DE ÎNVIERE...

Nu ştiu dacă aţi citit această proză a lui Daniel pe blogul lui. Dar o proză bună se citeşte şi se reciteşte. Aşa că luaţi de citiţi. Ori recitiţi...

De Înviere

- Hai de priveşte, Samoilă! Hai, îţi spun, moşmonditule! Spune tu, Samoilă, moşneagule, ce minunăţie!

Bătrânul îşi potrivi ochii spre apus, cercetând frumuseţea luminii ce se petrecea dinspre asfinţit, strecurându-se roşie printre munţi şi zăgazul norilor şi lepădându-se apoi de haina cea strălucitoare şi înfăţişându-se peste loc ca o fecioară cu piele arămie şi păr roş. O poruncă de nor, către miazănoapte prinsese a culege culoare din straiul asfinţitului, umflându-se apoi mândru şi înfoiat de tunica sa cea vineţie cu firet rozaliu şi schimbător.

Oftă adânc bătrânul Dimitrie. Lăsă uşor capul pe spate, să îşi usuce barba cea nămeţită şi chipul în minunea asfinţitului. Răsuflă adânc, vrând parcă să adune înlăuntru tot văzduhul acela înroşit ca oul paştelor.

- Spune, măi, Samoilă! Cum a ştiut Dumnezeu tocmi culorile cele potrivite laolaltă şi să le picure în lumina amurgului. Nu e aşă, măi, Samoilă ? Uite tu cum e colo între munţi vişiniu, dar ştii tu... ca o vişină de cele leşeşti. Iar mai încolo pe creştetul pleşuvului se topeşte şi se preface în aur cald şi apoi se urcă, iaca, până la văzduh unde capătă culoarea piersicii... şi se coboară apoi... spre tine burduhosule că numai a dormi ţi-i!

Râse bătrânul văzând pe tovarăşul său căscând fără băgare de seamă şi bună cuviinţă, aşa cum doar moşnegii din neamul cotoiesc mai fac uneori. Se aşeză pe prispă Dimitrie şi luă lângă dânsul pe bătrânu-i tovarăş, nedezlipindu-şi privirea dinspre jugul munţilor, acolo de unde venea lumina asfinţitului precum chemarea unor sâni de fecioară din potriveala bluzei. Mângâie cu mână uşoară blana cuviosului Samoilă, oftând când şi când, nu de grijă, ci de bucurie şi linişte adâncă. Spuse apoi spre bătrânul şi iute plictisitul Samoilă:

- Varvara unde ţi-i, Samoilă? Ei, Samoilă, Samoilă... cum mi-ai umplut casa de mâţe. Că iubăreţ ai fost şi rău de soţ. Şi acum unde ţi-i mâţa, Samoilă ? Dar copii tăi cei trândavi ca tine şi mereu hămesiţi unde ţi-s?

Samoilă ridică doar puţin pleoapele, apoi căscă iar. Că de acestea mai auzise dânsul şi era sătul.

- Nu ştii, moşneagule... Nici nu-ţi pasă. Ei, Samoilă... s-or fi dus în lume. Cum s-au dus toţi. Şi am rămas doar noi, rebegitule. Doar noi am rămas. Şi apoi... unde să fi plecat la anii şi starea noastră ? Tu... mai zic. Că la neamul pisicesc nu-i preţ nici în statornicie... Cum nici la oameni nu-i... Unde să mă fi dus ? Şi apoi biserica, spune tu, cui să o las? De izbelişte?

Dormea Samoilă. Ghemuit în părintele Dimitrie. Căutând şi adunând căldura trupului bătrân şi nesmintindu-se de răcoarea amurgului.

- Dar tu, Ieronime, ce spui? – întrebă apoi bătrânul, cercetând pe câinele său, care venise şi dânsul la picioarele stăpânului, să ia parte la sfat. Blănos şi cuminte şedea acolo, ridicând doar ochii calzi, de ambră, spre cel cu care îşi trecea zilele şi la poveştile căruia ciulea urechea în fiece asfinţit. Şi cătând cu scârbă spre bătrânul cotoi cel veşnic puchinos de somnul cel mult. Clătină uşor din cap Ieronim parcă ar fi dat răspuns bătrânului.

- Păi, aşa o fi, Ieronime. Vezi tu, ne-am strâns trei moşnegi să ţinem sfat. Acum, Ieronime, să ştii dumneata, că uite, dumnealui de colea, puturosul ista de Samoilă îi tare înţelept. Nu ca noi. Doar lenea şi dragul de mâţe nu l-au lăsat să ajungă crai în neamul lui. Şi atunci să vezi că nici cu toiagul mitropolitului nu-i ajungeai la nas.

Ieronim hămăi scurt, scuturând uşor din coadă. Parcă altă părere ar fi avut dânsul despre terchea-berchea cela tărcat ce soilea fără de grijă.

- Nu, nu, Ieronime. E precum îţi zic. Ei, că tare ne-au ajuns anii şi pe noi... Uite şi dumneata. Leneşul cesta îi în ani pisiceşti încă mai bătrân decât mine. Iară tu, în ani de cei câineşti, mi-ai fi tocmai de-o seamă.

Se săltă pe labele din faţă Ieronim şi lăsă capul într-o parte, parcă şagă i-ar fi părut aşa vorbe fără socoteală.

- Bine, bine. Vei fi fiind mai tânăr! – se înduplecă bătrânul. Iar asta păru să mulţumească vanitatea blănosului care îşi lăsă iar capul pe labe, doar ochii lasându-i lipiţi de blândeţea chipului lui Dimitrie.

- S-au dus toţi, Ieronime. Toţi s-au dus. Cei tineri au plecat în lume. Mânaţi de nevoie... ori de patima lumii. Cei bătrâni i-au urmat. Că în vremea din urmă, iaca, măi Ieronime, părinţii urmează pe copii şi nu copiii pre părinţi. Şi încă şi pilda tot asemenea. Că se smintesc bătrânii luând mintea şi năravurile cele noi în loc să dea cale şi povaţă celor tineri. Că cei tineri altfel n-au apucat şi nici nu le e a şti. Dar cei vechi le ştiu şi s-au lepădat. Că necuratul cu belşugul maţului şi lucruri plăcute ia mintea omului, nu cu post şi rugăciune.

Ieronim clipi dând zălog pentru adevărul spuselor bătrânului. Undeva în spatele casei o buhă prinsese a se dezmierda, iar lanţul fântânii scârţâi o clipă, fără atingere. O adiere uşoară şi tăcută mângâie barba bătrânului şi dădu fiori somnului motănesc.

- S-au dus, Ieronime. Să vadă şi să cerceteze lumea. Şi să ia fiecare din trăznăile lumii pentru sine. Că aşa e în firea omului. Să caute trai uşor şi trudă puţină. Dar noi am rămas aici... Unde va mai fi fiind aşa asfinţit ca aici? Spune tu, Ieronime. Că pe tărcatul ista nu-l mai întreb... S-au dus. Şi aşa ne-am împuţinat. Apoi a murit Petre. Dibaci potcovar şi om bun era. S-a stins şi Ioachim. Şi femeia lui, Salomeea. Şi moş Iancu. Şi Ion Chiorul. Şi Veronica, aceea uitată de copiii săi. Apoi iute s-au dus şi Simeon, şi Marina, şi Evghenia, şi Lucian, meşterul fântânar. S-au dus toţi, odihnească-i bunul Dumnezeu şi primească-i în casa Sa. Şi am rămas doar noi. Că nu puteam lăsa biserica a nimănui, Ieronime. Şi tu, Samoilă. Şi de atunci ne ducem zilele singuri aici. Doar Alexie al protopopului cată şi ne mai cercetează, când şi când, să vază dacă nu s-a îndurat Dumnezeu să ne cheme la El.
Adormise şi Ieronim ascultând litania bătrânului. Dar părintele Dimitrie îşi urma înainte cuvântul, oftând când şi când, şi poposind doar să asculte la cântecul paserilor şi bombăneala bufniţei.
- Bisericuţa noastră-i mică, Ieronime. Cât o odaie e. Dar e casa Domnului. Şi dacă Domnul doar o odaie îngustă şi pictată de cei din vechime a socotit că Îi e de ajuns, atunci şi nouă ne e de ajuns.
Se opri. Parcă umbla cineva pe uliţa părăsită. Ori era doar părere. De ar fi fost suflet de om ori de fiară l-ar fi simţit Ieronim. Dar bătrân era şi el.

- Mâine e sfânta Înviere. Cum să stea biserica neslujită? Şi lumina nedăruită? Iar dacă nu-i suflet să vină să ia lumina... nu înseamnă că noi nu trebuie să citim din cele sfinte şi să ţinem făclia. Şi să scăpărăm cremenea. Încă azi m-am spovedit. M-am împărtăşit. Ei, ştiu, Ieronime, că e păcat. Dar nu-i păcat mai mare să rămâi cu păcatele nemărturisite? Doar iertarea nu mi-am dat-o. Va veni şi aceea la soroc, de voi fi vrednic de ea. Am vopsit şi ouă... Cum m-am priceput. Opt ouă. Nu ştiu, Ieronime, de ce tocmai opt. Cozonaci n-am plămădit. Că aceia cer rânduială şi pricepere. Şi untdelemn. Şi zahăr. Şi încă altele de care noi ducem lipsă. Şi nici putere nu mai am...
Ieronim tresări şi ţâşni spre poartă. Ca un zvon venea dinspre uliţă, dinspre cătunul părăsit. Câinele lătră scurt simţind mişcare acolo. Bătrânul se ridică şi porni cu pas greu şi spatele aplecat spre poartă, să vadă pricina tulburării bătrânului său tovarăş.

În poartă şedea un tânăr. Cu ochi limpezi şi chip curat. În strai alb, simplu. Îl privea cu ochi blânzi şi smeriţi. Părintele Dimitrie se uită spre dânsul, cercetându-l cu luare aminte. Tânărul se aplecă şi mângâie pe Ieronim, care se bucură de mângâierea mâinii străine, deşi nu-i era firea.
- Bună seara, frate întru Hristos! – spuse tânărul.

- Bună seara, aşa să fie! – răspunse Dimitrie clătinând uşor din cap. Apoi urmă privind cu mustrare spre Ieronim: Ei, din ăsta îmi eşti. Şi eu care gândeam că nu ţi-s pe plac străinii! Poftim, poftim, fiule, nu sta în poartă.

- Mulţumesc. Binecuvântată să îţi fie casa şi cei ce vieţuiesc în dânsa, părinte – spuse cu glas cuminte străinul.

- Şi dumneata să fii binecuvântat. Mulţămim de vorba bună. Cum ţi-e numele, fătul meu?

- Iamblih, părinte !

- Iamblih ? Ei, ca să vezi. Nume rar. Nume de sfânt. Rar auzi aşa nume. Rar mai auzi nume de creştin cumsecade în vremea aceasta. Ce te aduce pe pustiile acestea, Iamblih, ori te-ai rătăcit?

- Nu... nu ştiu, părinte ! Aici a voit bunul Dumnezeu să ajung şi spre poarta dumitale m-a îndrumat să cer ajutor.

- Ajutor ? Cum nu ! Doar să îmi fie în puteri... că... la anii ăştia...

- Dar câţi ani ai părinte ?

- Ei, destui – surâse alintat bătrânul. Apoi îşi urmă vorba: Câţi ani am nu ţi-oi spune, că nu mă lasă fudulia, dar zic că dacă nu s-o îndura Cel de Sus să mă cheme la el până în Crăciunul viitor, atunci voi fi tocmai de nouăzeci.

- Mulţi şi binecuvântaţi să fie, de va vrea Domnul !

- Cum o vrea bunul Dumnezeu ! – răspunse părintele Dimitrie cu zâmbet de poznă.

Se aşeză apoi din nou pe prispă, cu greutate şi ajutându-se de toiag. Străinul se grăbi să îi fie de sprijin.

- Mulţumesc. Mulţumesc. Mă ierţi că şed, dar vezi cum e cu anii ceia de care îmi făceai întrebare ? Dacă nu şi-au putut face văgăună aici – şi lovi cu degetul spre tâmplă – atunci s-au răzbunat pe oasele cele proaste. Dar lasă-mă pe mine... Spuneai de o nevoie... Cum să te ajut şi cu ce copilul meu ?

Brusc luminat bătrânul se lovi cu mâna de frunte. Se ridică poticnit spunând:
- Să mă bată Dumnezeu, dar am uitat legea ospeţiei, îţi va fi fiind sete... Foame iţi va fi fiind...
- De asta ţi-am stricat tihna serii, părinte. Şi acesta e ajutorul de care îţi ceream să te înduri.

- Da ? Care, fătule, că nu pricep?

- Ceva de ale gurii, părinte. Că suntem lihniţi şi eu şi fraţii mei.

- Fraţi? Dar unde sunt? Să vină. Să poftească dară. Cheamă-i şi pe dânşii şi om vedea ce-om găsi. Câţi sunteţi cu toţii, Iamblih?

- Şapte, părinte!

- Şapte ? Hm, număr fermecat. Ci cheamă-i dară...

- Nu sunt cu mine. Ci i-am lăsat slăbiţi într-o grotă unde ne-am făcut sălaş de somn, părinte. Şi pe mine m-au trimis, ca dintre ei cel mai tânăr, să merg să cercetez şi să cumpăr ceva merinde. Că tare suntem flămânzi şi slăbiţi, bunule părinte.

- Şapte... Iamblih... şapte...

Bătrânul se lăsă încercat de părerea unei aduceri aminte. Murmura uşor din buze ca şi cum ar fi recitat ceva doar de el ştiut. Negura începuse să cuprindă locul şi greu mai citeau ochii bătrâni chipul cel tânăr din faţa sa. Mintea iscodea prin cotloanele sale căutând cine ştie ce. Apoi luându-şi seama spuse Dimitrie:

- Iartă-mă, Iamblih... Sunt bătrân şi aşa e când se adună anii şi se duc puterile... Mintea umblă singură după rostul ei, lăsând gura căscată şi lipsită de vorbă. Să cumperi spui... De vânzare nu am, fiule, dar de dăruit se va mai găsi ceva. Nu mare lucru, că pe aici... Şi în postul cel mare nici eu nu mă prea vrednicesc cu găteli de soi.

- Orice, părinte. Un coltuc de pâine... Uite un ban bun de argint plată pentru orice ne vei da.
Iamblih întinse un bănuţ de argint. Bătrânul îl luă cu mirare. Luă apoi de sub streaşină felinarul şi îl aprinse, lăsând lumina moale şi galbenă să rupă un colţ din noaptea care se lăsase. Cercetă cu luare aminte bănuţul de argint. Privi cu băgare de seamă, citind pe dânsul numele de crai însemnat acolo: Deciu.

- Deciu – murmură bătrânul, încercat iar de umbra unei neclare aduceri aminte. Ţine-ţi bănuţul, fiule. Nu îmi face trebuinţă. În locul acesta oaspeţii nu trebuie să plătească buna cuviinţă a gazdei. Şi nici omenia nu e socotită în arginţi în casa aceasta. Dar, să-mi spui dumneata... banul acela de unde îl ai? Că încă nu am văzut aşa ceva. Ori poate o comoară ai dezgropat?

- Nu, părinte. De la tatăl meu am banul. Şi mi l-a lăsat să-l cheltuiesc la nevoie şi cu mare chibzuială.
- Hm, de la părintele tău deci. Ciudat lucru spui tu... Dar fiecare cu tainele sale. Află doar că acum bani de argint nu mai umblă în lume. Nici de aur... Dar le ştii acestea şi mă încerci, ce îţi tot spun eu...

- Nu ştiu, părinte... Aşa să fie ?

Bătrânul râse înveselit de aşa cuminte şagă. Cercetă în lumina lămpii chipul curat şi cinstit al oaspetelui său şi nu găsi acolo decât mirare şi smerenie, fără urmă de glumă ori vorbă fără temei. Îşi mângâie barba şi oftă. Ciudată seară. Şi ciudat lucru. Dar două lucruri îi făceau silă părintelui Dimitrie: cleveteala şi cercetarea tainelor pe care stăpânii lor nu le vor date lumii. Aşa că lăsă deoparte întrebările nepoftite şi zise:

- Fiecare cu ale sale, fiule. Hai să vedem ce vom găsi să potolim foamea ta şi a fraţilor tăi. Laptele e pus la brânzit şi oricum nu te-oi spurca în ajunul Sfintei bucurii a Învierii. Ouă ar mai fi, dar şi acestea-s oprite... ori poate nu vă opriţi la dulce în postul Paştelui?

- Ba cum nu, părinte !
Bătrânul fu mulţumit să audă aşa lucru. Mângâie cu mână uşoară creştetul feciorului, murmurând cuvânt de binecuvântare. Îşi făcu sfântă cruce, zăbovind, o clipă, cu capul plecat, apoi grăi:
- Nişte pită coaptă marţi o să vă dau. Şi încă mai am ceva mere. S-au cam trecut, dar sunt încă dulci şi bine păstrate în ascunzişul paielor. Şi nişte fiertură de urzici am să vă pun într-o ulcică. Altceva nu am. Dar toate acestea vi le dăruiesc cu suflet şi binecuvântare, copilul meu.
- Îţi multumesc, părinte. Îţi multumesc şi pentru fraţii mei. Şi să îţi întoarcă îndurarea Celui de Sus binele ce ni-l faci.
- Nu ai pricină de mulţumire, fiul meu. Dar de îndurarea Cerului m-aş bucura la anii şi starea mea. Hai, dară, să pregătim ce ţi-am spus.
Porniră amândoi în casă. Bătrânul scoase şervet alb şi curat şi înveli în dânsul pâinea mare şi rotundă. O puse într-o desagă de pânză. Apoi adună din coşul de lângă fereastră merele şi le aşeză cu grijă în desagă, unul câte unul. Întinse desaga tânărului care şedea sfios, cu capul plecat şi care mulţămi de merinde.
Apoi luă de pe sobă părintele Dimitrie ceaunul cu fiertură şi îl deşertă într-o ulcică bună de pământ, peste care petrecu şervet curat, legându-l cu sfoară. Dădu şi ulcica flăcăului, murmurând vorbe doar de el ştiute şi de el auzite. Tânărul îi sărută mâna şi se ridică să plece. Dimitrie îl petrecu până la poartă, cu pasul său greu, sprijinindu-se în braţul tânărului. Ajuns acolo se opri deodată şi aproape strigă:
- Ptii! Că multă minte îmi trebuie. Să faci bine să aştepţi dumneata puţin!
Apoi merse spre casă cu acelaşi pas poticnit şi apăsat de greutatea anilor. Se întoarse cum putu de degrabă, purtând un coş în care aşternuse încă un ştergar curat şi o mână de paie. Şi în care odihneau ouă roşii.
- Iaca... asta uitam! Şapte ouă roşii. Le-am vopsit cum am putut... De aceea am ales eu opt... –murmură bătrânul găsind parcă rostul unei taine. O adâncă înţelegere şi liniştită mulţumire i se aşezase pe chip.
- Pe toate le-a tocmit Dumnezeu chibzuit! Iaca, fiule, şapte ouă roşii. Să aveţi de ciocnit mâine noapte, de bucuria Învierii Celui ce cu moartea pe moarte a călcat...
- Şi celor din mormânturi... – continuă vorba Iamblih.
- Viaţă dăruindu-le... – urmă şi bătrânul făcând semnul crucii şi simţind sufletul cum i se umple de bine văzând că cel tânăr nu doar ştie cântarea sfântă, dar îl şi urmează în închinare. Apoi îi puse feciorului coşul cu ouă în mână şi mai zise:
- Iar de vă va afla ziua de mâine încă aici, să veniţi acolo... uite... la bisericuţa noastră... Să veniţi să luaţi lumină, Iamblih, fiul meu.
- Vom veni negreşit. Negreşit, părinte. Şi eu şi fraţii mei. Să fii pregătit dumneata, părinte. Căci mâine seară îţi va fi plină bisericuţa.
- Plină ? Ei, e mică, e drept... dar plină? Să fie precum spui. Să veniţi, să veniţi, Iamblih. Să luaţi lumină. Şi tu şi... cum îi cheamă pe fraţii tăi?
- Maximilian, Ioan, Martinian, Dionisie, Exacustodian şi Antonie. Acestea le sunt numele, părinte. Acum merg, că mă aşteaptă şi vor flămânzi. Dar mâine seară să ne aştepţi, să fii pregătit să ne dai lumină. Binecuvântează, părinte, că eu mă duc...
- Mergi cu Dumnezeu, fiule.
Bătrânul sărută fruntea feciorului care se aplecase spre a primi binecuvântarea şi sărutarea părintelui Dimitrie. Apoi porni la drum, în noapte.
Dimitrie rămase petrecându-l din ochi, privind cum urmează potecă luminată de lună şi apoi se pierde privirii. Şi murmura într-una din buze cuvinte doar de dânsul ştiute şi repeta numele celor şapte fraţi.
- Maximilian, Ioan, Martinian, Iamblih... Maximilian, Ioan... întocmai nume ca Sfinţii Cei Şapte Tineri din Efes.
Şi rostind aceasta se cutremură Dimitrie. Şi căzu în genunchi. Rostind rugăciune şi sărutând pământul acolo unde mai devreme stătuse tânărul acela. Şi multă vreme rămase acolo rugându-se şi lăsând noaptea să-l cuprindă în broboada-i cernită.

S-a trezit de cu zori părintele Dimitrie. Şi a umplut blidul lui Samoilă. Apoi pe al lui Ieronim. Căci dânşii nu erau opriţi de la mâncare nici măcar în postul Sfintelor Paşti. Apoi a scos apă rece şi limpede din fântână şi şi-a răcorit chipul. S-a primenit. După aceea a păşit în grădina din spatele casei. S-a oprit în buza grădinii ca într-un pridvor de casă. Respira cu greutate. Dar îşi umplea ochii de verdeaţa şi pacea grădinii. Rupse două crenguţe din pomul înflorit. Îşi făcu de trei ori cruce, cerând milă cerului şi rod pentru grădina sa.
A intrat în casă şi a aprins lumânare la icoane. A spus rugăciune, apoi şi-a pus pe dânsul, cu greutate şi des oftat, hainele sfinte. Ieşind a sărutat tocul uşii, închinându-se. Şi gârbovit, cu pas împovărat, a pornit spre bisericuţă. A deschis uşa larg. Şi fereastra din altar, să intre aer proaspăt. A pus cele două crenguţe înflorite, pe care le luase cu dânsul, lângă icoana Născătoarei de Dumnezeu. A sărutat icoana şi şi-a făcut cruce. A început apoi a primeni cele din preajmă şi a potrivit totul cum se cade pentru slujba de înviere.
În curte a aprins lumânări la morţi. Şi şapte lumânări la vii. Şi a rămas privind în zare, căutând din ochi. A intrat în bisericuţă şi a prins a cerceta cărţile cele sfinte, pregătindu-se de Sfânta Liturghie.
Pe nebăgate de seamă s-a petrecut ziua. Şi s-a lăsat din nou înserarea. Lăsându-l pe părintele Dimitrie să se minuneze încă o dată de frumuseţea asfinţitului. Apoi s-a coborât întunericul. Bătrânul şedea în uşa bisericii, aşteptând să-i vină creştinii la Sfânta Liturghie. Şi multă vreme a rămas aşa, aşteptând, cu ochii spre zare. A oftat greu într-un târziu şi punând zăgaz unei lacrimi a stins toate luminile din biserică. A binecuvântat focul şi a aprins lumânarea. Şi a chemat:
- Veniţi de luaţi lumină !
Şi atunci parcă inima s-a frânt în dânsul. Căci îi era plină bisericuţa. Nu a mai putut da stavilă năvalei lacrimilor. Şi a privit pe cei dinaintea sa prin pânza deasă a anilor şi lacrimilor. O lumânare s-a întins să primească lumina de la el.
Era Iamblih, surâzându-i cu lumină şi caldă dragoste. Iar lângă dânsul, cuminţi, cei şase fraţi ai săi. Toţi aveau surâs cucernic şi blând, cum stăteau acolo în straie albe. Iar înapoia lor văzu chipuri dragi şi cunoscute. Şi nici mirare nu-l încerca în taina nopţii de Înviere zărind acolo pe Petre – potcovarul, pe Ioachim, pe Salomeea, pe moş Iancu, pe Ion Chiorul, pe Veronica – aceea uitată de copii săi. Şi pe Simeon, şi Marina, şi Evghenia, şi Lucian, meşterul fântânar. Îşi treceau unul altuia lumina şi îi zâmbeau cu veche şi statornică prietenie. Şi i se umplu inima de bucurie. Căci era noaptea Învierii, când nu se rostesc întrebări, iar minunile se petrec fără a fi cercetate.
Şi a slujit părintele Dimitrie cum niciodată nu slujise. În faţa bisericuţei, cetind Evanghelia Învierii. Şi privea curtea plină de oameni, nu de duhuri. De cei duşi, care acum erau acolo, veniţi în trup, să ia lumina. Şi lacrimi îşi făceau potecă pe chipul său, lucind în lumina lumânărilor, ca stelele pe marama nopţii celei sfinte. Iar afară ploua, arătând că şi cerul se îndura a plânge de bucuria bătrânului.
- Iisus a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le ...
Răsuna cântarea sfântă blagoslovind aerul nopţii. Acolo, în locul acela uitat de lume, lumina şi cântarea Învierii vesteau săvârşirea minunii.
Apoi stihurile Paştelui. Şi ectenia mare. Şi utrenia. Şi liturghia. Şi slujind privea bătrânul pe cei adunaţi înaintea sa. Şi sufletul i se umplea de pace. Iar cum citea au început a se topi chipurile cele vechi şi cunoscute. Când zorii au început a lumina faţa pământului doar el a mai rămas şi cei şapte fraţi în biserică. Şi a venit la el Iamblih, cu surâs pe chip şi căldură în privire. Şi a întins oul roşu. Şi au ciocnit spunând: Hristos a înviat! Şi asemenea au făcut şi fraţii lui Iamblih, între dânşii.
Iamblih a dat braţul său de sprijin bătrânului, de-a dreapta. Iar de-a stânga a venit fratele său Dionisie. Cu aceeaşi lumină şi zâmbet sfânt aşezate pe chip. Şi a pornit a păşi bătrânul, sprijinindu-se de cei doi. În urma sa păşeau ceilalţi fraţi ducând lumânări aprinse de la lumina Învierii.

Când a ieşit din bisericuţă a zărit în curte pe toţi cei plecaţi, petrecându-l din privire şi zâmbindu-i nu ca de rămas bun, ci de bun găsit. Şi păstrându-i cărare să treacă printre dânşii. Iar trecând, îi cunoştea părintele Dimitrie pe fiecare şi le spunea pe nume:

- Ioachime... Şi tu Petre... şi tu Veronică... şi tu Simeoane...

Şi cum le spunea pe nume, se topeau pe rând ca aburul în soarele zilei, căci toate era împlinite şi aşa cum trebuie.

- Şi tu Ioane... şi tu Evghenie...

Apoi nu a mai rămas niciun chip acolo. Nici glas care să rostească numele chipurilor. Doar lumânările aprinse pentru cei morţi mai ardeau. Iar peste drum, Ieronim urla, tânguindu-se a jale.

DANIEL OCTAVIAN