"RESPIRĂRI"

„Destul de târziu, şi abia după ce am învăţat a vorbi mi-am dat seama că exist şi, cu intensă uluire, că m-am născut. Ah, ce rogojină, ce eleşteu, cât câmp arat, ce ploaie cu peşti ridicaţi la nori de o trombă, ce amestec de icre, ce luptă între Făt-Frumos şi zmeu şi cât sânge de zmeu albit de lumină până când mi-a devenit piele; ce geamăt de vechi animale mâncându-se la Altamira din culoare în culoare, ce piatră cu aripi de raze, câţi şobolani, câte vipere şi ce inel, inel de aur cu piatră la mijloc, ce umbră de sine stătătoare şi fără de copac bătut de lună, ce iepure împuşcat înainte de a se naşte, ce pasăre stând numai din faptul că aerul ei a fost inspirat de Zeus sufocându-se după ce a ronţăit în dantura lui celestă cotorul Andromedei, - şi ce vertej şi ce amestec, şi nimeni nici chiar maică-mea cea sfântă şi blândă şi lăptoasă şi gătitoare de mâncare de cartofi şi cusătoare de cămaşă, albind negru cu mâna domniei sale, şi nici dânsa care singura mă iubeşte în mod necondiţionat şi nici dânsa care din amor de bărbatul solid şi sentimental şi cu păr negru şi creţ şi cu ochi verzi şi blând şi muncitor şi asudându-şi fruntea şi chiar până când şi inima din statornicia de piatră a cărnii, nici chiar mama mea cea care m-a născut pe mine în chinuri, urlând de durere şi umilită fiind de privirea brutală şi indiscretă a moaşei, care m-a moşit pe mine când apăream din trupul ei cum un soare violent şi neliniştit dintr-o mare sărată şi fără de vieţuitoare numite peşti, întrânsa, - nici chiar propria mea mamă, înamorată nebun de straniul, muncitorul de tată al meu, cel cu ochii verzi ca aerul sub păsările violete, - nici chiar ei, mama care m-a născut pe mine, nu i-a dat prin gând şi prin inimă şi prin creierul ei de femeie, să mă întrebe dacă aş vrea să mă nasc, de-aş fi în stare să fiu, de-mi este drag de aceasta…”

NICHITA STĂNESCU - RESPIRĂRI, 1982)