Anotimp
Această tristeţe sacră a norilor
zugrăvită pe fereastră.
Acest sfârşit de secol
împroşcat pe pereţi!
Ca o apă grea se scurge pe străzi seara...
... Cine ne-a deschis în frunte aceste ferestre,
cine ne-a zidit în piept
aceste scunde uşi?
Prin mine umblu ca printr-un anotimp bolnav.
Glasul mamei îl aud prin zidul întunecat:
De ce ai venit aici,
pentru ce te-ai întors?
Pleacă, ieşi cât mai ai timp.
Glasul fratelui îl aud stins, ca prin apă:
Ieşi cât mai repede din această lumină
şi lasă-mă singur
să respir în umbra mea...
Feţele cui se păstrează aici,
în această putredă lumină de seară?
O mie de capete retezate
aşteaptă ce anotimp?
Braţele cui vor fi semănate pe câmp,
dinţii cui vor răsări din iarbă?
Prin mine trec ca printr-un ciudat anotimp.
Cu ţeasta lui Yorick în mîini, mă întreb:
Dacă am secerat
unde şi ce am secerat?
Şi dacă adun, când şi pe cine adun?
Nichita Danilov
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu