PETRE STOICA

Nu putem vorbi despre marile spirite decât la prezent. Aşa că vă invit să citiţi o cronică a lui Traian T. Coşovei despre poezia lui Petre Stoica. Aşa îl respectăm noi pe Poet. De ferpare să se ocupe funcţionarii...

În faţa siropului de zmeură undeva în Europa

Poezia lui Petre Stoica degajă aceeaşi cantitate de uimire pe care o producea urma unui picior omenesc întipărit în nisipul plajelor colindate de Robinson Crusoe. Ca şi eroul lui Defoe, poetul nostru nu este numai un izolat, un arheolog al blândeţii retras departe de lumea dezlănţuită, ci şi un subtil descoperitor de urme ale poeticului în nisipul prozaismului existenţial, în coloniile suburbanului şi ale ruralităţii pe care acest fermier singuratic şi fermecător le populează cu propriile lui proiecţii. Este vorba de o lume interioară ce se sprijină în cârja obiectelor şi se leagănă în hamacul concretului spre a-şi dobândi legitimitatea unui insolit-feeric jurnal de bord. Nu şi credibilitatea lui, fiindcă teritoriile desenate cu o naivitate premeditată sunt ale imaginarului, de unde şi pericolul ca autenticul să răpească din efectul poetic: de aici şi senzaţia de lirism balnear, de refuz al oricărui conflict inte­rior, de împăcare cu lumea: „Stăm întinşi pe ţărmul mării noi baritonii/ veacului cu aripi de nylon desigur cu toţii iubim/ nisipul şi soarele dintre valuri apar sirene cu sâni/ otrăviţi; visăm avem nostalgia gramofonului cu pâlnie/ de pe vremea când doamnele volănaşe domnişoarele polka/ se-mbăiau în costume metafizice poftim o bomboană cu mentă/ să uiţi trecutul să accepţi staniolul autentic poftim poftim/ o barcă să pleci fără busolă să pleci fără nimb/ s-a aflat cu precizie că ultima iluzie s-a dizolvat/ luna e numai o piatră ponce un disc oarecare/ poleit cu cenuşă lasă computerul şi intră în mare/ şi nu uita şi nu uita şi nu uita niciodată/ destinul planctonului” (Şi nu uita şi nu uita în volumul O casetă cu şerpi, Editura Cartea Românească, 1970).

Petre Stoica nu este un naiv chiar atunci când speculează efecte ale artei naive; el doar dispreţuieşte contrafăcutul, surogatul pe care le depistează în existenţă şi le denunţă în poezie dintr-un impuls ecologist. Poetul are conştiinţa unei lumi a conservei şi a computerului, a nylonului şi a neonului, dar lasă vegetaţia luxuriantă versurilor sale să invadeze teritoriile infestate de modernitate.

Alternativa propusă constă într-o întoarcere la natură, dar cu jumătate de gură: „Lăsaţi în pace imortelele şi tabla înmulţirii/ zăpada acoperă pădurea copilului blând/ iar vântul ascute satârele gerului/deci nu ne mai ducem cu jertfe bogate/ la templul zeiţei rămânem la gura sobei/ unde mâncăm seminţe de dovleac şi citim/ legende/ sumeriene...” (Deci nu ne mai ducem).

Petre Stoica ştie să extragă destul de precis din derizoriu şi umilinţă rădăcina pătrată a orgoliului artistului neîncăput la masa recunoaşterii: „Te superi pe mine că nu sunt director de circ/ că nu am ghetre premii paraşute sau diplome/ sunt litera y din marile epopei ale zilei sunt/ un biet inginer de suflete leg tinicheaua de coada/ câinelui descriu o lume care nici nu există/ (...)/ numele meu e rostit de corbii înfometaţi îi vezi cum aşteaptă să mor vei afla curând că am fost/ un om până atunci îţi cad în genunchi/ iartă-mi povara şi lacrima” (Sunt litera Y).

Aerul elegiac, pelicula solitară sunt însoţite de o coloană sonora vitală în artizanatul construcţiei textelor; pe ecranul de hârtie cade poetica lacrimă, dar sunetul este amplificat în pâlnia de gramofon a unei ironii ce, în cazul lui Petre Stoica, este semnul neimplicării şi al relativismului histrionic. Retras din toate cuvintele, poetul îşi contemplă poza derizorie: „Mă întrebi ce fac aici/ de toate/ îngrijesc sănătatea iepurilor de casă/ adnotez jurnalul cocoşului/ mă adaptez ştii doar că vin din vestul ţării/ iar aici în sud ceapa are alt gust/ fac de toate/ ţes covoare de mărar şi de pătrunjel/ schimb purici de pat pe purici de varză/ admir limuzinele sulului/ şi serile îmi umplu pipa cu tutun/ plecând într-o călătorie în jurul lumii/ călare pe o cămilă de fum/ nu e destul?” (Scrisoare, în vol. Un potop de simpatii, Editura Cartea Românească, 1978).

Există pretutindeni acum o febrilitate meşteşugărească, o energie topită în clişeul falsului provincialism, o frenezie a recluziunii excelent adecvate decorului; din această silnicie senină, Petre Stoica reuşeşte să scoată efecte remarcabile cu ajutorul unui suprarealism naiv: apar bătrânul ursar, dezertorul cu eghileţi de ciulini, măceIarul, hangiul, hoţii de cai, fotbalistul de divizia C, vecina oacheşă şi soacra ei (o nenorocire nu vine niciodată singură), medicul navetist, nebunul cu mănuşi de lână, învăţătorii din sat, pensionarii, bătrâna cu legătura de lemne în spate. Prin aer plutesc arome de rom şi peşte uscat, mirosuri de haine umede şi ţuică fiartă, de fum de ţigară şi de televizor încălzit. Se merge cu calul sau cu căruţa, se pedalează pe bicicletă, se aude – iarna – foşnetul patinelor, se ambalează motoare. Pe acest fundal dinamic-rural se proiectează solitudinea productivă a poetului, apar umbrele de teatru chinezesc ale evadării într-o lume trecută sau visată: „Cândva existau abţibilduri/ cândva existau bricege în formă de peşte/ cândva existau soldaţi de plumb mustăcioşi/ cândva existau pistoale cu dop nu cu apă ca azi/ cândva existau tăbliţe din ardezie cu limbi de burete/ cândva existau călimări cu cerneală violetă şi sugative verzi/ cândva existau păpuşi de turtă dulce îţi vedeai sprânceana în oglinda lor de pe piept/ cândva existau zmeie de hârtie urcau spre făpturile norilor/ cândva existau jocuri cu alabala portocala şi Gheorghiţă ieşea punctual la portiţă/ cândva existau nişte fructe cu nume de roşcovă/ cândva existau cărăbuşi existau berze şi iepuri de câmp/ existau locomotive cu aburi şi sănii trase de cai/ toate au intrat în burta largă a timpului” (Copiilor). Sau, în acelaşi registru al enumerării monotone şi nostalgice în care tensiunea vine din trecerea în revistă a registrului contabil al acestui Robinson pierdut în insulele trecutului: „Bătrânii îşi amintesc zeppelinul/ bătrânii îşi amintesc radioul cu galena/ bătrânii îşi amintesc apariţia bicicletei în sat...” şi, tot aşa, bătrânii ăştia care n-au me­moria salamului cu soia îşi amintesc mai departe: lucrătura fină a şelarilor, şorţul de piele al fierarului ghebos, morarul îmbrăcat în pantaloni de făină, strănuturile băcanului din colţul străzii, gustul acadelei şi al roşcovei scorţoase, forma secerii şi cristalul năduşelii, jambierele jandarmului cu sprâncene stufoase, scălâmbăielile agentului C.A.M., rotiţa brichetei făcută din cartuş, preţul exact al ţigărilor Plugar, arcul de triumf din Bucureşti şi ravagiile ciumei din 1750.

Poemele lui Petre Stoica sunt evocative şi mai puţin analitice. Incursiunea în realitatea acestui teritoriu (care este şi al sufletului) aflat la limita suburbanităţii rămâne tributară aspectelor de suprafaţă, decorurilor, scenografiei maselor plastice: „O masă cu picioare de plastic înşurubate în covorul de plastic/ vaze pahare lalele fructe şi păsări de plastic/ fotografia mirilor într-o imensă ramă de plas­tic/ stele şi sori de plastic pe duioase tapete de plastic/ o carte cu balade în husă de plastic/ o ilustrată de plastic (...)/ suveniruri de plastic din staţiunile cu băi de nămol/ suveniruri de la munte şi multe suveniruri de plastic/ din Europa şi din lumea întreagă/ molii muşte ţânţari şi pureci de plastic/ plastic plastic/ şi plastic// şarpele casei transformat el însuşi în şarpe de plastic” (Plastic).

Şi cu următorul volum, Copleşit de glorie, Cartea Românească, 1980, lipsa de invenţie trage perdeaua enumerării. Nici micile poeme în proză nu risipesc senzaţia unei monotonii ce, lipsită de geniul bacovian, întârzie să devină destin sau măcar existenţă; de parcă toată lumea ar avea destin! Sunt, însă, scurte priviri în oglinda unei insistente căutări a identităţii cu efecte poetice remarcabile: „Am un dulăpior cu cărţi/ mai am/ trei portrete cu priviri criminale/ o sobă ţărănească umilă ca un psalm/ câteva nuci cu miezuri amare/ un calendar fără an fără zile/ somaţii de plată/ şi multă multă zăpadă în curte// după plecarea ta calmă / doar atât mi-a rămas// cer iertare mâinilor care vor veni să mă ducă” (Doar atât). Există o doză de disperare organizată, un fior al inutilităţii şi al pierderii identităţii într-un spaţiu depersonalizant care ridică tensiunea poemelor şi aprind în întunericul existenţial scânteia unor întrebări tulburătoare: „Bătrân şi uitat între zile/ ascult şobolanii îmi cântă romanţe sub uşă/ am iubit m-a iubit/ vine puţină lumină şchiopătând/ trec în revistă urzicile tinere/ mă uit la ceas iată că nu voi mai fi” (Iată).

Poet ce stăpâneşte o provincie imaginară orgolioasă şi umilă totodată, Petre Stoica îşi povesteşte viaţa lui la ţară privindu-se în oglinda marilor biblioteci ale lumii. Din aparenta lui izolare livrescă, el nu ezită să se aventureze în plin fapt divers de un autentic pitoresc şi vital: „În drum spre nea Costică, aud şuşoteli sub gardul şcolii. Caut să trec neobservat. Sunt doi şcolari, o fată şi un băiat. Au aproximativ nouă anişori, înregistrez discuţia: El: Desfă-ţi picioarele. Ea: De ce, Ionele? El: Să te rup. Ea: Ba s-o rupi pe mă-ta...” (din Viaţa mea la ţară).

Provincia acestui aristocratic poet-fermier este un regat melancolic al poeziei contemporane.

Traian T Coşovei