CASA DE LICORI AMÉLIE II

- partea a doua -

O cârciumă cu câteva mese la capătul Străzii Lipscani. În razele soarelui se poate vedea Hanul lui Manuc prins în schele grosolane din lemn ce înconjoară clădirea ca o pânză de păianjen. Este a nu ştiu câta oară când Hanul e renovat, adică i se aplică o spoială în alb-murdar.

Pe schele, muncitorii în salopete năclăite se apleacă peste parapetul nesigur pentru a apuca câte o găleată ridicată cu frânghia pe un scripete. Scripetele scârţâie îngrozitor. Până şi leşia din găleţi se potriveşte cu apatia zugravilor, ce nu iuţesc ritmul mişcărilor decât pentru a se feri de bucăţile de ţiglă aruncate sau scăpate de pe acoperiş. Pentru că Hanul lui Manuc este descărnat şi de acoperişul de olane măcinate de ploi, soare şi zăpezi. Hornurile sunt dislocate cu nişte răngi de fier şi azvârlite direct pe pavaj cu mare zgomot. Bufniturile, însoţite de nori de moloz, fac să se clatine ceştile şi paharele aşezate pe feţele de masă albe, ciuruite de scrum ale unei cârciumi din vecinătate. Muncitorii de pe schele se înjură fără răutate cu cei de pe acoperiş. Încet, încet, acoperişul dispare lăsând vederii o ţesătură de lemnărie putredă.

Pe un petic de noroi, trei zidari şi doi dulgheri joacă fotbal la o singură poartă. În loc de minge, au un şobolan mort. Când animalul devine un ghem de maţe vinete, unul din fotbaliştii de ocazie aduce mingii noi, adică scoate dintr-un butoi de tablă un şobolan proaspăt. Cel mai greu e pentru portar la loviturile de pedeapsă... e umplut de maţe pe tricou, pe faţă, pe mâini. Butoiul cu şobolani pare plin, aşa că partida nu se mai termină. Din când în când, bucuria golului e însoţită de strigăte şi chiţăieli: un penalty! În sfârşit!

La o masă, cu spatele la derby-ul muncitoresc, stau mânuitorul de cadavre, nea Ilie, fost ilegalist, fost puşcăriaş acum reabilitat, tuns zero – fie din motive de igienă, fie în virtutea unui obicei căpătat după gratii – şi proaspătul său coleg-ucenic, Ridiche, ce ispăşeşte la locul de muncă după ce l-au dovedit cu nişte lespezi de marmură furate de la Cimitirul Bellu. Pentru că a fost băiat de treabă şi nu şi-a turnat complicii (inclusiv pe directorul cimitirului), Ridiche a fost lăsat la aer curat, să muncească în folosul comunităţii ca ajutor al veteranului nea Ilie. Cum Crematoriul Cenuşa este destul de departe, cei doi îşi mai iau câte o pauză de masă departe de priviri indiscrete.

-Da, dar lucrurile nu stau aşa cum vor să le potrivească ăia care înşiră vorbele ca pe mătănii, mormăie nea Ilie. Eu am fost prieten cu Leo...

-Care Leo, nea Ilie? – se nedumereşte Ridiche mai mult din politeţe...

-Leo Greif, magistrul, neîntrecutul alchimist al licorilor subtile... am copilărit împreună, îi ştiu povestea mai bine ca oricine... ăştia nu ştiu nimic... se laudă! Leo era un copil sărac, orfan de război, crescut de mă-sa mare, undeva prin Cernăuţi. Era cuminte şi frumos ca o fată. Se spunea că l-ar fi născut mă-sa chiar în ziua Floriilor, că prea era curat, prea avea pielea albă, parfumată şi ochii albaştri ca florile de câmp. Dar era un singuratic tocmai pentru că a avut parte de timpuriu de o viaţă agitată. Curând după moartea tatălui, s-a dus şi maică-sa... foarte tânără s-a dus... o boală rară i-a curmat viaţa. Se spune că ăla mic, Leo, amesteca tot felul de plante în mâncarea femeii ca s-o vindece... Nu a putut face nimic şi atunci s-a închis în el. Umbla ca fantoma pe dealurile din spatele casei şi aduna flori, rădăcini, muguri de copaci. Le mesteca între dinţi şi râdea...

Ştefania Coşovei

va urma...