Şi pentru dna Lucia şi pentru don' Traian! Să trăiască!

Bine!

Pentru Mordechai, specialmente, că-i plac chestii fine...

Asta e!

CASA DE LICORI AMÉLIE II

- partea a doua -

O cârciumă cu câteva mese la capătul Străzii Lipscani. În razele soarelui se poate vedea Hanul lui Manuc prins în schele grosolane din lemn ce înconjoară clădirea ca o pânză de păianjen. Este a nu ştiu câta oară când Hanul e renovat, adică i se aplică o spoială în alb-murdar.

Pe schele, muncitorii în salopete năclăite se apleacă peste parapetul nesigur pentru a apuca câte o găleată ridicată cu frânghia pe un scripete. Scripetele scârţâie îngrozitor. Până şi leşia din găleţi se potriveşte cu apatia zugravilor, ce nu iuţesc ritmul mişcărilor decât pentru a se feri de bucăţile de ţiglă aruncate sau scăpate de pe acoperiş. Pentru că Hanul lui Manuc este descărnat şi de acoperişul de olane măcinate de ploi, soare şi zăpezi. Hornurile sunt dislocate cu nişte răngi de fier şi azvârlite direct pe pavaj cu mare zgomot. Bufniturile, însoţite de nori de moloz, fac să se clatine ceştile şi paharele aşezate pe feţele de masă albe, ciuruite de scrum ale unei cârciumi din vecinătate. Muncitorii de pe schele se înjură fără răutate cu cei de pe acoperiş. Încet, încet, acoperişul dispare lăsând vederii o ţesătură de lemnărie putredă.

Pe un petic de noroi, trei zidari şi doi dulgheri joacă fotbal la o singură poartă. În loc de minge, au un şobolan mort. Când animalul devine un ghem de maţe vinete, unul din fotbaliştii de ocazie aduce mingii noi, adică scoate dintr-un butoi de tablă un şobolan proaspăt. Cel mai greu e pentru portar la loviturile de pedeapsă... e umplut de maţe pe tricou, pe faţă, pe mâini. Butoiul cu şobolani pare plin, aşa că partida nu se mai termină. Din când în când, bucuria golului e însoţită de strigăte şi chiţăieli: un penalty! În sfârşit!

La o masă, cu spatele la derby-ul muncitoresc, stau mânuitorul de cadavre, nea Ilie, fost ilegalist, fost puşcăriaş acum reabilitat, tuns zero – fie din motive de igienă, fie în virtutea unui obicei căpătat după gratii – şi proaspătul său coleg-ucenic, Ridiche, ce ispăşeşte la locul de muncă după ce l-au dovedit cu nişte lespezi de marmură furate de la Cimitirul Bellu. Pentru că a fost băiat de treabă şi nu şi-a turnat complicii (inclusiv pe directorul cimitirului), Ridiche a fost lăsat la aer curat, să muncească în folosul comunităţii ca ajutor al veteranului nea Ilie. Cum Crematoriul Cenuşa este destul de departe, cei doi îşi mai iau câte o pauză de masă departe de priviri indiscrete.

-Da, dar lucrurile nu stau aşa cum vor să le potrivească ăia care înşiră vorbele ca pe mătănii, mormăie nea Ilie. Eu am fost prieten cu Leo...

-Care Leo, nea Ilie? – se nedumereşte Ridiche mai mult din politeţe...

-Leo Greif, magistrul, neîntrecutul alchimist al licorilor subtile... am copilărit împreună, îi ştiu povestea mai bine ca oricine... ăştia nu ştiu nimic... se laudă! Leo era un copil sărac, orfan de război, crescut de mă-sa mare, undeva prin Cernăuţi. Era cuminte şi frumos ca o fată. Se spunea că l-ar fi născut mă-sa chiar în ziua Floriilor, că prea era curat, prea avea pielea albă, parfumată şi ochii albaştri ca florile de câmp. Dar era un singuratic tocmai pentru că a avut parte de timpuriu de o viaţă agitată. Curând după moartea tatălui, s-a dus şi maică-sa... foarte tânără s-a dus... o boală rară i-a curmat viaţa. Se spune că ăla mic, Leo, amesteca tot felul de plante în mâncarea femeii ca s-o vindece... Nu a putut face nimic şi atunci s-a închis în el. Umbla ca fantoma pe dealurile din spatele casei şi aduna flori, rădăcini, muguri de copaci. Le mesteca între dinţi şi râdea...

Ştefania Coşovei

va urma...

SUB GENERICUL "TOŢI ARE DREPTATE", O PROZĂ FOARTE MIŞTO!

Denis Dinulescu
Fragment din romanul "Cele 10 neveste ale lui Oedip"

COMPLEXUL LUI OEDIP

Oedip avea destule îndoieli: Fusese instalat rege şi nu declarase că încă mai are o atracţie erotică faţă de mama sa. Trebuia să se afle sau nu? Şi mai era că o iubea în taină pe Zaraza şi nu ştia dacă era bine să-i facă felul lui Zavaidoc, unul care umbla în limbă după cea care avea să devină o celebră cântăreaţă. Mai erau şi altele, dar acum nu şi le amintea.
Duduia cu paşi mari prin sala tronului, de se zguduia Sarmisegetuza. Cu îndoielile astea nu putea continua să domnească. Un rege care nu era limpede la cap dădea legi ca cele ale lui Burebista, care interzisese viţa de vie în Dacia, aşa că trebuia să vorbească urgent cu Zoff ca să găsească o soluţie. Formă un număr pe telefonul mobil.
Zoff locuia în aripa de nord a cetăţii. Acum când intrăm discret în biroul lui, îl aflăm pe marele motan citind câteva rapoarte informative. Unul din ele conţinea date despre apropiatul Concurs Naţional de Poezie care pentru prima dată în istorie avea să aibă caracter internaţional. Scria acolo şi de ce: din cauza lui Ovidiu, care încă nu era cetăţean dac.
Zoff aprobase desfăşurarea concursului, sub această titulatură, deşi ştia bine că un amestec în treburile interne ale Daciei, mai ales în poezie, nu era de bun augur.
Ataşată la raport erau şi versurile cu care Ovidiu urma să participe la concurs. Ofiţerul de securitate care răspundea de poetul exilat le dactilografiase cu litere mari. Zoff citi cu plăcere “Odă Soarelui”.

La mare dacă ridici glasul
Nu face ecou, la munte da.
Soarele îţi luminează portofelul
Fără să vrea.
Hai să tragem pălăria pe ochi
Să nu ne bată soarele
Dacă nu omori toţi păduchii
Trebuie să schimbi ţoalele.

Soarele aduce căldură
Câmpul e plin de recoltă.
Uite, se vede de la distanţă
Porumbul, grâul şi-o hotă.

Extraordinare versuri, Zoff era copleşit. Scoase pixul şi scrise pe marginea raportului informativ:”Odă Soarelui să câştige concursul internaţional de poezie. Are multă natură şi se înţelege de aici că asta e direcţia pe care trebuie să meargă poporul dac. Dacă nu se înţelege, trebuie rugat Ovidiu să fie mai explicit. Evident, dacă vrea cetăţenie”.
Desfăcu al doilea raport, exact când sună telefonul. Era Oedip.
De cum intră, Zoff văzu că regele era îngijorat, indispus de ceva, că prea se precipita pe lângă ziduri, pe sub armurile de decor aşa cum nu-l mai văzuse niciodată. Aşa că tânărul sfetnic socoti că e mai bine să intre direct în subiect.
- S-a întâmplat ceva?
- Da, mai am încă o atracţie erotică pentru maică-mea. Şi nu-i normal. Dar e complexul meu şi mi-l asum.
- Aţi declarat la preluarea Daciei?
- Nu. Credeam c-o să-mi treacă.
- Unde e mama voastră, stăpâne?
- Nu ştiu.
- Nu-i în castel?
- Nu, ai fi ştiut.
- Bun. Mai departe.
- Din cauza acestei anormale atracţii sunt ostil tatălui meu, pe care vreau să-l substitui în patul maică-mii.
- Interesant. Aţi mai vorbit cu cineva despre lucrurile astea?
- Nu. Dar s-a aflat. A scris un ziar.
- Nu-i nimic, vom da o dezminţire. Mai departe.
- Păi, nu ajunge? Mă miră că reminiscenţele acestui eros s-au conservat până la vârsta asta.
- Da, şi pe mine. Mai e ceva?
- Da, cu Zavaidoc.
- De Zavaidoc mă ocup eu. Va suferi un accident şi îl vom uita cu toţii. Pentru unu’ ca ăsta nu trebuie să fiţi complexat.
- Da, dar deocamdată are teatru de revistă şi Zaraza cântă acolo.
- V-am spus, stăpâne, vom uita cu toţii de el. Curând.
- Foarte bine. Ce faci acum?
- Mă ocup de Concursul de Poezie.
- Ai dat legea?
- Am dat-o.
- Cum sună?
- “Dacul e născut poet”.
- Excelent. Are un singur alineat?
- Da.
- Grozavă lovitură. E a ta?
- Da, stăpâne.
- La adăpostul acesti legi vom putea fura liniştiţi.
- Vă daţi seama? Poporul va fi ocupat să scrie, iar noi ne vom vedea de ale noastre.
- Apropo, dar să nu râzi de mine.
- Nu, stăpâne, cum aş putea?
- Am scris şi eu o poezie.
- S-o înscriem în concurs?
- Da. Vrei s-o auzi?
- Se poate?
- “Odă Soarelui”:

Dacă stingem lumina
E întuneric deplin
Buzunarele noastre şi Luna
Miros ca vinul pelin.

O motocicletă în noapte
Cu embleme de kaelem
Eşapament şi-o caschetă nebună.
Zgomote de akaem.

Dacă n-ar mai răsări soarele mâine dimineaţă
Noi, din Dacia, am aprinde torţele
La concursurile de greco romane
Ne-am măsura forţele.

Vai, Soare, cât de mult te iubesc.

În drum spre biroul său, Zoff se gândea dacă nu era mai bine să-i creeze lui Oedip o imagine de mare poet. Era mai simplu decât să lupte cu îndoielile, complexele sau cu temerile lui de om de nimic. Pentru că asta era Oedip, un om mic, fără anvergură, Dacia ne-având nimic de câştigat de pe urma lui. Pentru asta însă nu trebuia să-l confrunte cu Ovidiu, exilatul din Tomis.
Închise uşa în urma sa, aprinse veioza de lucru şi-i sună pe cei mai credincioşi colaboratori. Pe ecranele monitoarelor, apărură pentru această conferinţă secretă generalii Wu şi Da.

Ce e blogării şi cam ce vrea ei... se tot întreabă Dan Mircea Cipariu. Şi tot el îşi răspunde

Bloga infernal!

de Dan Mircea Cipariu

Acum câţiva ani, la Convenţia Naţională a Blogerilor din România, l-am ascultat pe Jeremy Wright, autorul cărţii BlogMarketing, despre “ce e blogerul şi ce vrea el?”. Argumentele, pro şi contra, legate de platforme tehnologice, nişe de piaţă, cine bloghează în România, “ţinte” ochite ce nu depăşesc, în medie, 100-200 de cititori, în timp ce blogul lui Wright, Ensight.org, este citit de mai bine de 250.000 de oameni în fiecare lună.

Atunci, am cerut o definiţie a blog-ului din partea unei prietene, Adriana Cocic, cu care realizasem câteva pagini web culturale dedicate Părintelui Stăniloaie (www.dumitrustaniloaie.ro) şi lui Nichita Stănescu (www.calendarnichita.ro).

Dacă doriţi definiţia blog-ului, o aflaţi abia mâine pe http://www.tamada.ro/revista

PE SURSE, AM DESCOPERIT ARTICOLUL LUI DENIS DINULESCU!

ON THE ROAD (7)

Poţi s-o iei pe One Route şi spre nord, spre Alaska. Şi pe măsură ce te apropii de Seattle să auzi zgomot de avioane şi riff-uri cunoscute de chitară. Pentru că aici se fabrică Boeing şi tot aici, în acest oraş superb din nordul continentului american au cântat Nirvana. Pe toate străzile şi prin toate barurile în care am intrat te aşteptai să-l vezi pe Kurt Cobain.

Aşa cum ştim, însă, el nu mai este, dar ceea ce a rămas sunt versurile aspre al cântecelor sale, versuri despre crimă, dragoste, droguri, viaţă şi lume. Cobain mai cântă doar în Juke-Box-uri, dar versurile sale continuă să se audă pe buzele tuturor clienţilor aflaţi la o bere sau la un gossip de seară. Pentru că în toate barurile din Seattle se recită poezie. Se fac concursuri de poezie...
Dacă vreţi tot articolul, mâine, aici: http://www.tamada.ro/revista


p.s. În fotografie, dl Denis Dinulescu, în prim plan. În spate, un grup de cititori entuzaşti...

INTERVIU FLORIN IARU

"Plăcerea cititului e unică şi irepetabilă. Şi e şi polemică. Vreau să mă separ de masa de manevră a imbecililor şi maneliştilor şi afirm asta cu tărie. Mă doare în pix de mase. Ascultă, cei cărora le place cartea sunt 2%. Hai să ramanem între noi! Să-i lăsăm să moară proşti. Şi foarte majoritari!"

Florin Iaru


Mai mult, citiţi aici: http://www.tamada.ro/article--interviu-florin-iaru--3549.html

CATEGORIA PISICI
ASTĂZI VĂ PREZENTĂM SPECIA "PISICI DE BOIERI"
- COTOIUL PATRICK -

În seara asta, Adi Cusin

TABLOURI
DINTR-O EXPOZIŢIE



Femeile uitate-ntr-o Suceavă
citeau pe zid prostii în limba slavă
iar fete din Liceul Pedagogic
cu sâni imberbi şi curul demagogic
umpleau cu ţipete cofetăria
pentru-aşi turna-n cafea
pe-ascuns tăria.

Muiau consoanele-n aperitive
şi le rosteau complice şi lascive
ori le topeau - fursecuri frăgezite
ca îngerii căzuţi întru ispite.

În preajma preacântatelor ruine
se prelungea negoţul din vechime.
Turiste coborând din Ucraina
ne răzuiau de pe virtuţi rugina
iar noi, naivii din vecinătate,
cedam fărâme de latinitate.

Din înălţimi de soclii domnitorii
priveau în creştet astfel de istorii.
Mâhniţi de lume părăseau Agora
să aţipească-n cronici vechi cu ora.

Umblam năuc să dau de-o prăvălie
ce-ar vine indulgenţe, apă vie
ori alefii tocmite pentru rana
acestui secol şi strigam
Osana!

Dar am văzut, lipindu-mă de geamuri,
doar măşti de folosit pentru bairamuri.

Era tocmai o zi când primăvara
adulmeca narcotice.
Iar scara
pe care mă suiam să-i prind secretul
intra-n pământul moale cu încetul...




Foto: Călin Piescu

Traian T. Coşovei şi viaţa lui aşa cum e, nu cum era să fie..

LUNGA IARNĂ FIERBINTE


"În gramatica discursului politic actual lipseşte un amănunt: înţelesul. Metabolismul acesta textual este lipsit de substanţă: după ce că filmul societăţii româneşti de zi cu zi e alb-negru, nu are nici sonor!
Gălăgia generală ascunde o acută lipsă de comunicare… suntem „vorbiţi” prin semne, ca surdo-muţii şi toate secreţiile unui resentimentarism funciar par să se reverse asupra noastră. Dar fără voia noastră!
Suntem copleşiţi de dejecţiile unui regim „curat constituţional”. Legea (şi tocmeala) care îi trimite pe actori, dascăli, medici şi academicieni la pensie..."
Mai departe puteţi citi mâine, luni, 2 februarie pe www.tamada.ro

foto: Mihai Zgondoiu
http://kitsch-me-project.blogspot.com/