Încă un poem nou, nouţ...

DATORIA DE ARIPI

Unul cântă din traista poştaşului, altul la violoncel;

peste drum, fanfara înalţă fluturii şi viermii

cântecului de mâine.

Şi fiecare are de ales drumul spre ziua mântuirii…

fiecare cu alegerea lui: ciozvârta sau halca.

Până şi hoţii din vagoanele de marfă

au priceput aceste înţelesuri: adică ziua de mâine

ridicată ca pe o pânză de corabie

în mila vânturilor, alizeelor… şi altor amănunte

ale plimbării ori ale călcării pe ape.

E o stare de spirit a cărătorilor de piane,

o emulaţie a purtătorilor de case de fier, de cuvânt –

un foc de artificii al celor ce dorm în vagoane de marfă.

E un dor de ducă pe calea ferată.

De pe rambleu le fac semne ca o pasăre,

de pe rambleu le doresc o ţară mai bună.

Este un dor de vechime în bătrânele oase.

Când se vor întoarce, nu vor mai avea datorii –

când se vor întoarce nu vor mai avea aripi

cu care să hrănească cerul pustiu.

Oricum, e o ploaie pătrată…

Traian T. Coşovei