, aplaudatul, râsul, desenatul cu creta pe asfalt, pictatul, scrisul, croşetatul, blogăritul, morăritul, mărturisitul şi mai ştiu eu ce! Anotimpul dropiilor începe astăzi, 13 martie, 2009, după amiază... pe la orele 16.
Declarăm, aşadar, deschis anotimpul dropiilor!

LOVITURĂ DE PALAT!

În taină, pe ascuns, fără să afle nimeni, Traian T Coşovei pune ceva la cale... adică scrie ceva... pare literatură pentru copii... sau, poate un scenariu SF... Cu eforturi uriaşe, am pus mâna pe un fragment de manuscris şi degrabă am să-l postez. Mister!

TURTUBELE SE GRĂBESC!

Deodată, pe ecranul cinematografului apăru o turtubă dolofană care înota pe spate, ca să privească mai mult cerul. Îl devora din priviri, şi asta se vedea cu ochiul liber! Din bolta cerească lipseau câteva bucăţi, astfel încât prin găurile ecranului se vedeau luminile jucăuşe ale proiectorului. Şi se mai vedea şi o grijanie uriaşă cu o şapcă slinoasă, care băga cu osârdie cărbuni în cazanul cu presiune al proiectorului. Astfel că bolta cerească rămânea mereu luminoasă.

Un spectator meticulos încercă un dialog cu turtuba cea dolofană:

-Dar ce cauţi pe ecranul acesta? Voi, turtubele, parcă locuiaţi într-o şandrama cu o harababură de ferestre!

-Da, acolo şi locuim, dar acum suntem în turneu! Şi tu nu mai cârâi, băi, spectatorule!

Spectatorul nu mai cârâi. Aflase şi el despre un nou spectacol pe care îl pregăteau turtubele, dar nu credea că e aşa de mare grabă. Că, vorba aceea, cu o turtubă nu se face primăvară!

-Da' nu ştiai că turtubele se grăbesc? Spectatorule, cu tine vorbesc! – se auzi o voce răguşită ce se răţoia printr-una din găurile ecranului.

-Ba ştiam... aşa le poţi distinge mai bine!

-Unde să le distingi?

-Prin sălile de cinematograf, pe străzi, prin magazine, pe malul mării, prin pădurile de la marginea oraşului, prin gurile de aerisire, pe aeroporturi, gări, aerogări, metrouri, aeroplane....

-Băi, opreşte-te, că nimerim în altă poveste! – făcu vocea cea răguşită din gaura ecranului, arătându-se la faţă. Era chiar grijania cea cu şapcă slinoasă, ce se băgase şi ea în vorbă doar pentru că rămăsese fără cărbuni.

-Eu pot să nimeresc în ce poveste vreau, pentru că sunt spectator! Spectator plătitor! Şi dacă vreau un colaj, adică să compilez, iau o turtubă frumuşică din povestea ta şi o mai iau şi pe grijania aia mică, aia, a mă-tii şi-ţi trântesc o poveste brand new! Bag un titlu de succes, cum ar fi Turtubele se grăbesc şi gata! E chestie de imagine, te-ai prins?

Grijania cu şapcă nu mai scoase o vorbă… pentru că în sală apăruse un bârtabac...

Şi cu asta ce-am făcut?

Un text al celebrului Constantin Tănase

scris acum vreo... 60 de ani.

Şi cu asta ce-am făcut?

Ne-am trezit din hibernare
Şi-am strigat cît am putut:
Sus Cutare! Jos Cutare!?
Şi cu asta ce-am făcut?

Am dorit, cu mic, cu mare,
Şi-am luptat, cum am ştiut,
S-avem noua guvernare?
Şi cu asta ce-am făcut?

Ca mai bine să ne fie,
Ne-a crescut salariul brut,
Dar trăim în sărăcie?
Şi cu asta ce-am făcut?

Ia corupţia amploare,
Cum nicicînd nu s-a văzut,
Scoatem totul la vînzare?
Şi cu asta ce-am făcut?

Pentru-a cîştiga o pîine,
Mulţi o iau de la-nceput,
Rătăcesc prin ţări străine?
Şi cu asta ce-am făcut?

Traversăm ani grei cu crize,
Leul iar a decăzut,
Cresc întruna taxe-accize?
Şi cu asta ce-am făcut?

Totul este ca-nainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte?
Şi cu asta ce-am făcut?

Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicînd nu s-a văzut,
Ţara-i plină de vedete?
Şi cu asta ce-am făcut?

Pleacă-ai noştri, vin ai noştri!
E sloganul cunoscut;
Iarăşi am votat ca proştii.
Şi cu asta ce-am făcut?

PISICI CU MESERII

Astăzi, Patrick, cel mai tare softist

ZIUA ÎN CARE SE ÎMPART POEME...

Aflu de la Lucia Verona, proaspăt revenită din "crizatul" Paris că ăia, parizienii, în loc să facă mitinguri de protest că au salarii mici se ţin de dăruit poezii: "Din 2 până în 15 martie, la Paris se mănâncă poezie pe pâine, peste tot, în amfiteatre, în biblioteci, în pieţe, în cafenele se citeşte poezie, se dansează poezie, se cântă poezie, se joacă poezie, se spune poezie, se trăieşte poezie. E primăvara poeţilor, festivalul “Printemps des poetes”, căruia anul acesta i s-a adăugat şi precizarea “en rires”. În râsete. (...). Se dăruiesc poeme, se face schimb de poeme, poemele se postează pe bloguri, se trimit prin poştă, se strecoară pe sub uşă, se dau peste tot, la birou, în metrou, în staţiile de autobus, în parcări, în pieţe, la poarta şcolii, la primărie, în ziare, la radio, la televizor sau pe internet..."
De ce n-am face şi noi la fel? Drept pentru care vă dăruiesc un poem de Traian T. Coşovei. Adică... el vă dăruieşte un poem...



Comerţul cu indulgenţe


Cu focul stins,
cu ţigările pe sfârşite, cu marele frig zgâlţâindu-mi
fereastra –
omul din colţ, bătrâna doamnă care şterge vitrinele
atelierului de bobinat
au fost ultimii care s-au gândit la mine,
la sângele meu care stinge lumina în sălile de
cinematograf,
la viaţa mea care îşi cere iertare.


Ca pe o mângâiere mi-au dăruit o pătură veche.
Cu nesfârşită blândeţe mi-au adus mai aproape
chibriturile, bidonul cu gaz.
După puterile lor mi-au trimis ani de zile scrisori
să am cu ce aprinde focuri zadarnice la marginea mării.
Cu cenuşa unui imperiu mi-au vopsit faţa.
De la robinetele casei mi-au dat să beau îndeajuns.
Cu lanţuri de flori de câmp mi-au legat mâinile –
cu lanţuri de imortele
m-au acoperit ca pe unul de-al lor.

Cu focul stins în vechea mansardă,
cu ţigările pe sfârşite, cu lupii la uşă
(ah, la flacăra colţilor lor mi-am scris o viaţă întreagă
poemul),
după ce am urcat un munte de plumb literă cu literă
sunt singur şi în tăcerea din jur
aproape aş putea să luminez.

"RESPIRĂRI"

„Destul de târziu, şi abia după ce am învăţat a vorbi mi-am dat seama că exist şi, cu intensă uluire, că m-am născut. Ah, ce rogojină, ce eleşteu, cât câmp arat, ce ploaie cu peşti ridicaţi la nori de o trombă, ce amestec de icre, ce luptă între Făt-Frumos şi zmeu şi cât sânge de zmeu albit de lumină până când mi-a devenit piele; ce geamăt de vechi animale mâncându-se la Altamira din culoare în culoare, ce piatră cu aripi de raze, câţi şobolani, câte vipere şi ce inel, inel de aur cu piatră la mijloc, ce umbră de sine stătătoare şi fără de copac bătut de lună, ce iepure împuşcat înainte de a se naşte, ce pasăre stând numai din faptul că aerul ei a fost inspirat de Zeus sufocându-se după ce a ronţăit în dantura lui celestă cotorul Andromedei, - şi ce vertej şi ce amestec, şi nimeni nici chiar maică-mea cea sfântă şi blândă şi lăptoasă şi gătitoare de mâncare de cartofi şi cusătoare de cămaşă, albind negru cu mâna domniei sale, şi nici dânsa care singura mă iubeşte în mod necondiţionat şi nici dânsa care din amor de bărbatul solid şi sentimental şi cu păr negru şi creţ şi cu ochi verzi şi blând şi muncitor şi asudându-şi fruntea şi chiar până când şi inima din statornicia de piatră a cărnii, nici chiar mama mea cea care m-a născut pe mine în chinuri, urlând de durere şi umilită fiind de privirea brutală şi indiscretă a moaşei, care m-a moşit pe mine când apăream din trupul ei cum un soare violent şi neliniştit dintr-o mare sărată şi fără de vieţuitoare numite peşti, întrânsa, - nici chiar propria mea mamă, înamorată nebun de straniul, muncitorul de tată al meu, cel cu ochii verzi ca aerul sub păsările violete, - nici chiar ei, mama care m-a născut pe mine, nu i-a dat prin gând şi prin inimă şi prin creierul ei de femeie, să mă întrebe dacă aş vrea să mă nasc, de-aş fi în stare să fiu, de-mi este drag de aceasta…”

NICHITA STĂNESCU - RESPIRĂRI, 1982)