LECTURI UŞOARE... DE VARĂ-TOAMNĂ...

BLESTEMUL DIN DEALUL SPIRII

Se dedică lui Radu Robert

„Lucrurile nu stau aşa cum vor să le potrivească alţii” – gândeşte Leonidas Zarcosie, zis şi Pocitul, răsucind între degete o ţigară din tutun mucegăit. Fumează doar aşa, ca să-şi amintească vremurile de demult. Cum stă învăluit în fumul gros, nu i se zăreşte decât o parte a feţei, cea dreaptă, cu un ochi negru, ca de gândac, fixat în tavan.

Porecla i se trage de la o istorie care circulă prin mahalalele Bucureştilor, o legendă stranie, aducătoare de ghinion. Se spune că străbunicul său luptase alături de pompieri pe Dealul Spirii contra turcilor. În toiul unui asalt, ameţit de duhoarea de sânge şi praf de puşcă, străbunicul, Sevastos Zarcosie, se încurcase în maţele unui cal hăcuit de o ghiulea şi se prăbuşise peste un turc ce se lupta să iasă de sub apăsarea bietului animal în agonie. Atins şi de glonţ, Sevastos se împiedicase şi se proptise cu urechea drept în baioneta turcului. Lama îi intrase în ureche şi îi ieşise prin ochiul stâng. Dar străbunicul Zarcosie, deşi grec, îşi aminti că e patriot. Curmă viaţa turcului şi porni mai departe la contraatac. Cu vitejia pe care ţi-o dau doar frigurile morţii, mai apucase să reteze câteva beregăţi de turci, străpunsese câteva inimi de păgâni tineri, despicase ţeste duşmane şi căzuse în genunchi lângă un camarad al cărui cap zburase cam vreo două prăjini mai încolo, spulberat de o ghiulea. Cu ultimele puteri, Sevastos începu să cotrobăie buzunarele trupului decapitat: punga de tutun, amnarul şi iasca, nişte parale, un ceas de alpaca (o fi fost ofiţer, nefericitul) şi o bucată de ziar zdrenţuită ce avea imprimat la tiparniţă, cu meşteşug, portretul unei femei foarte frumoase. Zarcosie gândi că e îngerul venit să-l ducă în împărăţia cerurilor. Cu sângele curgându-i pe faţă, cu gloanţele şuierând deasupra sa, privi mai bine desenul…

Hangiul aduce o carafă de vin la masa Pocitului care se opreşte din cugetările sale numai pentru a scuipa pe duşumele groase din lemn (furat din ce mai rămăsese de la Podul Mogoşoaiei) ori pentru a gusta din vin.

La o altă masă stă o femeie fără vârstă, uscată, învelită în şaluri negre de mătase din care se zăresc doi ochi verzi şi două mâini descărnate, pline de inele din aur. Seamănă cu o lăcustă neagră, mare, înfricoşătoare.

Pocitul lăcrimează cu ochiul drept făcând un semn tarafului de lăutari care tocmai intră pe uşa cârciumii şi ăia încep să cânte: „Ilona, calvar mi-e viaţa fără tine…” O linişte rău prevestitoare se aşterne peste toţi. Pocitul începe să urle: „Nu era poza ei! Era mă-sa, sau mă-sa mare! Tu, vrăjitoareo, trebuie să ştii mai bine, a dracului de lăcustă, că tu ai făcut totul!”

Femeia-lăcustă începe să blesteme şi bolboroseala ei acoperă celelalte glasuri, auzindu-se din ce în ce mai clar, transformându-se într-un ţipăt ascuţit şi prelung.

Străbunicul Zarcosie strânsese în pumni bucata de ziar cu portretul misterios, umplând-o de sânge. Apoi îşi dădu ultima suflare.

La vreo două mahalale distanţă, femeia grecului patriot născuse chiar atunci, în gemetele obuzelor şi în urletele răniţilor. O ajutaseră două ţigănci. Copilul era zdravăn, numai că se născuse fără o ureche şi cu ochiul cel stâng lipit! Cei din mahala îi găsiră

degrabă un nume, Ciclopu’, spre marea amărăciune a mamei micuţului care tocmai aflase şi de moartea bărbatului.

Cum au trecut anii e mai puţin interesant de aflat. Ciclopu’ era acum bărbat în toată firea, bine clădit, zdrahon, iubitor de petreceri dezmăţate cu curvele de la Mogoşoaia ori din Delea Veche. Ţinea o băcănie în spatele căreia creştea dropii. Erau la mare căutare, o delicatesă pe care şi-o permiteau numai cei cu dare de mână. Ciclopu’ prospera în afacerea cu dropii. Îşi deschisese un han clădit din piatră şi pământ din albia Dâmboviţei. Pivniţa era încărcată cu cele mai bune şi mai scumpe vinuri. Din borţile pivniţei se iscau tot felul de ocniţe şi tuneluri bine zăvorâte cu lanţuri şi lacăte, pentru că Ciclopu’ făcea contrabandă cu tutun, lichioruri, mătăsuri (aduse tocmai din Spania ori Italia), cafea şi ouă de dropie. Îşi luase nevastă cu stare, fată de popă, căreia nu-i spusese o vorbă despre pivniţele ce-i asigurau traiul tihnit, tot aşa cum nu pomenea de ce pleacă de două ori pe an la Carlsberg, Vienna ori Berlin. De acolo se întorcea, cu vagoane de marfă şi cu sănătatea restabilită, direct la nevastă-sa, boită toată, îmbrăcată după fasoanele vremii şi împodobită cu salbe şi perle, de dădea în lingoare toată mahalaua.

După o întoarcere de la băi, Ciclopului îi născu nevasta: un băiat frumos, robust ca şi tac-su. Numai că doftorii şi cele două moaşe ce asistaseră la naştere descoperiră că pruncului îi lipseşte o ureche şi un ochi. Leit-poleit ta’su! Femeile îngenuncheaseră la icoane, dăduseră acatiste, chemaseră popii să sfinţească acareturile şi casa, pământul şi dobitoacele. Chiar dropiile din întunericitele hrube fuseseră stropite cu agheasmă şi li se spusese de deochi!

Dar copilul creştea zdravăn, ţipa tare şi mânca pe săturate. Bunicul, Sevastos Zarcosie, avea bust de erou în parcul Icoanei, iar dropiile se înmulţeau în linişte ca şi sipetele cu bani de aur puse la păstrare în pivniţe ori în firidele podului. Cei roşi de pizmă, invidioşii şi denunţătorii ce nu-l puteau dovedi pe Ciclopu’, îi scoaseră copilului o poreclă răutăcioasă: Chioru’.

Au mai trecut ani, au mai zburat păsări călătoare, s-au născut noi generaţii de dropii, contrabanda a înflorit, au crescut birurile, mai o zaveră, mai o răscoală, mai o lovitură de palat. Ajuns la vârsta bătrâneţii, Ciclopu’ i-a lăsat toată averea Chiorului. În cinci mahalale se vorbea că flăcăul l-a pus la cazne pe taică-su, l-a muncit şi l-a mustrat cu lovituri de bici, l-a ameninţat că-i scoate şi celălalt ochi dacă nu-i lasă lui toată averea, toată negustoria cu dropii.

Chioru’ înflorea, prospera, îşi luase trăsură cu echipaj. Mahalaua îl respecta din frică, dar îl invidia. Aflat la Viena, la jocuri de cărţi, primise de ştire, prin telegraf, că părinţii lui au fost găsiţi înecaţi la stăvilar. Chioru’ se întoarce în ţară, se lasă pradă vinului, petrecerilor cu lăutari prin localurile Bucureştilor. Aici cunoaşte o cântăreaţă, o tânără ţigancă de o frumuseţe neobişnuită, Ilona. Îi înnebunise pe mulţi cu farmecele ei. Fata avea vreo şaisprezece anişori. Chioru’ dădea toată averea pe vocea şi, mai ales, pe farmecele ei. Îi plătea concertele la concurenţă cu bancherii ori ofiţerii de carieră, îi cumpăra bijuterii şi rochii şi îi închiriase o casă în cea mai pricopsită mahala a Bucureştilor. Uitând de nevoile familiei, ca şi de datoria de onoare faţă de bunică-su, Sevastos, cel cu statuie în parcul Icoanei, Chioru’ tocă banii tocmai când avea mai multă nevoie de ei, pentru că nevastă-sa îi născuse un flăcău frumos, oacheş şi sănătos.

O molimă necunoscută îi risipeşte afacerea cu dropii şi e ameninţat cu puşcăria pentru că nu şi-a plătit dările către stat de câţiva ani. Numai poker, băutură şi Ilona. Pe ascuns, nevastă-sa blesteamă: „Să i se usuce glasul putoarei!” Nici pomeneală, Chioru’ pare prins în farmece! Amanetează hanul şi pune ipotecă pe case! E nebun, răvăşit, posedat de diavol!

Un bordei pe jumătate îngropat în pământ, undeva la marginea oraşului. O umbră coboară dintr-o trăsură cu vizitiu. Cu un felinar în mână, se strecoară spre intrarea în bordei fără să-i pese de lătrăturile câinilor. Uşa se deschide singură. Într-o odaie cu pământ pe jos, umbra calcă pe nişte covoare cu modele persieneşti. Două laviţe zăvorâte şi prinse în lacăte încadrează un jilţ masiv încărcat de perne brodate generos. Pe nişte rafturi, lângă fereastra acoperită cu scânduri, la lumina lumânărilor, stau zeci de borcane cu prafuri şi lichide de diferite culori, pietre ce sclipesc stins în roşu, verde, galben ori violet. Sub un felinar atârnat în colţul odăii, un avorton se leagănă într-un borcan de sticlă plin cu un lichid transparent.

În jilţ, cocoţată pe pernele brodate, o întâmpină o uriaşă lăcustă cu elitrele lucind stins ca şi cositorul ce fierbe alături, într-un vas de tuci. Când insecta o fixează cu o privire magnetică, umbra se sperie şi duce broboada neagră la gură ca pentru a opri un strigăt. Lăcusta îşi leapădă mantaua şi masca: e o femeie uscată, fără vârstă, cu ochii verzi şi părul cânepiu prins într-o broboadă. La gât poartă o salbă din oase mici ca de pui de găină. Gheare de găină se odihnesc şi lângă tuciul ce emană un miros greu de suportat. Cu un gest expert, femeia aruncă nişte frunze în ceaunul de tuci şi, dintr-o dată, aerul se umple de un abur parfumat. Prin norul ameţitor, vrăjitoarea îi face semn umbrei să se aşeze pe un scăunel din lemn cu trei picioare. Scaunul scârţâie fiindcă umbra – cum o vom numi de acum – este corpolentă. Când îşi scoate pelerina şi broboada neagră, vedem o cucoană tânără, încă frumoasă. Doar paloarea feţei şi ochii adânciţi în orbite trădează o suferinţă neştiută.

-Spuneai că vii alaltăieri…

-N-am putut alaltăieri, că era acasă… A stat două zile şi iar a plecat după Ilona, că nu le mai ajunge!

-Ai adus ce ţi-am spus?

-Da.

Umbra scoate o bocceluţă şi o întinde lăcustei care împrăştie conţinutul pe masa de lemn negeluit. Într-un colţ al mesei aşteaptă cărţi de tarot, cărţi de ghicit ungureşti, câteva cărticele răpănoase cu foile dezlipite, oase mici, oase mari, bobi de fasole de diverse culori, un ghioc, un clondir cu mercur şi o grămăjoară de făină.

Umbra începe să bocească de-a binelea şi să se mărturisească:

-M-a omorât cu zile, ne-a nenorocit şi pe mine şi copilaşul! El şi curva, mâncai-ar câinii pe amândoi! Cred că e un blestem, de-aia ne-au murit dropiile…

- Taci, femeie, taci dracului!

Dar femeia îşi drege glasul înecat de plâns şi continuă:

- Suntem blestemaţi! Tac-su mare a omorât un turc pe Dealul Spirii şi noi tragem blestemul! Dar nu blestemul turcului, ci pe-al românului… că Zarcosie a jefuit un ofiţer român mort… Ce i-o fi luat nu ştiu, că nu i-au găsit nimic prin buzunare… Pesemne că şi pe el l-au jefuit alţii! Numai asta era, uite!

Umbra despătureşte un ghemotoc de hârtie pătat de sânge. Din cauza sângelui închegat şi a trecerii anilor, petecul devenise ca pergamentul. Albul hârtiei se întunecase, dar pe el încă se mai putea desluşi desenul unei femei tinere şi foarte frumoase…

-Am întrebat peste tot, am bătut Bucureştii de la un capăt la altul, am întrebat bătrânii! Da, mă-sa mare e în poză! Curva a blestemat! De atunci în neamul nostru toate femeile au născut numai odată, câte un băiat! Şi toţi s-au născut fără o ureche şi fără ochiul stâng!

Curva asta din poză e bunică de curvă! E bunica lu’ asta, care cântă şi suceşte minţile bărbaţilor! Putoarea de Ilona, care l-a orbit pe bărbatul meu! Acum zece ani am născut… târziu şi foarte greu. Copilului meu îi zic Pocitul, că s-a născut la fel ca tacsu’, Chioru’, şi ca tacsu’ mare, Ciclopu’, fără o ureche şi cu ochiul stâng lipit din naştere! Blestem! De la curva aia şi de la curva asta! Ne-au mâncat datoriile, ne-au murit dropiile!

În tăcere, femeia-lăcustă alege din boccea o şuviţă de păr, un nasture de alamă, un inel vechi de alpaca, o sticluţă cu un lichid gălbui, o fotografie mică, întunecată. Le înşiră pe masă, apoi întreabă umbra:

-Te-ai pişat azi?

-Nu, am făcut cum mi-ai spus. Nu m-am pişat şi nici apă n-am băut.

-Atunci mergi după perdea şi pişă-te. Găseşti acolo un blid smălţuit, alb, curat. Şi cât te pişi, ţii asta strâns în mâna dreaptă… strâns în pumn. Aşa, hai! Să-mi aduci şi vasul după ce te pişi în el.

Umbra dispare după perdeaua din zdrenţe. Apare curând, cu ţucalul în mâna stângă şi cu pumnul drept încleştat pe obiectul ce i-l dăduse femeia-lăcustă, care, între timp, amestecase nişte prafuri într-un mojar de sticlă şi se pregătea să toarne câteva picături de pişat peste ele. Prin pereţii de sticlă ai mojarului, umbra vede cum se schimbă culorile: verde, roşu, galben, violet şi mai la urmă negru. Vrăjitoarea lasă să se scurgă în alt vas noroiul mirositor din mojar şi începe să rostească ceva numai de ea ştiut. Umbra priveşte înfricoşată, mai ales că aia începe să se zgâlţâie cuprinsă de un tremurat pe care nu şi-l poate stăpâni. Ochii strânşi încep să-i lăcrimeze, iar lacrimile i se adună în barbă şi picură pe masa de lemn. Plânge cu lacrimi verzi ca fierea. După vreun sfert de ceas, lăcusta se opreşte, deschide ochii şi şi-i şterge repede cu broboada. Se ridică şi aruncă toate lucrurile aduse de umbră în ceaunul în care fierbe cositorul. Un miros greu, de păr ars inundă încăperea şi umbrei i se pare că avortonul din vasul de sticlă se zbate în lichidul lui transparent.

Vrăjitoarea ia vasul cu nămol negru în mâna stângă, iar cu dreapta presară un pumn de făină pe blatul de lemn. Suflă uşurel de câteva ori în făină până când pe masă apar nişte semne, ca în zaţul de cafea. Apoi scurge din vasul cu nămol câteva picături rău mirositoare, pe care le priveşte încordată cum se amestecă în făină, ca o scriere tainică şi şopteşte:

-Dă-mi cei zece galbeni mari.

Umbra se conformează fără să clipească, urmărind cum galbenii se amestecă în aluatul murdar şi puturos. Femeia-lăcustă dă deoparte o carpetă atârnată pe peretele din spatele ei şi, printr-o ferestruică, se adresează cuiva:

-Te duci la baltă cu sacul ăsta! Chiar acu’! La pietrele alea mari… nu la alea trei, la alea şase…

Umbra priveşte din ce în ce mai uimită sacul în care se zbate ceva, până când sacul dispare prin ferestruica întunecată. Lăcusta adoarme în jilţ sau poate doar se concentrează.

Deodată, începe să vorbească cu ochii închişi:

Da, am cunoscut-o şi pe ea şi pe mă-sa şi pe mă-sa mare, dar asta a fost de mult, la un iarmaroc. Era şi târg de vite… veneau şi ţiganii… aurarii, lingurarii, ursarii, şetrarii şi la urmă noi, cocalarii, ca nişte câini flămânzi. Adunam resturile căzute din gura bogaţilor. Ilona era mică, nici nu i-au dat voie să urce în căluşei atât de mică era! Şi frumoasă… Mă-sa o punea să cânte, câştiga bani cu vocea copilei. Se opreau toţi, iar cei mai avuţi aruncau câte un galben numai ca s-o audă cântând. Eram prietene, că eram doar cu câţiva ani mai mare ca ea…

-Aţi fost prietene? – se cutremură femeia cea plinuţă cu gândul la cei zece galbeni mari.

-Da. Am auzit că două mahalale se bat pentru ea… Se poate, că de-atunci se tăiau cu cuţitele. Parcă intraseră dracii în ei! S-o vadă, s-o audă, s-o aibă! O dezbrăcau din priviri şi ea râdea. Chiar şi când a murit un ofiţer în duel, că erau oameni de onoare ofiţerii, ea râdea. Ce-a ajuns… se-nhăitează cu chiorii, când a avut totul la picioare! Au căutat-o de la Paris, să cânte pe-acolo că era strălucitoare, elegantă, talentată… A preferat să rămână aici. Pe câţi a ruinat, câte neveste nu şi-au luat zilele…

Lăcusta horcăie, deschide ochii şi apucă o lulea mare în care presară un praf alb, ai fi zis că e făina în care ghicise adineauri. Un miros dulceag acoperă aburii cositorului ce fusese lăsat la fiert la foc mic. Femeia trage din lulea şi continuă să vorbească ca şi cum ar fi căzut din nou în transă. Umbra aţipeşte pe scăunelul cu trei picioare, în timp ce lăcusta vorbeşte…

O bătaie în peretele bordeiului le trezeşte pe amândouă.

-Cine e? Ce se întâmplă? Ce-ai fumat? – zice umbra speriată.

-Opiu, femeie, ce să fie? – face lăcusta şi înşfacă sacul adus de la baltă de o fiinţă nevăzută.

Sacul nu se mai zbate. Vrăjitoarea desface sacul din care răsare ceva ce seamănă a mădular bărbătesc. Nevasta Chiorului îşi face semnul crucii cu limba în gură. Vrăjitoarea sugrumă sacul, făcând ca din mădular să ţâşnească sânge peste aluatul în care mai devreme amestecase prafurile, pişatul şi cei zece galbeni mari. Frământă totul cu un rumeguş violaceu şi-l întinde cu un făcăleţ ca pe o foaie de plăcintă. Nici urmă de galbeni!

“Plăcinta” începe să se umfle în timp ce lăcusta ţine amândouă mâinile deasupra ei, mişcând din degetele descărnate, încărcate de inele. Cu mişcări sigure, aruncă aluatul în ceaunul cu cositor topit. Izbucneşte o vâlvătaie pe care o potoleşte numaidecât cu un pumn de frunze verzi, mari cât o palmă de om. Apoi, ca şi cum nu ar fi stat pe foc câteva ceasuri, femeia apucă ceaunul de toarte cu mâinile goale şi răstoarnă conţinutul pe masă. Câteva figurine ciudate se ciocnesc între ele pe blatul de stejar negeluit. Unsprezece figurine dintre care trei seamănă izbitor a cap de om fără ureche şi fără ochiul stâng. Vrăjitoarea mai presară un praf şi figurinele devin galbene ca aurul. „Uite unde s-au dus galbenii mei…”, se gândeşte umbra ştergându-şi ochii înlăcrimaţi de la fumul de pucioasă. Dar rămâne mută de uimire când femeia-lăcustă mai întoarce o dată ceaunul din care se rostogolesc cu zgomot zece galbeni mari.

-Unsprezece zile la rând, noaptea, iei câte o îmbucătură din colţul ăsta de pâine. Ai să visezi urât, nu te speria! Nu te uita cât e de mic dumicatul… se reface în fiecare dimineaţă timp de unsprezece zile. Începi chiar acum, hai!

Umbra apucă coltucul şi frânge o bucăţică cât o unghie. Încearcă s-o mestece şi s-o înghită dar se îneacă şi tuşeşte îngrozitor. Vrăjitoarea îi dă un pahar cu apă, dar femeia se îneacă şi mai rău. Lăcusta o bate pe spate până când umbra se mai linişteşte, după care o priveşte cu ochii ei verzi ca fierea:

- Teme-te de moartea prin apă! Şi dispare deodată în aburii de cositor şi pucioasă.

Umbra rămâne tăcută, incapabilă să se mişte. Îşi adună puterile şi se întoarce spre uşa pe care intrase. Înainte ca uşa să se deschidă singură, observă că avortonul din borcanul de sticlă dispăruse.

Ajunge acasă târziu şi adoarme fără vise. Unsprezece zile îşi ia doftoria, dar Chioru’ umblă tot ca nebunul după Ilona. În ziua a douăsprezecea, umbra se trezeşte în zori, se îmbracă cu ce are mai bun, se dă cu chinoroz pe obraji, îşi pune perlele şi bijuteriile cele mai scumpe şi cheamă vizitiul.

Ajunsă pe malul lacului, trimite echipajul acasă şi se aruncă de pe pod în apele întunecate; în pumnul încleştat al umbrei se afla o bucată de ziar cu portretul unei femei foarte frumoase.... Cazul face vâlvă când începe să circule o veste stranie: în aceeaşi dimineaţă, la celălalt capăt al Bucureştilor, Ilona fusese găsită moartă.

Pocitul mai comandă un rând de carafe şi unul de cafele. E noapte şi cârciumarul a aţipit la tejghea. Femeia lăcustă a dispărut, lăsând în urmă un fum gros, liliachiu.

Ceilalţi stau cuminţi pe la mesele lor, vorbind cu voce joasă. Aproape nu se mai zăresc în ceaţa vânătă. Şi Pocitul ăsta! De un an de zile povesteşte şi nu se mai satură! Dă la toţi de băut, îi cinsteşte regeşte, om de ispravă altminteri, mare boier, mare caracter… dar nu ştie el bine cum a fost, că era mic şi tac-su, Chioru’, se smintise. Umbla gol prin mahala ţinând în mână o poză cu dedicaţie de la aia, cântăreaţa care l-a nenorocit!

Ceaţa vânătă îi acoperă încet pe toţi. Luminile s-au stins, iar lăutarii s-au topit şi ei în beznă. La marginea oraşului, într-un bordei, o lăcustă uriaşă îşi închide elitrele, zumzăind ceva: „Da, am cunoscut-o, dar asta a fost de mult…”

În borcanul de sticlă, plutind într-un lichid transparent, un fetus se leagănă încet, răsucindu-se până când îi putem zări partea stângă a capului deja conturat: urechea şi ochiul îi lipsesc cu desăvârşire.

Ştefania Coşovei