Confessa...

http://www.youtube.com/watch?v=GLvi3evF0Fs&feature=related

EUGEN SUCIU

Spuneţi voi dacă asta e o casă

nu sună nu anunţă
deschide uşa cu capul
motanul ăsta din nu ştiu ce vremuri
tropăie pe podea
bate cu pumnul în masă
se aşează la birou
şi-mi anchetează un vers

obosit se şterge pe frunte
hai (şi-mi face cu ochiul)
luăm o pauză
ia-ţi nevasta - ieşim

ne-mbrăcăm noi frumos
ca de oraş
stăm încolonaţi la uşă

astăzi nu mai ieşiţi!
stăm în casă
şi trânteşte uşa cu capul
de se-aude până hăt la polivalentă

AUGUSTIN FRĂŢILĂ

Peştera Bolii

MARELE VITAL

Fulger străin, desparte această piatră-adâncă

Văi agere tăiaţi-mi o zi ca un ochean

Ion Barbu



Memoriei afective, ei i se cuvine lauda vieţii mele cât şi tristeţea şi răul timpului meu, cel prezent, ca parte a Vitei atârnând încă afară din gura fiarei, până ce Viul dispărea-va în cele din urmă, în cruzime şi suferinţă, înghiţit de... marele Vital, de propria-i menire.

Această viziune mă bântuie din clipa în care am trecut pentru prima oară prin peştera Bolii şi toată noaptea care a urmat mă vedeam stând în gura peşterii, jumătate înăuntru, jumătate afară, neputând să fac pasul decisiv pentru a mă smulge din ghearele imaginare ce-mi sfâşiau partea trupului rămasă în întunericul umed al grotei.

Simţeam durerea, dar nu aveam curaj să privesc înapoi, nu puteam să strig, nu reuşeam să trec, în faţă lumina era ca un zid transparent, de nestrăpuns, era exact aşa cum îmi povestise tata, într-o noapte de gardă la spital, când o momârlancă din Slătioara stătuse ore în şir pe masa de naşteri, cu plodul ieşit pe jumătate din ea - ai mei vorbeau între ei, cu voce joasă, crezându-mă adormit, dar eu nu dormeam, nu adormeam în nicio seară atunci când veneau să-mi spună noapte bună şi să-mi stingă lumina, de teamă că n-am să-i mai văd a doua zi... asta trebuie să fi fost, în ziua aceea fusesem în peşteră şi auzisem şi întâmplarea...

În cele din urmă m-am trezit, tremurând, m-am trezit, departe de toate acestea, aruncat ca dintr-o praştie a destinului, undeva, în vieţile altora, într-o lume ciudată, un fel de închisoare împrejmuită cu oameni, aşezaţi în cercuri concentrice; treci de primul cerc şi dai de un al doilea – nimeni nu te împiedecă să treci, te privesc plictisiţi o clipă, apoi îşi văd de treabă –, mergi mai departe şi ajungi la al treilea cerc şi iar nimeni nu are nimic împotrivă, nimeni nu încearcă măcar să-ţi stea în cale, doar că tu eşti deja obosit, pentru că cercurile se repetă la infinit, din ce în ce mai mari, ca şi cum Piatra n-ar fi lovit Târfa, ci chiar centrul Omenirii... Ca o Ţintă uriaşă a sorţii, văzută de sus...

Şi-atunci înţelegi şi te întorci, te înscrii într-unul din cercuri şi înveţi să mergi. Libertatea constă în faptul că, dacă eşti tânăr sau măcar curajos, poţi să faci un pas, la dreapta ori la stânga, şi să schimbi cercul şi astfel scapi de ceea ce ştii că, inevitabil, te aşteaptă. Condiţia este să nu adormi, să nu dormi, să nu fii călcat în picioare de cei ce se învârtesc deodată cu tine ori, dacă scapi de tălpile lor, să nu te trezeşti faţă în faţă cu tine, cel din trecutul tău, care pândeşte din umbră fiecare nouă trecere a ta prin dreptul său.

Sau să nu te mai trezeşti, să refuzi să te mai trezeşti vreodată; să faci o jumătate de pas, înapoi, în gura fia­rei – deja, acum, durerea este suportabilă –, totul e să-ţi aminteşti, să-ţi aminteşti precis muşcătura pentru ca dinţii rămaşi în trupul tău să se potrivească exact în fălcile rămase deschise, de-atunci... Să locuieşti în peşteră, în centrul furtunii, în centrul fricii, al Bolii, să... Subvieţuieşti...

În peştera Bolii.

Să întreţii umbrele focurilor de pe pereţi, să-ţi alegi un punct fix şi, în timp ce pământul se învârte, tu, ca un olar de geniu, să încodeiezi lutul cu desenul fin al memoriei... Se va întoarce şi apa din care te-ai născut, stalactita ei va coborî încet, aşezându-ţi-se pe creştet cu infinită tandreţe, ca o statuie pe soclul ei predestinat şi viaţa ta se va opri, în sfârşit, va încremeni, odihnitor, în măreţie...

NICHITA STĂNESCU

MUZICA

Deodată au venit pe sub copaci.
Duceau cu ei o chitară
care lăsa în seară
o umbră grea, triunghiulară.

După aceea au început sa cânte
şi melodia a întins spre tine
braţele ei reci.

Eu mă uitam în pământ,
în miezul pământului,
să te zăresc când ai să treci.

Melodia întindea spre tine
braţele ei feline, braţele ei reci,
şi n-am simţit când te-a-mbrăţişat
cu îmbrăţişarea
pe care uneori ţi-o dă înserarea,
electric şi-ntunecat.

Melodia ospăta din tine
cum ospătează dintr-o pradă
o forfotă de raci.

Deodată au plecat de sub copaci.
Duceau cu ei o chitară
cu o umbră grea, triunghiulară,
smulsă din seară, ruptă din seară.

Când mi-am întors spre tine chipul
văzui doar un schelet ce-l lustruia
nisipul.

O, draga mea, iubita mea,
femeia mea,
bine-ai venit dintotdeauna.
Ţi-am sărutat arcada, sternul,
osul suav ce-mpodobeşte mâna,
scheletul clipei străbatând eternul…

"Dar trec atât de rar pe-aici..."

http://www.youtube.com/watch?v=9euHrE4GFEU&feature=related

LUCIAN VASILESCU

LUCIAN VASILESCU ŞI TRAIAN T. COŞOVEI LA
MARATONUL DE POEZIE ŞI JAZZ, 3-4 IULIE, 2009,
TEATRUL DE OPERETĂ, BUCUREŞTI



cât mai stau în picioare încă e bine
game pentru pianoctail
exerciţii de digitaţie (II)


cred că m-am zdrelit destul de rău de colţul dimineţii în care m-am
născut. altfel de ce s-ar aşterne peste toate zilele mele nopţile,
altfel de ce s-ar ascunde de cheile mele toate porţile?
altfel de ce-ar tremura în mine viaţa de frică?

că vine altul şi mi-o ridică.

altfel de ce atunci când alunec în oglindă mi se face milă? aşa, ca
un şpriţ: trei părţi de vin şi oleacă de silă.

dar încă mai stau în picioare, şi asta e bine. încă respir, încă văd,
încă mă mir că nu am uitat nimic despre tine. deşi nici măcar
nu te-am cunoscut: rătăcită cum eşti într-un viitor care pentru
mine a trecut.

cred că m-am zdrelit destul de rău de colţul dimineţii în care m-am
născut. mai cred şi că într-o zi, cândva, o să mă vindec şi eu de
viaţa asta în care mă tot prăbuşesc. c-o să înceapă şi pentru mine ceva.

în lumea fioroasă de sub ceresc.

LIVIU IOAN STOICIU

DIN LOC ÎN LOC PE TERASAMENT

din loc în loc, pe terasament, ciorile, pietre
mai mari, ascuţite, mă tăiau în tălpi: mergeam tot
desculţ, din traversă în traversă, pe linie, după
ce trecea un mărfar, păsăruică,
înaltă cât un copil, tot ciugulind bobiţe,
până ajungeam în cer: aici, numai
ce un înger, cu o petală, de trandafir, în gură, după
ce se hlizeşte, face o piruetă, se
mai şterge o dată la ochi şi zice: în definitiv,
intrarea e liberă... îmi dădu să mănânc, în
pahar o caisă şi îl servii şi eu, atunci, cu
un şoric, o bucăţică, luată în buzunar, de acasă să
îmi ţie de foame şi să mai stau o oră, acolo, în plus,
cu vaca, pe zonă... îmi făcu
semn să nu mă uit, că
are o surpriză şi întoarse placa, la gramofon: localul ăsta de noapte,
al nostru, continuă
îngerul, e şi împărăţie şi sală de gimnastică: danţ,
deci... ba, nu, somn uşor, frate..., îi răspunsei şi
eu, în genunchi şi cu palmele împreunate, cum
mă învăţase tata, când îi povestisem, prima
oară, de o asemenea
feerie şi mă făceam că adorm: somn uşor, frate...

şi numai ce scoteam creionul chimic şi
umezeam câte un loc, pe picioare, pe mâini, pe
burtă, mă rog, peste tot unde puteam
scrie, pe mine, să nu uit ce am văzut acolo, repede, în
transă, în vis: tranşee, cozi de vulpi la pălărie, gard de
mărăcini, motani verzi, fanioane CFR noi-nouţe,
flanele de casă, de lână, cariere de ghips, mătasa
porumbului... căpcăuni, mingi de foc, scripcă,
behăieli de capră, poezii (poezii?...), lanuri de orez,
puşti cu alice, picături de pus în ochi, scrum şi corturile
ţiganilor, rouă... şi mai ştiu eu ce...

Liviu Ioan Stoiciu

NICHITA DANILOV

Invocaţie

Tată al micilor şi tată al marilor lucruri

tată ce hohoteşti sub pământ

şi tată ce râzi în ceruri

tată de pretutindeni şi tată de nicăieri

Tată al focului şi tată al apei

tată al norilor şi tată al vântului

tată al răsăritului şi tată al apusului

tată al luminii şi tată al întunericului

tată de dedesubt şi tată de deasupra

Tată al nimicului

şi tată al Totului!

………………………......................

... Singuri în faţa nopţii

cumplit de singuri

nici nu ne naştem, nici nu murim!

Nichita Danilov

MIRCEA DINESCU

DIALOG PLANETAR

Voi confundaţi norocul meu olog
cu mânzul beat în ieslele divine
dar undeva se moare de ruşine
şi se consumă pâinea ca un drog.

Aş vrea să ies cu plugul prin oraş
cât este veacul bun de arătură
dar mă izbeşte zilnic peste gură
mâna de ghips din somnul celor laşi

Şi dacă nu m-au alăptat statui
şi nu mi-a nins în vorbe fard de claun
de ce-aş cânta Te Deum unui scaun
să am pe cruce mai puţin un cui?

şi-n loc de lacrimi boabe de săpun
care se sparg de sârma lor ghimpată?
E timpul să cobori bunule tată
nu lebădă ci călărind un tun,

şi-n piaţa unde plâng maşinării
şi avioane cu dureri de uger
vinde-le tu veninul tău de înger
şi aurora la măcelării

şi dovedeşte-le cât sunt de sfinţi
înţepeniţi pe crucea socială
acuma când istoria îşi spală
cu neştiuţi eroi frumoşii dinţi

Mircea Dinescu,
din volumul Proprietarul de poduri, 1976


iar aici aveţi poemul cântat de poetul Augustin Frăţilă.
Muzica: Augustin Frăţilă

http://www.trilulilu.ro/an22ro/c724d45f97c347

ION MUREŞAN

Poemul alcoolicilor

Vai săracii, vai săracii alcoolici,

cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!

Dar mai ales, mai ales dimineaţa când merg clătinându-se pe lângă ziduri

şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere

scrise de un şcolar stângaci.

Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate, apropie de ei o cârciumă,

căci pentru el e uşor, ca pentru un copil

ce împinge cu degetul o cutie cu chibrituri. Şi

numai ce ajung la capătul străzii şi de după colţ,

de unde înainte nimic nu era, zup, ca un iepure

le sare cârciuma în faţă şi se opreşte pe loc.

Atunci o lumină feciorelnică le sclipeşte în ochi

şi transpiră cumplit de atâta fericire.

Până la amiază, tot oraşu-i ca purpura.

Până la amiază, de trei ori se face toamnă, şi de trei ori se face primăvară,

de trei ori pleacă păsările în ţările calde şi de trei ori se întorc.

şi ei vorbesc, vorbesc fără încetare, despre viaţă. Despre viaţă

aşa, în general, şi chiar şi alcoolicii tineri

se exprimă cu caldă responsabilitate, şi dacă se mai încurcă şi se mai bâlbâie

nu e din cauză că ar da glas unor idei nemaivăzute

ci pentru că, în tinereţea lor,

reuşesc să spună lucruri cu adevărat emoţionante.

Dar Dumnezeu, în marea Lui bunătate, nu se opreşte aici.

Imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiului

şi îi invită pe alcoolici să privească.

Şi chiar dacă din cauza tremuratului nu reuşesc să vadă decât un

petec de iarbă,

tot e ceva peste fire.

Până când se scoală unul şi strică totul. şi zice:

„În curând, în curând va veni seara,

atunci ne vom odihni şi vom afla împăcare multă!”

Atunci unul după altul se scoală de la mese,

îşi şterg buzele umede cu batista,

şi le este foarte, foarte ruşine.

IOAN ES POP

la treizeci şi şase, am învăţat să mă rog. am făcut rost cu chiu cu vai

de un dumnezeu al meu, o păpuşă din gumă, ferfeniţită,

cu buzele groase, cu o mână sărită din umăr,

cu cauciucul de pe pântece tăiat. până la urmă,

numai atâta dumnezeire mi-a fost dat mie să aflu

şi nu-i, poate, păpuşa asta din gumă cel mai puţin dumnezeu

ce i s-a dat unui om.

de asta, în camera unde stau, l-am pus la loc de cinste, pe masă.

la dumnezeul meu, acesta, nu îmi e ruşine să mă rog

nici când mă întorc acasă pe patru cărări, abia reuşind să îi arunc

două-trei vorbe deşucheate înainte să mă prăbuşesc

cu capul pe masă şi cu mâna peste beregata lui.

e drept, cu dumnezeul ăsta de gumă o să fiu mai puţin iertat.

dar, aşa schilod cum este, pare mai puţin nepăsător.

şi când mă rog nu urlu, n-are rost, oricum n-aude,

totuşi i-am retezat urechea, ca să-mi pară

că dacă i-o lăsam m-ar fi putut auzi. deci când mă rog

nu urlu. nu mă jelui. nu cer îndurare. am învăţat să mă rog

ca la orice lucru fără rost. nu mă mai uit la cer,

e limpede: nu am venit de-acolo.

mă rog cum pot: uneori tăvălit pe duşumea, alteori

şuierându-i în urechea teafără un cântec deocheat,

el oricum n-aude, dar cu el e mai puţină teamă,

mai puţină singurătate-n casa asta.

poate doar moartea îmi va fi la fel de nemiloasă

ca moartea pe care dumnezeul celorlalţi o pregăteşte

pentru fiecare dintre-ai lui în parte.

pe dumnezeul meu eu însă-l pot ierta şi pentru asta,

el n-are habar, doarme căzut într-o rână pe masă,

când mă rog nu urlu, el oricum n-aude,

abia lălăi un cântec deşucheat, mă clatin spre el, îi caut gâtlejul,

mă-mpleticesc şi-ngenunchi.

Ioan Es Pop