TIMPUL POTRIVIT

Motto: „La miezul nopţii apăru o vedenie de iad. Pe terasă ieşi un bărbat de o rară frumuseţe, cu barba ca un pumnal, îmbrăcat în frac şi aruncă o privire maiestuoasă în jur, ca şi când şi-ar fi privit domeniile. Se spunea, o spuneau misticii, că au fost timpuri când frumosul bărbat nu purta frac, ci se încingea cu un brâu lat de sub care ieşeau mânerele pistoalelor, iar părul negru ca pana corbului îi era strâns cu o basma de mătase purpurie. Prin Marea Caraibilor, cică sub comanda sa, navigase un bric cu pavilion negru de doliu cu cap de mort (...). Dar nu-i adevărat, nu, nu! Sunt minciunile unor mistici care caută să te ademenească! Nimic din toate astea n-a existat, nimic! Iată, există teiul pipernicit, există grilajul de fier forjat, iar dincolo de grilaj – bulevardul...”
(Mihail Bulgakov, Maestrul şi Margareta)


Se lasă o seară indiferentă şi grea ca de plumb. În curtea de vizavi un câine latră ameninţător. Cu ferestrele deschise, de la apartamentul lui situat la etajul doi al unei vile igrasioase din Bulevardul Lascăr Catargiu – pentru că pe Bulevardul Lascăr Catargiu toate casele sunt vechi, boiereşti, igrasioase şi doldora de fantome – demonologul Petre Halat ascultă vibraţiile traficului scufundat într-o canapea primită de la un prieten.
Trezit din somn, îmbracă un halat enorm din brocart vişiniu, cu însemne persieneşti, îşi toarnă un coniac (întotdeauna Courvoisier XO) – cum îi şade bine unui veritabil demonolog – şi începe să înjure din plictiseală câinele vecinului, dar şi pe ăla care-i dăduse canapeaua... unu’... Sile. De fapt, nu i-o dăduse, îi ceruse permisiunea să rămână la el câteva nopţi şi, pretextând că a fost alungat de o iubită, se instalase la Petre cu tot cu canapea. Sile Ventura! Da, da, dobitocul de Sile! Petre Halat aflase abia de curând, cu stupefacţie că îşi luase doctoratul în demonologie la Paris! Publicase tratate, fusese tradus în mai multe limbi, devenise cunoscut în mediile universitare... Sile Ventura, da, bunul lui amic... o carte poştală nu i-a trimis! După ce ani de zile i-a dat să citească, după ce l-a învăţat tot! Tot! Nopţi întregi îi ţinuse discursuri, prelegeri despre întuneric şi lumină, despre misterele demonologiei, îi dezvăluise toate tainele! Cărţi dogmatice, chiromanţie, cristalomanţie, tălmăcirea viselor, magnetismul, vrăjile, tratatele despre gran diavolo! Înalta artă a demonologiei! Ani de ucenicie irosiţi pe ignorantul Sile Ventura, nerecunoscătorul care, într-o zi, a dispărut. A lăsat în urmă o canapea şi o coală de hârtie pe care era scris de mână, cu majuscule, un cuvânt... nişte litere a căror semnificaţie n-o desluşise nimeni: ANGAJAMENT... Pesemne acum bea băuturi fine, mănâncă mâncăruri rafinate, umblă cu femei frumoase pe la Paris, Stockholm ori Madrid... duce viaţă de huzur! Pe când el? A rămas să doarmă pe canapeaua lui Sile Ventura! Singur, în tristeţea patriei pe care refuzase s-o părăsească!

Din stradă răzbate o melodie cu inflexiuni arabe. Dea­supra, la etajul trei, se sparg farfurii, sticle şi se fac promisiuni crunte. O maşină a poliţiei trece în goană, cu sirenele pornite. După un scârţâit prelung de frâne, se aud ţipete deznădăjduite, apoi înjurături. La un aparat de radio o crainică vorbeşte într-o limbă neînţeleasă.
Petre Halat îşi mai toarnă un deget de coniac şi se întreabă cât o fi ceasul. Aprinde o veioză cu lumină galbenă, foarte mică şi întinde mâna spre biroul din lemn masiv. Mai mult pipăind, găseşte ceasul, dar până să-l privească îşi dă seama că nu vrea să ştie ce oră e. Nu i-ar folosi la nimic... „Aşa vine sfârşitul? Cu enormă indiferenţă în faţa impreciziei timpului? Cât întuneric? Şi câtă lumină? Oricum, se pare că e o seară potrivită sau, poate, e chiar timpul potrivit...”
O rază argintie acoperă mobilele vechi, prăfuite şi părul negru al demonologului. Afară, lătratul câinelui nu mai e ameninţător. S-a transformat într-un urlet disperat, de jale, rău prevestitor. Petre Halat se înfioară brusc şi privirea lui capătă culoarea fierului. Se ridică încet, cu mişcări calculate şi se îndreaptă spre balconul din fier forjat. E o noapte senină şi specialistul nostru în harta stelelor priveşte cerul minute întregi... Planetele se opresc o clipă din mersul lor şi se lasă observate... Mercur, Jupiter, Saturn... dar vremea asteroizilor n-a sosit încă.
„Mda, îşi zice în şoaptă Petre Halat, câtă lumină şi cât întuneric... lumina are nevoie de armonia întunericului... e o noapte potrivită”. Cu mâini lungi şi palide ca de ceară, pe care scânteiază inele din argint, închide fereastra, îşi aprinde o ţigară, îşi mai toarnă un deget de co­niac (întotdeauna Courvoisier XO) şi se aşază la birou. Surâde trist şi începe să scrie ordonat, îngrijit, ca într-un ceremonial al dezastrului:

Femeia mea dragă, număr zilele de când viaţa mi-ai schimbat-o. Totul a fost brusc şi radical, nimic din ceea ce raţiunea îmi pregătise nu se potriveşte. Afectul a părăsit acea amforă în care stătea chinuit dinaintea evidenţei şi de atunci parcurge neistovit drumul dintre neştiinţa ta şi covârşitoarea, simpla mea existenţă. Miriam a mea, eşti... sânge ca şi mine, eşti carne din carnea mea şi simt, ştiu că astea nu sunt deloc îndeajuns. Eşti o prelungire dureroasă a ceea ce sunt. Încep să înţeleg propria-mi metamorfoză... tot ceea ce nu mi-a reuşit a iubi în astă viaţă se năpusteşte nebun spre tine... ştiu asta şi te simt strivită de neputinţa de a înţelege ce ţi se întâmplă. Toate aceste rânduri sunt doar un preludiu amăgitor a ceea ce vei descoperi singură în timp, căci toate gândurile mele sunt fără sens dinaintea perceptelor, simţirilor, trăirilor tale. Adevărul despre mine este că nimic în această lume nu mi-a sedus suficient spiritul, deşi sunt unul dintre puţinii răsfăţaţi ai sorţii care au văzut şi au înţeles toate culorile, au perceput întunericul şi l-au iubit…
Am sedimentat luminile, aromele şi parfumul, am tânjit pe ascuns şi am obţinut mângâierea fiecărui gest uitat pe mine. Toată elegia acestei lumi purtată între ludic şi liric nu te vor completa niciodată, pentru că nici mie nu mi-a reuşit vreodată această amăgitoare simbioză. Recunosc acum, aici, în faţa ta, că am greşit reducând această lume la o galerie de portrete lipsite de viaţă pentru a ignora dinadins dramele ei.
Vei afla, la rându-ţi, că nici măcar propriile drame nu-ţi vor folosi la nimic. Ele doar te vor ascunde lumii şi te vor hărţui în momentele de cumpănă, când vei fi obligată să alegi, Miriam. Ca şi mine, vei trăi între „azi, nimic” şi „mâine sper la ceva viu”.
Sunt atâtea prăbuşiri în astă lume, încât vei ajunge să compari frumosul din culorile curcubeului cu frumosul extras din liniştile succesoare prăbuşirilor. Acum eşti atât de frumoasă... hmmmm... nimeni nu este mai îndreptăţit decât tine în a-ţi creiona destinul. Dar din pluton, Miriam, se poate evada numai dacă te răzvrăteşti, e singura metodă sigură pentru a fi exclus... pentru a te salva. Să-ţi aminteşti, frumoasa mea, că raţiunea îţi va fi singurul aliat în această existenţă... nu vei putea niciodată să posezi ceva dacă îţi pierzi minţile cedând afectului, iubind fără discernământ. Anulând raţiunea nu mai ai nicio utilitate dinaintea celui căruia te oferi cu totul, dar ştiu că este în legea firii să cedezi total o dată în viaţă! Tot ce ai păstrat cu sfinţenie, tot ce-ţi desemna superioritatea se va frânge, dizolvat in neantul deşertăciunii. Îţi vei cultiva inconştient suferinţa – o reacţie naturală şi organică a afectului. Miriam! Suferinţa va fi prima ta opera de artă! Atunci vei afla natura creaţiei, îl vei cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu! Va fi singurul tău război real, dur şi fără menajamente, dar şi fără prizonieri... Vei confunda gustul dispreţului cu cel al fierii, dar să nu te sperii, va fi războiul dintre tine şi tine, în tine, lupta cea mai dură. Şi această luptă va avea ca finalitate înscăunarea definitivă a raţiunii, cea care va aşeza sufletul în camere perfect egale, în care îşi vor găsi locul, deopotrivă, compasiunea, toleranţa, generozitatea şi iubirea.
Atunci, dragă Miriam, doar atunci vei afla definiţia reală a noţiunii OM, vei fi complet sub biciul raţiunii pure şi dure ca un diamant şlefuit de cel mai fin şi rasat meşter: viaţa.
Sunt multe, mult mai multe de spus, dar este mult mai frumos să le trăieşti, astfel întregindu-te... Mă gândesc perfid şi plin de ruşinea speranţei că singurătăţile noastre se vor întâlni cândva.
Miriam, este prima oară, după mulţi ani, când reu­şesc să mă adresez mie, să mă aştern aici. Mâine am sa aflu dacă a folosit cuiva, sau dacă sunt mai secat decât azi... în amintirea mea nu se vor scrie poeme, nu se vor rosti poveşti la gura sobei. Voi fi secretul perfect... voi fi secretul tău. Fără să exersez ridicolul şi pateticul ating cu lejeritate fatalitatea asta dintre noi. Dar, atins congenital de ghinion, nu mă plâng de nimic. Îmi eşti dragă şi tu ştii asta. Dacă mi-ar fi la îndemână să-mi aleg moartea, aş alege duelul sau turnirul ca să pot apăra onoarea femeii din viaţa mea şi iubirea dintre noi. Nu mi-a fost niciodată teamă să spun „te iubesc”, atunci când am simţit asta.
Te părăsesc, femeie! Ce crimă comit? Şi dacă ar fi astfel, ce-i cu asta? Nu ar fi nici prima, nici ultima! Ai idee de câte ori am fost eu asasinat? Eu, cel care te iubesc? Eu, cel pe care nu l-ai meritat niciodată? Pierdere de vreme s-a dovedit comunicarea dintre noi... şi, pentru a fi sigur că nu te-ai întristat, te trec în testament! Îţi las ţie sentimentele după care tânjeşti inconştient... îţi las muzica... dar nimic din ceea ce îţi las nu-şi dovedeşte utilitatea... Orice mi-ai cere, vei primi! Strig notarul, dar, înainte de asta, sun legistul pentru a-mi certifica decesul tău şi criminalistul care să mă acuze de crimă. Dacă vreodată voi intra în istorie, VREAU – nu doresc – să fie consemnată moartea ta! Tagma masculină îmi va ridica piedestalul, iar cea feminină îţi va face ţie statuie pe care o vor aşeza pe piedestalul meu, ca să nu rămân făr’ de tine nici în istorie!
Unde să mă ascund ca să nu mai aud de tine? Scot ochii sfinxului şi m-aş ascunde în orbita lor de piatră. Tot nu ar fi de ajuns. Există un singur loc unde m-aş putea, totuşi, ascunde: în tine. Acolo aş muri, la rândumi, pentru că tu nu mai eşti...
Of, femeie! sunt condamnat să-ţi suport blestemul. Blestemul de a-mi aparţine. Pot să te mai ucid încă o dată?
Lasă-mă să te părăsesc! Trebuie să-mi forţez limitele pentru a lua decizia perfectă. Da, sunt puternic împreună cu tine şi cu El. Această poveste poate va deveni cândva singura poveste care s-a consumat până la final. Dar, pentru a fi sigur de finalitate, trebuie să mă întorc, cândva, aici. Ştia El ce face când ne-a conturat... trist pentru mine a fost să aflu că ştia şi că ne vom pedepsi singuri…
Te îmbrăţişez, femeie. Îţi las dragostea, îţi las toată ura ta către mine, dar şi lacrima mea. E timpul potrivit! Castigo te non quad odio habeam sed quad amem. Uite şi traducerea: Te pedepsesc pentru că te iubesc, nu pentru că te urăsc. Eu, Petre Halat,
Bucureşti, februarie, 2011

E un început pâclos de dimineaţă încărcată în tomberoane. Maestrul Petre Halat, demonologul, priveşte oraşul de la înălţimea balconului său din fier forjat. E timpul potrivit. Inspiră aerul tare şi nu ştie ce să aleagă între cele două vedenii: nişte cozi negre, zburlite, ce atârnă din lăzile de gunoi înşirate în faţa porţilor, sau un motan cu două capete ce traversează leneş bulevardul? Semn că se apropie o mare nenorocire.