COMERŢUL CU INDULGENŢE
Cu focul stins,
cu ţigările pe sfârşite, cu marele frig zgâlţâindu-mi
fereastra –
omul din colţ, bătrâna doamnă care şterge vitrinele
atelierului de bobinat
au fost ultimii care s-au gândit la mine,
la sângele meu care stinge lumina în sălile de
cinematograf,
la viaţa mea care îşi cere iertare.
Ca pe o mângâiere mi-au dăruit o pătură veche.
Cu nesfârşită blândeţe mi-au adus mai aproape
chibriturile, bidonul cu gaz.
După puterile lor mi-au trimis ani de zile scrisori
să am cu ce aprinde focuri zadarnice la marginea mării.
Cu cenuşa unui imperiu mi-au vopsit faţa.
De la robinetele casei mi-au dat să beau îndeajuns.
Cu lanţuri de flori de câmp mi-au legat mâinile –
cu lanţuri de imortele
m-au acoperit ca pe unul de-al lor.
Cu focul stins în vechea mansardă,
cu ţigările pe sfârşite, cu lupii la uşă
(ah, la flacăra colţilor lor mi-am scris o viaţă întreagă
poemul),
după ce am urcat un munte de plumb literă cu literă
sunt singur şi în tăcerea din jur
aproape aş putea să luminez.
Traian T Cosovei
