LA MULŢI ANI, BOGDAN O. POPESCU

"Eu nu cercetez oameni bolnavi fără să mă preocupe oamenii normali. Trebuie să ai o înţelegere profundă şi rafinată a normalului ca să te ocupi de oamenii bolnavi. Noi suntem normali, doamnă? Cu ce e mai puţin bolnav un gând îndrăzneţ decât o insuficienţă cardiacă? E greu, pe drumul acesta e greu, şi mi-e dificil cu atâtea definiţii. Nu pot decât să spun că ştiu ce fac şi că limita dintre “normal” şi ”bolnav” este ca o perdea de ploaie prin care cu toţii trec adesea..."

Bogdan O. Popescu s-a născut la 8 martie 1971, în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Medicină a Universităţii de Medicină şi Farmacie "Carol Davila", în 1996.
Din 1997 este medic neurolog la Spitalul Universitar de Urgenţă din Bucureşti iar din 2000 este şi asistent universitar.
A susţinut două teze de doctorat: la Bucureşti, în 2001, şi la Institutul Karolinska din Stockholm, Suedia, în 2004.
Contribuţia sa ştiinţifică se referă în principal la mecanismele bolilor neurodegenerative (boala Alzheimer, boala Parkinson), aceasta materializându-se în publicaţii de prim rang din Europa şi SUA (Journal of Neurochemistry, Journal of Biological Chemistry, Journal of Alzheimer's Disease, Journal of Neurological Sciences, etc.) şi în peste 100 de citări în literatura internaţională de specialitate. Este membru al Societăţii Europene de Neurologie.
În 2007, Academia Română i-a decernat premiul "Victor Babeş" pentru cercetare medicală. Din 2001 este Secretar General al Societăţii de Neurologie din România.
Pe lângă activitatea sa de practică şi cercetare medicală, Bogdan O. Popescu este scriitor, cu 6 volume de versuri publicate în perioada 1996-2009. Din 2002 este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Interviul cu medicul şi scriitorul Bogdan O. Popescu, aici: http://www.tamada.ro/article--interviu-bogdan-o-popescu--3826.html

O PROZĂ SCURTĂ DE DANIEL OCTAVIAN

Daniel Octavian scrie proză. Şi scrie foarte mişto. I-am descoperit blogul cu vreo 2-3 ani în urmă şi de atunci sunt fană Daniel Octavian. Nu ştiu aproape nimic despre Daniel. Ştiu doar că scrie foarte bine proză (şi poezie!). Mai ştiu că s-a hotărât să "iasă din virtual" şi să publice un volum de proză scurtă. Dar până apare cartea mai e... şi eu nu mai am răbdare!
Aşa că, ia citiţi aici ce mai tare "radiografie" a satului românesc contemporan:


Tuailait zăun



Tuailait zăun. Aşa scria, mare, pe firma cârciumii, la Talibanu. Fiindcă acolo se întâmplau tot felul de „fenomene”. Şi îşi botezase Talibanu bodega „ca să fie după specific”. El era singurul capitalist din sat, ăilalţi erau toţi comunişti, foşti ceapişti. Mai era şi Mandela. Tot capitalist. Dar Mandela era capitalist din ăla fomist. Zicea că e şi el de dreapta, da' n-avea nici după ce bea apă. „Bă, Mandela” – îi mai zicea câte unu' – „tu te dai capitalist ca Talibanu ca să îţi dea ăsta să bei”. Dar nu se supăra Mandela.
Era bine la Talibanu. Venea omu', se îmbăta, pleca acasă. Dacă avea bani plătea, dacă nu îl trecea la caiet. Când dădea de bani, mai lua câte unul şi de mâncare. Mici de la Talibanu. Nicăieri nu se făceau mici ca la Talibanu. Ziceau câte unii că băga jogodii în micii ăia. Dar toţi salivau ca potăile pe căldură când simţeau mirosul de grătar de la Talibanu.
Erau puţini în dimineaţa aia.
- Să trăieşti, Talibane! – zice alde Elice intrând.
- Hai noroc! – îl salută şi Talibanu.
Stă Elice, se uită în preajmă. Se scarpină în fund şi îşi trage mucii, pe urmă întreabă:
- Alde Ventuză n-a apărut?
Talibanu ridică din umeri. N-a apărut.
- Lasă că vine el. Că doar n-o să se apuce de muncă.
Râd toţi. Râde şi Talibanu. Scoate caietul şi bătând cu palma în el zice spre Elice:
- Banii, bă!
- Lasă, bă, că îţi plătesc! – răspunde Elice cătrănit. Dă şi tu o rusoaică.
Rusoaica e suta de vodcă. Suta de ţuică e „peremistă”. Suta de coniac e „parfum”. Suta de whiskey e „băsească”. Dar whiskey nu comandă nimeni. Doar alde Prescură, primarul, când vrea să se dea mare. Chilul de vin e „vorbă lungă”. La Talibanu totul e botezat şi dacă nu le ştii pe nume rămâi nebăut.
Talibanu îi dă rusoaica. Elice o varsă scurt pe gât şi face semn să mai vină una. O ia şi se aşează la masă, lângă Hitleraş. Hitleraş e piticul satului. E mic de stat, are doar vreun metru treizeci, e răguşit şi are o muscă de mustăcioară sub nas, de la care îşi trage şi numele.
- Ce faci, băi, fascistule? – îl ia Elice din scurt.
- Ce să fac, băi, Elice? – Nu-ş ce-am mâncat aseară că m-am cufurit!
- Hai că te caci pe tine! – încearcă Vandam un spirit de glumă de la masa de alături.
- Te-a tâmpit puşcăria! – îl repede Hitleraş.
Vandam făcuse câteva luni de puşcărie fiindcă îl bătuse pe şeful de post. Îl prinsese pe ăla la nevastă-sa şi i-a băgat pe amândoi în spital. Pe el l-a băgat în puşcărie, că Javertu, şefu de post avea relaţii. Când a ieşit din puşcărie, nevastă-sa era fugită. Cică ar fi plecat în Italia. Javertu i-a strâns mâna şi s-au împăcat. Au băut amândoi în seara aia şi s-au luat din nou la bătaie. Pe urmă s-au împăcat iar şi iar au băut împreună.
- Mă duc până în spate! – zice Hitleraş.
Se ridică. E cu un cap mai înalt decât masa.
- Fascistule, băi, tu erai mai mare când stăteai jos! – râde şi Elice.
- Du-te dracu'! – îl repede Hitleraş pornind spre uşă, ţinându-se cu mâinile de burtă. Hai că mă duc la căcăstoare!
- Păi, du-te, bă, dacă necesiţi! – râde şi Talibanu. Să tragi apa!
Râd toţi. Elice râde cel mai tare. Dospitu îi dă un cot lui Vandam, îi face cu ochiu şi pe urmă îl întreabă pe Talibanu, aşa, ca să-l zgândare:
- Talibane, tu când îţi faci veceu d-ăla înăuntru, bă? D-ăla cu apă... cu de toate... european, bă! După norme europene, bă!
Talibanu se uită chiorâş la el. Îşi suflă nasul şi pe urmă răspunde:
- Da' de ce nu mă reclami tu la NATO, la opeceu, la ăia, băi, Dospitule? Ori vrei să scot caietu'?
Râd toţi. Talibanu se mai uită o dată chiorâş şi râde şi el. Elice şi el:
- Păi, băi, Talibane... tu eşti capitalist, bă! Hai, eu... ăştia... suntem comunişti... da' tu eşti capitalist. Tu trebuia să îţi faci aici o căcăstoare ce n-a văzut lumea... de aia cu faianţă, cu apă... la banii tăi puteai să bagi şi ghivetă dacă voiai... nu?
Talibanu râde.
- Bine, Elice. Păi aşa crezi tu? Că o să investesc eu banii ca să vă căcaţi voi în ei?
Iar se pun cu toţi pe râs. Şi tocmai atunci dă Hitleraş năvală pe uşă. E schimonosit la faţă.
- Ce-i, bă? Te-ai scăpat pe tine? – îl ia din scurt Talibanu.
- Nu, bă... la tine... acolo... în căcăstoare... se aude muzică!
Talibanu se uită cu milă la Hitleraş. Şi pe urmă iar se pun pe râs.
- Nu, râdeţi, bă, că aşa e cum vă spun! Se aude muzică!
- Hai, băi Hitleraş, că te-ai tâmpit! Cum o să cânte căcatu'? O fi din sat. Iar o fi dat panchistu' ăla mic a lu' Javertu muzica tare... – zice Elice.
- Nu, bă! Dinăuntru. Din rahat se aude.
- Ia du-te, băi Elice, cu el şi vezi ce e! – îi spune Talibanu.
Se ridică Elice şi se duce cu Hitleraş. Când se întorc sunt amândoi buimaci.
- Hai, bă, să auziţi cum cântă căcatu' lu' Talibanu! Că aşa ceva nu s-a văzut.
Dau toţi năvală pe uşă. Se duc în fundul curţii. Stau şi ascultă.
- Nimic... v-aţi îmbătat amândoi... – dă să zică Talibanu şi se opreşte. Dinspre budă se aude muzică.
- Ei? – face Hitleraş.
- Ei? – face şi Elice.
- Eeeei! – face şi Talibanu.
- Asta e chiar ca-n tuailait zăun – spune şi Vandam – auzi cum cântă. Şi sună tare ciudat aşa... cum n-am mai auzit. Nu e nici glas, nici orchestră...
Au stat toţi aşa cam un ceas. Muzica se oprea. Apoi iar începea să cânte. Ascultau şi se minunau. Pe urmă au început să emită teorii care de care mai tâmpite. Până spre seară se dusese buhul în tot satul. Veneau toţi comuniştii din sat să asculte cum cânta rahatul lui Talibanu.
A doua zi a venit şi televiziunea. Oteveu’. Seara a făcut transmisiune în direct cu Dan Diaconescu şi Lazarus. Zicea că ar fi fantome. Li s-a dus buhul în toată ţara. Da' nu erau fantome.
- Ce fantome, bă? – le zicea primarul. În rahat? Păi ce face fantomele în rahatu' lu' Talibanu? Ai? Şi să le ardă şi de cântat! Nu-i fantome!
Se stârnise zarvă mare cu rahatu' cântător al lu' Talibanu. Nici nu mai mergeau oamenii să îşi facă treaba acolo de frică să nu strice muzica şi să le supere pe fantome. Scrisese şi la ziar de ei.
Pe urmă a venit o babă grasă şi nebună cu unu' tânăr şi slăbănog, dar şi el cam sărit. Ziceau că sunt „ezorcişti” şi că alungă ei fantomele de acolo. Iar a venit Oteveu’ şi i-a dat în direct pe ăia doi. Începuse grasa să bolborosească şi să îşi dea ochii peste cap. Făcea ca alte alea. Zbiera şi tremura din mâini şi tot bolborosea parascovenii acolo. „Vade retro! Vade retro!” – zbiera nebuna. Până la urmă, cum zbiera aşa, a speriat căţeaua lu' Talibanu şi a muşcat-o aia. A început aia să urle că şi căţeaua e posedată. Talibanu i-a zis să lase căţeaua în pace. Atunci nebunul ăla tânăr, care venise cu grasa, a început şi el să zbiere că şi Talibanu e posedat. Le-a dat Talibanu câte un şut în cur şi i-a gonit. Oteveu a întrerupt transmisia în direct că cică le căzuse satelitul.
După asta i-au lăsat ziarele şi televiziunile în pace. Îşi luau oamenii câte o peremistă sau câte o rusoaică şi îşi trăgeau scaunul de plastic afară, „lângă orchestră” – cum glumea Dospitu – să asculte cum cântă rahatul.
De când cu muzica asta nu mai cerea nimeni de mâncare. Că nu puteau oamenii să mănânce acolo, lângă... Şi nici de muzica rahatului nu se puteau lipsi. Aşa că l-a adus Talibanu pe panchistu' ăla mic a lu' Javertu. Şi a întins ăsta tot felul de sârme şi i-a tras muzica de la rahat la boxe, în cârciumă. Toată iarna au stat şi au ascultat cum cânta rahatul. Şi afacerea lui Talibanu înflorea.
Pe urmă au venit nişte străini în sat. Voiau să construiască o fabrică. De telefoane din alea mobile. Şi au tot cumpărat pământ. Au cumpărat şi locul lui Talibanu. Şi au dărâmat şi cârciuma şi buda. Şi s-a terminat muzica.
Atunci când au demolat buda lui Talibanu se strânsese tot satul să vadă ce se ascundea în rahatul de acolo. Dar n-au găsit nimic.
- Căcat curat... fără rahaturi – zicea Talibanu privind cu tristeţe cum se dărâma „Tuailait zăun” – ul lui.
După ce au terminat demolarea, fabrica au ridicat-o una-două. Au venit iar televiziuni, când s-a inaugurat. Au tăiat panglica. Muzică, veselie. Mulţi din sat s-au angajat la fabrică. Acum erau aproape toţi capitalişti. Doar Mandela nu voia să lucreze la ăia. Zicea că de acum el se face comunist.
Se umpluse satul de termopane şi telefoane mobile. Stătea Hitleraş în faţa porţii şi punea într-una muzica soneriei de la telefon. Altceva nu făcea. De dimineaţa până seara altceva nu făcea. Stătea şi asculta muzica de la telefon. Şi când trecea câte unul pe stradă spunea cu un oftat:
- Ia auzi... auzi? Eh... aşa cânta şi căcatul lu' Talibanu ...

1 MARTIE

Pentru că e 1 martie, un poem de dragoste:

PE CÎND EA COBORA SCARA

Vai, i-am strigat eu timpului care trecea foarte repede —

pe cînd ea cobora scara,

pe cînd ea deschidea uşile,

pe cînd ea trăgea grăbită sertarele nopţii,

pe cînd ea se arunca pe fereastră

dintr-o inexplicabilă dorinţă de a nu mai rămîne,

dintr-o inexplicabilă dorinţă de a nu mai fi —

Ce se va alege de strigătul ierbii...

Cine se va apleca să bea apă din

urma aceasta pe care pasul tău

a lăsat-o în inima mea...

Cine va asculta cum se dau de pereţi

uşile acestea deschise de nimeni?...

Hei, hei, ce aş

fi fost eu în stare

să fac pentru ea!?...

în faţa ei aş fi înghiţit focuri bengale.

Orient Expressul ar fi deraiat într-o secundă

la un semn al ei.

Numai o umbră de melanholie în ochii ei să fi apărut

şi îndată aş fi aşezat un fir de iarbă pe lună

să creadă ea că acolo există viaţă şi

să vrea să rămînă.

În triunghiul Bermudelor m-aş fi lăsat

tîrît de curenţii oceanului,

numai ca ea să mă privească şi să se bucure.

Hrană rechinilor şi peştilor carnivori

m-aş fi lăsat să fiu

numai să-i placă ei...

Cu spinarea aş fi mutat piramidele

sub fereasta ei, deşertul,

cimitirele de elefanţi sub fereastra ei.

Tibrul şi Eufratul sub fereastra ei,

Shanghaiul sub fereastra ei,

Pompeiul îngropat de cenuşă sub fereastra ei,

Socrate bîndu-şi liniştit otrava în Place Pigale sub

fereastra ei,

numai să-i placă ei,

numai să-i placă ei,

numai să rămînă,

numai să nu se plictisească şi să vrea să moară,

numai să nu adoarmă şi să vrea să moară,

numai să nu viseze şi să vrea să moară!

Hei, hei, ce aş

fi vrut eu să

fac pentru ea!?...

Turnul din Pisa i l-aş fi adus sub ochi, să vadă ea

cît de strîmbă e lumea.

Pe Omul Zăpezilor i l-aş fi adus,

pe King Kong i l-aş fi adus,

pe Frankenstein i l-aş fi adus,

pe Dr. Jeckyl

i l-aş fi aşezat în dormitor

să se sperie ea şi să-i placă.

Între patru cămile m-aş fi lăsat întins —

între patru motociclete m-as fi lăsat tras la roata

norocului,

numai să plesnească ea cu palmele şi

să se veselească...

Maşini zburătoare,

mecanisme fragile şi abstracte

eu i-aş fi inventat...

Scripeţi.

pîrghii şi planuri înclinate

i-aş fi aşezat sub picioare —

numai să nu plece

şi să mă lase dintrr-odată

foarte singur

cu mulţimea asta de lucruri

care nu exprimă nimic

Dar ea a murit foarte repede

Din dragostea ei pentru mine

Iar eu am rămas privind-o

pe cînd cobora scara,

pe cînd deschidea uşile,

pe cînd se arunca pe fereastră

dintr-o inexplicabilă dorinţă de a nu mai rămîne —

dintr-o inexplicabilă grabă de a nu mai fi...

Ce ar fi trebuit eu să fac?! —

numai să rămînă,

numai să nu plece,

numai să nu se plictisească şi să vrea să moară,

numai să nu adoarmă şi să vrea să moară,

numai să nu viseze şi să vrea să moară,

numai să nu plece, numai să nu plece, numai să nu plece,

numai să nu plece şi să mă lase dintr-odată

foarte singur

foarte singur

foarte singur.

Traian T. Coşovei
din volumul "Ninsoarea electrică", Editura Cartea Românească, 1979

RAISA

Ea e pisica noastră Raisa. Şi e născută de 1 martie. Aşteptăm urări!