CLUB EXCLUSIVIST. DE PROZA

ZILELE BUCURESTILOR LA MUZEUL LITERATURII

CASA TREZIRII

http://casatreziriifilme.blogspot.com/2010/06/schimbarea-shift_23.html

NOAPTEA MUZEELOR

NOAPTEA MUZEELOR


Sambata, 16 mai 2009
intrare libera
Se iau 11 muzee bucurestene, se amesteca bine-bine, pana nu mai deosebesc noaptea de zi si ziua de noapte si se aseaza intr-un circuit care se vrea parcurs pe indelete, pana dimineata.
Ingredientele serii: expozitii, spectacole de muzica, dans, teatru si film,proiectii in aer liber si evenimente speciale interactive, pentru insomniaciactivi.
Nu lipsesc nici anul acesta autobuzele care parcurg circuitul muzeal. RATB infiinteaza linia speciala Noaptea muzeelor care va functiona in intervalul orar 21.00-04.00.
Un instrument util pentru fiecare este brosura comuna cu programul complet al activitatilor pregatite de muzeele participante.
Va invitam sa va conectati la circuit.
Muzeul National de Arta al Romaniei
Muzeul Militar National Regele Ferdinand I
Muzeul Municipiului Bucuresti
Muzeul National de Arta Contemporana
Muzeul National de Geologie
Muzeul National George Enescu
Muzeul National al Hartilor si Cartii Vechi
Muzeul National de Istorie a Romaniei
Muzeul National al Literaturii Romane
Muzeul National al Satului Dimitrie Gusti
Muzeul Tehnic National Dimitrie Leonida

DE ÎNVIERE...

Nu ştiu dacă aţi citit această proză a lui Daniel pe blogul lui. Dar o proză bună se citeşte şi se reciteşte. Aşa că luaţi de citiţi. Ori recitiţi...

De Înviere

- Hai de priveşte, Samoilă! Hai, îţi spun, moşmonditule! Spune tu, Samoilă, moşneagule, ce minunăţie!

Bătrânul îşi potrivi ochii spre apus, cercetând frumuseţea luminii ce se petrecea dinspre asfinţit, strecurându-se roşie printre munţi şi zăgazul norilor şi lepădându-se apoi de haina cea strălucitoare şi înfăţişându-se peste loc ca o fecioară cu piele arămie şi păr roş. O poruncă de nor, către miazănoapte prinsese a culege culoare din straiul asfinţitului, umflându-se apoi mândru şi înfoiat de tunica sa cea vineţie cu firet rozaliu şi schimbător.

Oftă adânc bătrânul Dimitrie. Lăsă uşor capul pe spate, să îşi usuce barba cea nămeţită şi chipul în minunea asfinţitului. Răsuflă adânc, vrând parcă să adune înlăuntru tot văzduhul acela înroşit ca oul paştelor.

- Spune, măi, Samoilă! Cum a ştiut Dumnezeu tocmi culorile cele potrivite laolaltă şi să le picure în lumina amurgului. Nu e aşă, măi, Samoilă ? Uite tu cum e colo între munţi vişiniu, dar ştii tu... ca o vişină de cele leşeşti. Iar mai încolo pe creştetul pleşuvului se topeşte şi se preface în aur cald şi apoi se urcă, iaca, până la văzduh unde capătă culoarea piersicii... şi se coboară apoi... spre tine burduhosule că numai a dormi ţi-i!

Râse bătrânul văzând pe tovarăşul său căscând fără băgare de seamă şi bună cuviinţă, aşa cum doar moşnegii din neamul cotoiesc mai fac uneori. Se aşeză pe prispă Dimitrie şi luă lângă dânsul pe bătrânu-i tovarăş, nedezlipindu-şi privirea dinspre jugul munţilor, acolo de unde venea lumina asfinţitului precum chemarea unor sâni de fecioară din potriveala bluzei. Mângâie cu mână uşoară blana cuviosului Samoilă, oftând când şi când, nu de grijă, ci de bucurie şi linişte adâncă. Spuse apoi spre bătrânul şi iute plictisitul Samoilă:

- Varvara unde ţi-i, Samoilă? Ei, Samoilă, Samoilă... cum mi-ai umplut casa de mâţe. Că iubăreţ ai fost şi rău de soţ. Şi acum unde ţi-i mâţa, Samoilă ? Dar copii tăi cei trândavi ca tine şi mereu hămesiţi unde ţi-s?

Samoilă ridică doar puţin pleoapele, apoi căscă iar. Că de acestea mai auzise dânsul şi era sătul.

- Nu ştii, moşneagule... Nici nu-ţi pasă. Ei, Samoilă... s-or fi dus în lume. Cum s-au dus toţi. Şi am rămas doar noi, rebegitule. Doar noi am rămas. Şi apoi... unde să fi plecat la anii şi starea noastră ? Tu... mai zic. Că la neamul pisicesc nu-i preţ nici în statornicie... Cum nici la oameni nu-i... Unde să mă fi dus ? Şi apoi biserica, spune tu, cui să o las? De izbelişte?

Dormea Samoilă. Ghemuit în părintele Dimitrie. Căutând şi adunând căldura trupului bătrân şi nesmintindu-se de răcoarea amurgului.

- Dar tu, Ieronime, ce spui? – întrebă apoi bătrânul, cercetând pe câinele său, care venise şi dânsul la picioarele stăpânului, să ia parte la sfat. Blănos şi cuminte şedea acolo, ridicând doar ochii calzi, de ambră, spre cel cu care îşi trecea zilele şi la poveştile căruia ciulea urechea în fiece asfinţit. Şi cătând cu scârbă spre bătrânul cotoi cel veşnic puchinos de somnul cel mult. Clătină uşor din cap Ieronim parcă ar fi dat răspuns bătrânului.

- Păi, aşa o fi, Ieronime. Vezi tu, ne-am strâns trei moşnegi să ţinem sfat. Acum, Ieronime, să ştii dumneata, că uite, dumnealui de colea, puturosul ista de Samoilă îi tare înţelept. Nu ca noi. Doar lenea şi dragul de mâţe nu l-au lăsat să ajungă crai în neamul lui. Şi atunci să vezi că nici cu toiagul mitropolitului nu-i ajungeai la nas.

Ieronim hămăi scurt, scuturând uşor din coadă. Parcă altă părere ar fi avut dânsul despre terchea-berchea cela tărcat ce soilea fără de grijă.

- Nu, nu, Ieronime. E precum îţi zic. Ei, că tare ne-au ajuns anii şi pe noi... Uite şi dumneata. Leneşul cesta îi în ani pisiceşti încă mai bătrân decât mine. Iară tu, în ani de cei câineşti, mi-ai fi tocmai de-o seamă.

Se săltă pe labele din faţă Ieronim şi lăsă capul într-o parte, parcă şagă i-ar fi părut aşa vorbe fără socoteală.

- Bine, bine. Vei fi fiind mai tânăr! – se înduplecă bătrânul. Iar asta păru să mulţumească vanitatea blănosului care îşi lăsă iar capul pe labe, doar ochii lasându-i lipiţi de blândeţea chipului lui Dimitrie.

- S-au dus toţi, Ieronime. Toţi s-au dus. Cei tineri au plecat în lume. Mânaţi de nevoie... ori de patima lumii. Cei bătrâni i-au urmat. Că în vremea din urmă, iaca, măi Ieronime, părinţii urmează pe copii şi nu copiii pre părinţi. Şi încă şi pilda tot asemenea. Că se smintesc bătrânii luând mintea şi năravurile cele noi în loc să dea cale şi povaţă celor tineri. Că cei tineri altfel n-au apucat şi nici nu le e a şti. Dar cei vechi le ştiu şi s-au lepădat. Că necuratul cu belşugul maţului şi lucruri plăcute ia mintea omului, nu cu post şi rugăciune.

Ieronim clipi dând zălog pentru adevărul spuselor bătrânului. Undeva în spatele casei o buhă prinsese a se dezmierda, iar lanţul fântânii scârţâi o clipă, fără atingere. O adiere uşoară şi tăcută mângâie barba bătrânului şi dădu fiori somnului motănesc.

- S-au dus, Ieronime. Să vadă şi să cerceteze lumea. Şi să ia fiecare din trăznăile lumii pentru sine. Că aşa e în firea omului. Să caute trai uşor şi trudă puţină. Dar noi am rămas aici... Unde va mai fi fiind aşa asfinţit ca aici? Spune tu, Ieronime. Că pe tărcatul ista nu-l mai întreb... S-au dus. Şi aşa ne-am împuţinat. Apoi a murit Petre. Dibaci potcovar şi om bun era. S-a stins şi Ioachim. Şi femeia lui, Salomeea. Şi moş Iancu. Şi Ion Chiorul. Şi Veronica, aceea uitată de copiii săi. Apoi iute s-au dus şi Simeon, şi Marina, şi Evghenia, şi Lucian, meşterul fântânar. S-au dus toţi, odihnească-i bunul Dumnezeu şi primească-i în casa Sa. Şi am rămas doar noi. Că nu puteam lăsa biserica a nimănui, Ieronime. Şi tu, Samoilă. Şi de atunci ne ducem zilele singuri aici. Doar Alexie al protopopului cată şi ne mai cercetează, când şi când, să vază dacă nu s-a îndurat Dumnezeu să ne cheme la El.
Adormise şi Ieronim ascultând litania bătrânului. Dar părintele Dimitrie îşi urma înainte cuvântul, oftând când şi când, şi poposind doar să asculte la cântecul paserilor şi bombăneala bufniţei.
- Bisericuţa noastră-i mică, Ieronime. Cât o odaie e. Dar e casa Domnului. Şi dacă Domnul doar o odaie îngustă şi pictată de cei din vechime a socotit că Îi e de ajuns, atunci şi nouă ne e de ajuns.
Se opri. Parcă umbla cineva pe uliţa părăsită. Ori era doar părere. De ar fi fost suflet de om ori de fiară l-ar fi simţit Ieronim. Dar bătrân era şi el.

- Mâine e sfânta Înviere. Cum să stea biserica neslujită? Şi lumina nedăruită? Iar dacă nu-i suflet să vină să ia lumina... nu înseamnă că noi nu trebuie să citim din cele sfinte şi să ţinem făclia. Şi să scăpărăm cremenea. Încă azi m-am spovedit. M-am împărtăşit. Ei, ştiu, Ieronime, că e păcat. Dar nu-i păcat mai mare să rămâi cu păcatele nemărturisite? Doar iertarea nu mi-am dat-o. Va veni şi aceea la soroc, de voi fi vrednic de ea. Am vopsit şi ouă... Cum m-am priceput. Opt ouă. Nu ştiu, Ieronime, de ce tocmai opt. Cozonaci n-am plămădit. Că aceia cer rânduială şi pricepere. Şi untdelemn. Şi zahăr. Şi încă altele de care noi ducem lipsă. Şi nici putere nu mai am...
Ieronim tresări şi ţâşni spre poartă. Ca un zvon venea dinspre uliţă, dinspre cătunul părăsit. Câinele lătră scurt simţind mişcare acolo. Bătrânul se ridică şi porni cu pas greu şi spatele aplecat spre poartă, să vadă pricina tulburării bătrânului său tovarăş.

În poartă şedea un tânăr. Cu ochi limpezi şi chip curat. În strai alb, simplu. Îl privea cu ochi blânzi şi smeriţi. Părintele Dimitrie se uită spre dânsul, cercetându-l cu luare aminte. Tânărul se aplecă şi mângâie pe Ieronim, care se bucură de mângâierea mâinii străine, deşi nu-i era firea.
- Bună seara, frate întru Hristos! – spuse tânărul.

- Bună seara, aşa să fie! – răspunse Dimitrie clătinând uşor din cap. Apoi urmă privind cu mustrare spre Ieronim: Ei, din ăsta îmi eşti. Şi eu care gândeam că nu ţi-s pe plac străinii! Poftim, poftim, fiule, nu sta în poartă.

- Mulţumesc. Binecuvântată să îţi fie casa şi cei ce vieţuiesc în dânsa, părinte – spuse cu glas cuminte străinul.

- Şi dumneata să fii binecuvântat. Mulţămim de vorba bună. Cum ţi-e numele, fătul meu?

- Iamblih, părinte !

- Iamblih ? Ei, ca să vezi. Nume rar. Nume de sfânt. Rar auzi aşa nume. Rar mai auzi nume de creştin cumsecade în vremea aceasta. Ce te aduce pe pustiile acestea, Iamblih, ori te-ai rătăcit?

- Nu... nu ştiu, părinte ! Aici a voit bunul Dumnezeu să ajung şi spre poarta dumitale m-a îndrumat să cer ajutor.

- Ajutor ? Cum nu ! Doar să îmi fie în puteri... că... la anii ăştia...

- Dar câţi ani ai părinte ?

- Ei, destui – surâse alintat bătrânul. Apoi îşi urmă vorba: Câţi ani am nu ţi-oi spune, că nu mă lasă fudulia, dar zic că dacă nu s-o îndura Cel de Sus să mă cheme la el până în Crăciunul viitor, atunci voi fi tocmai de nouăzeci.

- Mulţi şi binecuvântaţi să fie, de va vrea Domnul !

- Cum o vrea bunul Dumnezeu ! – răspunse părintele Dimitrie cu zâmbet de poznă.

Se aşeză apoi din nou pe prispă, cu greutate şi ajutându-se de toiag. Străinul se grăbi să îi fie de sprijin.

- Mulţumesc. Mulţumesc. Mă ierţi că şed, dar vezi cum e cu anii ceia de care îmi făceai întrebare ? Dacă nu şi-au putut face văgăună aici – şi lovi cu degetul spre tâmplă – atunci s-au răzbunat pe oasele cele proaste. Dar lasă-mă pe mine... Spuneai de o nevoie... Cum să te ajut şi cu ce copilul meu ?

Brusc luminat bătrânul se lovi cu mâna de frunte. Se ridică poticnit spunând:
- Să mă bată Dumnezeu, dar am uitat legea ospeţiei, îţi va fi fiind sete... Foame iţi va fi fiind...
- De asta ţi-am stricat tihna serii, părinte. Şi acesta e ajutorul de care îţi ceream să te înduri.

- Da ? Care, fătule, că nu pricep?

- Ceva de ale gurii, părinte. Că suntem lihniţi şi eu şi fraţii mei.

- Fraţi? Dar unde sunt? Să vină. Să poftească dară. Cheamă-i şi pe dânşii şi om vedea ce-om găsi. Câţi sunteţi cu toţii, Iamblih?

- Şapte, părinte!

- Şapte ? Hm, număr fermecat. Ci cheamă-i dară...

- Nu sunt cu mine. Ci i-am lăsat slăbiţi într-o grotă unde ne-am făcut sălaş de somn, părinte. Şi pe mine m-au trimis, ca dintre ei cel mai tânăr, să merg să cercetez şi să cumpăr ceva merinde. Că tare suntem flămânzi şi slăbiţi, bunule părinte.

- Şapte... Iamblih... şapte...

Bătrânul se lăsă încercat de părerea unei aduceri aminte. Murmura uşor din buze ca şi cum ar fi recitat ceva doar de el ştiut. Negura începuse să cuprindă locul şi greu mai citeau ochii bătrâni chipul cel tânăr din faţa sa. Mintea iscodea prin cotloanele sale căutând cine ştie ce. Apoi luându-şi seama spuse Dimitrie:

- Iartă-mă, Iamblih... Sunt bătrân şi aşa e când se adună anii şi se duc puterile... Mintea umblă singură după rostul ei, lăsând gura căscată şi lipsită de vorbă. Să cumperi spui... De vânzare nu am, fiule, dar de dăruit se va mai găsi ceva. Nu mare lucru, că pe aici... Şi în postul cel mare nici eu nu mă prea vrednicesc cu găteli de soi.

- Orice, părinte. Un coltuc de pâine... Uite un ban bun de argint plată pentru orice ne vei da.
Iamblih întinse un bănuţ de argint. Bătrânul îl luă cu mirare. Luă apoi de sub streaşină felinarul şi îl aprinse, lăsând lumina moale şi galbenă să rupă un colţ din noaptea care se lăsase. Cercetă cu luare aminte bănuţul de argint. Privi cu băgare de seamă, citind pe dânsul numele de crai însemnat acolo: Deciu.

- Deciu – murmură bătrânul, încercat iar de umbra unei neclare aduceri aminte. Ţine-ţi bănuţul, fiule. Nu îmi face trebuinţă. În locul acesta oaspeţii nu trebuie să plătească buna cuviinţă a gazdei. Şi nici omenia nu e socotită în arginţi în casa aceasta. Dar, să-mi spui dumneata... banul acela de unde îl ai? Că încă nu am văzut aşa ceva. Ori poate o comoară ai dezgropat?

- Nu, părinte. De la tatăl meu am banul. Şi mi l-a lăsat să-l cheltuiesc la nevoie şi cu mare chibzuială.
- Hm, de la părintele tău deci. Ciudat lucru spui tu... Dar fiecare cu tainele sale. Află doar că acum bani de argint nu mai umblă în lume. Nici de aur... Dar le ştii acestea şi mă încerci, ce îţi tot spun eu...

- Nu ştiu, părinte... Aşa să fie ?

Bătrânul râse înveselit de aşa cuminte şagă. Cercetă în lumina lămpii chipul curat şi cinstit al oaspetelui său şi nu găsi acolo decât mirare şi smerenie, fără urmă de glumă ori vorbă fără temei. Îşi mângâie barba şi oftă. Ciudată seară. Şi ciudat lucru. Dar două lucruri îi făceau silă părintelui Dimitrie: cleveteala şi cercetarea tainelor pe care stăpânii lor nu le vor date lumii. Aşa că lăsă deoparte întrebările nepoftite şi zise:

- Fiecare cu ale sale, fiule. Hai să vedem ce vom găsi să potolim foamea ta şi a fraţilor tăi. Laptele e pus la brânzit şi oricum nu te-oi spurca în ajunul Sfintei bucurii a Învierii. Ouă ar mai fi, dar şi acestea-s oprite... ori poate nu vă opriţi la dulce în postul Paştelui?

- Ba cum nu, părinte !
Bătrânul fu mulţumit să audă aşa lucru. Mângâie cu mână uşoară creştetul feciorului, murmurând cuvânt de binecuvântare. Îşi făcu sfântă cruce, zăbovind, o clipă, cu capul plecat, apoi grăi:
- Nişte pită coaptă marţi o să vă dau. Şi încă mai am ceva mere. S-au cam trecut, dar sunt încă dulci şi bine păstrate în ascunzişul paielor. Şi nişte fiertură de urzici am să vă pun într-o ulcică. Altceva nu am. Dar toate acestea vi le dăruiesc cu suflet şi binecuvântare, copilul meu.
- Îţi multumesc, părinte. Îţi multumesc şi pentru fraţii mei. Şi să îţi întoarcă îndurarea Celui de Sus binele ce ni-l faci.
- Nu ai pricină de mulţumire, fiul meu. Dar de îndurarea Cerului m-aş bucura la anii şi starea mea. Hai, dară, să pregătim ce ţi-am spus.
Porniră amândoi în casă. Bătrânul scoase şervet alb şi curat şi înveli în dânsul pâinea mare şi rotundă. O puse într-o desagă de pânză. Apoi adună din coşul de lângă fereastră merele şi le aşeză cu grijă în desagă, unul câte unul. Întinse desaga tânărului care şedea sfios, cu capul plecat şi care mulţămi de merinde.
Apoi luă de pe sobă părintele Dimitrie ceaunul cu fiertură şi îl deşertă într-o ulcică bună de pământ, peste care petrecu şervet curat, legându-l cu sfoară. Dădu şi ulcica flăcăului, murmurând vorbe doar de el ştiute şi de el auzite. Tânărul îi sărută mâna şi se ridică să plece. Dimitrie îl petrecu până la poartă, cu pasul său greu, sprijinindu-se în braţul tânărului. Ajuns acolo se opri deodată şi aproape strigă:
- Ptii! Că multă minte îmi trebuie. Să faci bine să aştepţi dumneata puţin!
Apoi merse spre casă cu acelaşi pas poticnit şi apăsat de greutatea anilor. Se întoarse cum putu de degrabă, purtând un coş în care aşternuse încă un ştergar curat şi o mână de paie. Şi în care odihneau ouă roşii.
- Iaca... asta uitam! Şapte ouă roşii. Le-am vopsit cum am putut... De aceea am ales eu opt... –murmură bătrânul găsind parcă rostul unei taine. O adâncă înţelegere şi liniştită mulţumire i se aşezase pe chip.
- Pe toate le-a tocmit Dumnezeu chibzuit! Iaca, fiule, şapte ouă roşii. Să aveţi de ciocnit mâine noapte, de bucuria Învierii Celui ce cu moartea pe moarte a călcat...
- Şi celor din mormânturi... – continuă vorba Iamblih.
- Viaţă dăruindu-le... – urmă şi bătrânul făcând semnul crucii şi simţind sufletul cum i se umple de bine văzând că cel tânăr nu doar ştie cântarea sfântă, dar îl şi urmează în închinare. Apoi îi puse feciorului coşul cu ouă în mână şi mai zise:
- Iar de vă va afla ziua de mâine încă aici, să veniţi acolo... uite... la bisericuţa noastră... Să veniţi să luaţi lumină, Iamblih, fiul meu.
- Vom veni negreşit. Negreşit, părinte. Şi eu şi fraţii mei. Să fii pregătit dumneata, părinte. Căci mâine seară îţi va fi plină bisericuţa.
- Plină ? Ei, e mică, e drept... dar plină? Să fie precum spui. Să veniţi, să veniţi, Iamblih. Să luaţi lumină. Şi tu şi... cum îi cheamă pe fraţii tăi?
- Maximilian, Ioan, Martinian, Dionisie, Exacustodian şi Antonie. Acestea le sunt numele, părinte. Acum merg, că mă aşteaptă şi vor flămânzi. Dar mâine seară să ne aştepţi, să fii pregătit să ne dai lumină. Binecuvântează, părinte, că eu mă duc...
- Mergi cu Dumnezeu, fiule.
Bătrânul sărută fruntea feciorului care se aplecase spre a primi binecuvântarea şi sărutarea părintelui Dimitrie. Apoi porni la drum, în noapte.
Dimitrie rămase petrecându-l din ochi, privind cum urmează potecă luminată de lună şi apoi se pierde privirii. Şi murmura într-una din buze cuvinte doar de dânsul ştiute şi repeta numele celor şapte fraţi.
- Maximilian, Ioan, Martinian, Iamblih... Maximilian, Ioan... întocmai nume ca Sfinţii Cei Şapte Tineri din Efes.
Şi rostind aceasta se cutremură Dimitrie. Şi căzu în genunchi. Rostind rugăciune şi sărutând pământul acolo unde mai devreme stătuse tânărul acela. Şi multă vreme rămase acolo rugându-se şi lăsând noaptea să-l cuprindă în broboada-i cernită.

S-a trezit de cu zori părintele Dimitrie. Şi a umplut blidul lui Samoilă. Apoi pe al lui Ieronim. Căci dânşii nu erau opriţi de la mâncare nici măcar în postul Sfintelor Paşti. Apoi a scos apă rece şi limpede din fântână şi şi-a răcorit chipul. S-a primenit. După aceea a păşit în grădina din spatele casei. S-a oprit în buza grădinii ca într-un pridvor de casă. Respira cu greutate. Dar îşi umplea ochii de verdeaţa şi pacea grădinii. Rupse două crenguţe din pomul înflorit. Îşi făcu de trei ori cruce, cerând milă cerului şi rod pentru grădina sa.
A intrat în casă şi a aprins lumânare la icoane. A spus rugăciune, apoi şi-a pus pe dânsul, cu greutate şi des oftat, hainele sfinte. Ieşind a sărutat tocul uşii, închinându-se. Şi gârbovit, cu pas împovărat, a pornit spre bisericuţă. A deschis uşa larg. Şi fereastra din altar, să intre aer proaspăt. A pus cele două crenguţe înflorite, pe care le luase cu dânsul, lângă icoana Născătoarei de Dumnezeu. A sărutat icoana şi şi-a făcut cruce. A început apoi a primeni cele din preajmă şi a potrivit totul cum se cade pentru slujba de înviere.
În curte a aprins lumânări la morţi. Şi şapte lumânări la vii. Şi a rămas privind în zare, căutând din ochi. A intrat în bisericuţă şi a prins a cerceta cărţile cele sfinte, pregătindu-se de Sfânta Liturghie.
Pe nebăgate de seamă s-a petrecut ziua. Şi s-a lăsat din nou înserarea. Lăsându-l pe părintele Dimitrie să se minuneze încă o dată de frumuseţea asfinţitului. Apoi s-a coborât întunericul. Bătrânul şedea în uşa bisericii, aşteptând să-i vină creştinii la Sfânta Liturghie. Şi multă vreme a rămas aşa, aşteptând, cu ochii spre zare. A oftat greu într-un târziu şi punând zăgaz unei lacrimi a stins toate luminile din biserică. A binecuvântat focul şi a aprins lumânarea. Şi a chemat:
- Veniţi de luaţi lumină !
Şi atunci parcă inima s-a frânt în dânsul. Căci îi era plină bisericuţa. Nu a mai putut da stavilă năvalei lacrimilor. Şi a privit pe cei dinaintea sa prin pânza deasă a anilor şi lacrimilor. O lumânare s-a întins să primească lumina de la el.
Era Iamblih, surâzându-i cu lumină şi caldă dragoste. Iar lângă dânsul, cuminţi, cei şase fraţi ai săi. Toţi aveau surâs cucernic şi blând, cum stăteau acolo în straie albe. Iar înapoia lor văzu chipuri dragi şi cunoscute. Şi nici mirare nu-l încerca în taina nopţii de Înviere zărind acolo pe Petre – potcovarul, pe Ioachim, pe Salomeea, pe moş Iancu, pe Ion Chiorul, pe Veronica – aceea uitată de copii săi. Şi pe Simeon, şi Marina, şi Evghenia, şi Lucian, meşterul fântânar. Îşi treceau unul altuia lumina şi îi zâmbeau cu veche şi statornică prietenie. Şi i se umplu inima de bucurie. Căci era noaptea Învierii, când nu se rostesc întrebări, iar minunile se petrec fără a fi cercetate.
Şi a slujit părintele Dimitrie cum niciodată nu slujise. În faţa bisericuţei, cetind Evanghelia Învierii. Şi privea curtea plină de oameni, nu de duhuri. De cei duşi, care acum erau acolo, veniţi în trup, să ia lumina. Şi lacrimi îşi făceau potecă pe chipul său, lucind în lumina lumânărilor, ca stelele pe marama nopţii celei sfinte. Iar afară ploua, arătând că şi cerul se îndura a plânge de bucuria bătrânului.
- Iisus a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le ...
Răsuna cântarea sfântă blagoslovind aerul nopţii. Acolo, în locul acela uitat de lume, lumina şi cântarea Învierii vesteau săvârşirea minunii.
Apoi stihurile Paştelui. Şi ectenia mare. Şi utrenia. Şi liturghia. Şi slujind privea bătrânul pe cei adunaţi înaintea sa. Şi sufletul i se umplea de pace. Iar cum citea au început a se topi chipurile cele vechi şi cunoscute. Când zorii au început a lumina faţa pământului doar el a mai rămas şi cei şapte fraţi în biserică. Şi a venit la el Iamblih, cu surâs pe chip şi căldură în privire. Şi a întins oul roşu. Şi au ciocnit spunând: Hristos a înviat! Şi asemenea au făcut şi fraţii lui Iamblih, între dânşii.
Iamblih a dat braţul său de sprijin bătrânului, de-a dreapta. Iar de-a stânga a venit fratele său Dionisie. Cu aceeaşi lumină şi zâmbet sfânt aşezate pe chip. Şi a pornit a păşi bătrânul, sprijinindu-se de cei doi. În urma sa păşeau ceilalţi fraţi ducând lumânări aprinse de la lumina Învierii.

Când a ieşit din bisericuţă a zărit în curte pe toţi cei plecaţi, petrecându-l din privire şi zâmbindu-i nu ca de rămas bun, ci de bun găsit. Şi păstrându-i cărare să treacă printre dânşii. Iar trecând, îi cunoştea părintele Dimitrie pe fiecare şi le spunea pe nume:

- Ioachime... Şi tu Petre... şi tu Veronică... şi tu Simeoane...

Şi cum le spunea pe nume, se topeau pe rând ca aburul în soarele zilei, căci toate era împlinite şi aşa cum trebuie.

- Şi tu Ioane... şi tu Evghenie...

Apoi nu a mai rămas niciun chip acolo. Nici glas care să rostească numele chipurilor. Doar lumânările aprinse pentru cei morţi mai ardeau. Iar peste drum, Ieronim urla, tânguindu-se a jale.

DANIEL OCTAVIAN

LOVITURĂ DE PALAT!

În taină, pe ascuns, fără să afle nimeni, Traian T Coşovei pune ceva la cale... adică scrie ceva... pare literatură pentru copii... sau, poate un scenariu SF... Cu eforturi uriaşe, am pus mâna pe un fragment de manuscris şi degrabă am să-l postez. Mister!

TURTUBELE SE GRĂBESC!

Deodată, pe ecranul cinematografului apăru o turtubă dolofană care înota pe spate, ca să privească mai mult cerul. Îl devora din priviri, şi asta se vedea cu ochiul liber! Din bolta cerească lipseau câteva bucăţi, astfel încât prin găurile ecranului se vedeau luminile jucăuşe ale proiectorului. Şi se mai vedea şi o grijanie uriaşă cu o şapcă slinoasă, care băga cu osârdie cărbuni în cazanul cu presiune al proiectorului. Astfel că bolta cerească rămânea mereu luminoasă.

Un spectator meticulos încercă un dialog cu turtuba cea dolofană:

-Dar ce cauţi pe ecranul acesta? Voi, turtubele, parcă locuiaţi într-o şandrama cu o harababură de ferestre!

-Da, acolo şi locuim, dar acum suntem în turneu! Şi tu nu mai cârâi, băi, spectatorule!

Spectatorul nu mai cârâi. Aflase şi el despre un nou spectacol pe care îl pregăteau turtubele, dar nu credea că e aşa de mare grabă. Că, vorba aceea, cu o turtubă nu se face primăvară!

-Da' nu ştiai că turtubele se grăbesc? Spectatorule, cu tine vorbesc! – se auzi o voce răguşită ce se răţoia printr-una din găurile ecranului.

-Ba ştiam... aşa le poţi distinge mai bine!

-Unde să le distingi?

-Prin sălile de cinematograf, pe străzi, prin magazine, pe malul mării, prin pădurile de la marginea oraşului, prin gurile de aerisire, pe aeroporturi, gări, aerogări, metrouri, aeroplane....

-Băi, opreşte-te, că nimerim în altă poveste! – făcu vocea cea răguşită din gaura ecranului, arătându-se la faţă. Era chiar grijania cea cu şapcă slinoasă, ce se băgase şi ea în vorbă doar pentru că rămăsese fără cărbuni.

-Eu pot să nimeresc în ce poveste vreau, pentru că sunt spectator! Spectator plătitor! Şi dacă vreau un colaj, adică să compilez, iau o turtubă frumuşică din povestea ta şi o mai iau şi pe grijania aia mică, aia, a mă-tii şi-ţi trântesc o poveste brand new! Bag un titlu de succes, cum ar fi Turtubele se grăbesc şi gata! E chestie de imagine, te-ai prins?

Grijania cu şapcă nu mai scoase o vorbă… pentru că în sală apăruse un bârtabac...

O PROZĂ SCURTĂ DE DANIEL OCTAVIAN

Daniel Octavian scrie proză. Şi scrie foarte mişto. I-am descoperit blogul cu vreo 2-3 ani în urmă şi de atunci sunt fană Daniel Octavian. Nu ştiu aproape nimic despre Daniel. Ştiu doar că scrie foarte bine proză (şi poezie!). Mai ştiu că s-a hotărât să "iasă din virtual" şi să publice un volum de proză scurtă. Dar până apare cartea mai e... şi eu nu mai am răbdare!
Aşa că, ia citiţi aici ce mai tare "radiografie" a satului românesc contemporan:


Tuailait zăun



Tuailait zăun. Aşa scria, mare, pe firma cârciumii, la Talibanu. Fiindcă acolo se întâmplau tot felul de „fenomene”. Şi îşi botezase Talibanu bodega „ca să fie după specific”. El era singurul capitalist din sat, ăilalţi erau toţi comunişti, foşti ceapişti. Mai era şi Mandela. Tot capitalist. Dar Mandela era capitalist din ăla fomist. Zicea că e şi el de dreapta, da' n-avea nici după ce bea apă. „Bă, Mandela” – îi mai zicea câte unu' – „tu te dai capitalist ca Talibanu ca să îţi dea ăsta să bei”. Dar nu se supăra Mandela.
Era bine la Talibanu. Venea omu', se îmbăta, pleca acasă. Dacă avea bani plătea, dacă nu îl trecea la caiet. Când dădea de bani, mai lua câte unul şi de mâncare. Mici de la Talibanu. Nicăieri nu se făceau mici ca la Talibanu. Ziceau câte unii că băga jogodii în micii ăia. Dar toţi salivau ca potăile pe căldură când simţeau mirosul de grătar de la Talibanu.
Erau puţini în dimineaţa aia.
- Să trăieşti, Talibane! – zice alde Elice intrând.
- Hai noroc! – îl salută şi Talibanu.
Stă Elice, se uită în preajmă. Se scarpină în fund şi îşi trage mucii, pe urmă întreabă:
- Alde Ventuză n-a apărut?
Talibanu ridică din umeri. N-a apărut.
- Lasă că vine el. Că doar n-o să se apuce de muncă.
Râd toţi. Râde şi Talibanu. Scoate caietul şi bătând cu palma în el zice spre Elice:
- Banii, bă!
- Lasă, bă, că îţi plătesc! – răspunde Elice cătrănit. Dă şi tu o rusoaică.
Rusoaica e suta de vodcă. Suta de ţuică e „peremistă”. Suta de coniac e „parfum”. Suta de whiskey e „băsească”. Dar whiskey nu comandă nimeni. Doar alde Prescură, primarul, când vrea să se dea mare. Chilul de vin e „vorbă lungă”. La Talibanu totul e botezat şi dacă nu le ştii pe nume rămâi nebăut.
Talibanu îi dă rusoaica. Elice o varsă scurt pe gât şi face semn să mai vină una. O ia şi se aşează la masă, lângă Hitleraş. Hitleraş e piticul satului. E mic de stat, are doar vreun metru treizeci, e răguşit şi are o muscă de mustăcioară sub nas, de la care îşi trage şi numele.
- Ce faci, băi, fascistule? – îl ia Elice din scurt.
- Ce să fac, băi, Elice? – Nu-ş ce-am mâncat aseară că m-am cufurit!
- Hai că te caci pe tine! – încearcă Vandam un spirit de glumă de la masa de alături.
- Te-a tâmpit puşcăria! – îl repede Hitleraş.
Vandam făcuse câteva luni de puşcărie fiindcă îl bătuse pe şeful de post. Îl prinsese pe ăla la nevastă-sa şi i-a băgat pe amândoi în spital. Pe el l-a băgat în puşcărie, că Javertu, şefu de post avea relaţii. Când a ieşit din puşcărie, nevastă-sa era fugită. Cică ar fi plecat în Italia. Javertu i-a strâns mâna şi s-au împăcat. Au băut amândoi în seara aia şi s-au luat din nou la bătaie. Pe urmă s-au împăcat iar şi iar au băut împreună.
- Mă duc până în spate! – zice Hitleraş.
Se ridică. E cu un cap mai înalt decât masa.
- Fascistule, băi, tu erai mai mare când stăteai jos! – râde şi Elice.
- Du-te dracu'! – îl repede Hitleraş pornind spre uşă, ţinându-se cu mâinile de burtă. Hai că mă duc la căcăstoare!
- Păi, du-te, bă, dacă necesiţi! – râde şi Talibanu. Să tragi apa!
Râd toţi. Elice râde cel mai tare. Dospitu îi dă un cot lui Vandam, îi face cu ochiu şi pe urmă îl întreabă pe Talibanu, aşa, ca să-l zgândare:
- Talibane, tu când îţi faci veceu d-ăla înăuntru, bă? D-ăla cu apă... cu de toate... european, bă! După norme europene, bă!
Talibanu se uită chiorâş la el. Îşi suflă nasul şi pe urmă răspunde:
- Da' de ce nu mă reclami tu la NATO, la opeceu, la ăia, băi, Dospitule? Ori vrei să scot caietu'?
Râd toţi. Talibanu se mai uită o dată chiorâş şi râde şi el. Elice şi el:
- Păi, băi, Talibane... tu eşti capitalist, bă! Hai, eu... ăştia... suntem comunişti... da' tu eşti capitalist. Tu trebuia să îţi faci aici o căcăstoare ce n-a văzut lumea... de aia cu faianţă, cu apă... la banii tăi puteai să bagi şi ghivetă dacă voiai... nu?
Talibanu râde.
- Bine, Elice. Păi aşa crezi tu? Că o să investesc eu banii ca să vă căcaţi voi în ei?
Iar se pun cu toţi pe râs. Şi tocmai atunci dă Hitleraş năvală pe uşă. E schimonosit la faţă.
- Ce-i, bă? Te-ai scăpat pe tine? – îl ia din scurt Talibanu.
- Nu, bă... la tine... acolo... în căcăstoare... se aude muzică!
Talibanu se uită cu milă la Hitleraş. Şi pe urmă iar se pun pe râs.
- Nu, râdeţi, bă, că aşa e cum vă spun! Se aude muzică!
- Hai, băi Hitleraş, că te-ai tâmpit! Cum o să cânte căcatu'? O fi din sat. Iar o fi dat panchistu' ăla mic a lu' Javertu muzica tare... – zice Elice.
- Nu, bă! Dinăuntru. Din rahat se aude.
- Ia du-te, băi Elice, cu el şi vezi ce e! – îi spune Talibanu.
Se ridică Elice şi se duce cu Hitleraş. Când se întorc sunt amândoi buimaci.
- Hai, bă, să auziţi cum cântă căcatu' lu' Talibanu! Că aşa ceva nu s-a văzut.
Dau toţi năvală pe uşă. Se duc în fundul curţii. Stau şi ascultă.
- Nimic... v-aţi îmbătat amândoi... – dă să zică Talibanu şi se opreşte. Dinspre budă se aude muzică.
- Ei? – face Hitleraş.
- Ei? – face şi Elice.
- Eeeei! – face şi Talibanu.
- Asta e chiar ca-n tuailait zăun – spune şi Vandam – auzi cum cântă. Şi sună tare ciudat aşa... cum n-am mai auzit. Nu e nici glas, nici orchestră...
Au stat toţi aşa cam un ceas. Muzica se oprea. Apoi iar începea să cânte. Ascultau şi se minunau. Pe urmă au început să emită teorii care de care mai tâmpite. Până spre seară se dusese buhul în tot satul. Veneau toţi comuniştii din sat să asculte cum cânta rahatul lui Talibanu.
A doua zi a venit şi televiziunea. Oteveu’. Seara a făcut transmisiune în direct cu Dan Diaconescu şi Lazarus. Zicea că ar fi fantome. Li s-a dus buhul în toată ţara. Da' nu erau fantome.
- Ce fantome, bă? – le zicea primarul. În rahat? Păi ce face fantomele în rahatu' lu' Talibanu? Ai? Şi să le ardă şi de cântat! Nu-i fantome!
Se stârnise zarvă mare cu rahatu' cântător al lu' Talibanu. Nici nu mai mergeau oamenii să îşi facă treaba acolo de frică să nu strice muzica şi să le supere pe fantome. Scrisese şi la ziar de ei.
Pe urmă a venit o babă grasă şi nebună cu unu' tânăr şi slăbănog, dar şi el cam sărit. Ziceau că sunt „ezorcişti” şi că alungă ei fantomele de acolo. Iar a venit Oteveu’ şi i-a dat în direct pe ăia doi. Începuse grasa să bolborosească şi să îşi dea ochii peste cap. Făcea ca alte alea. Zbiera şi tremura din mâini şi tot bolborosea parascovenii acolo. „Vade retro! Vade retro!” – zbiera nebuna. Până la urmă, cum zbiera aşa, a speriat căţeaua lu' Talibanu şi a muşcat-o aia. A început aia să urle că şi căţeaua e posedată. Talibanu i-a zis să lase căţeaua în pace. Atunci nebunul ăla tânăr, care venise cu grasa, a început şi el să zbiere că şi Talibanu e posedat. Le-a dat Talibanu câte un şut în cur şi i-a gonit. Oteveu a întrerupt transmisia în direct că cică le căzuse satelitul.
După asta i-au lăsat ziarele şi televiziunile în pace. Îşi luau oamenii câte o peremistă sau câte o rusoaică şi îşi trăgeau scaunul de plastic afară, „lângă orchestră” – cum glumea Dospitu – să asculte cum cântă rahatul.
De când cu muzica asta nu mai cerea nimeni de mâncare. Că nu puteau oamenii să mănânce acolo, lângă... Şi nici de muzica rahatului nu se puteau lipsi. Aşa că l-a adus Talibanu pe panchistu' ăla mic a lu' Javertu. Şi a întins ăsta tot felul de sârme şi i-a tras muzica de la rahat la boxe, în cârciumă. Toată iarna au stat şi au ascultat cum cânta rahatul. Şi afacerea lui Talibanu înflorea.
Pe urmă au venit nişte străini în sat. Voiau să construiască o fabrică. De telefoane din alea mobile. Şi au tot cumpărat pământ. Au cumpărat şi locul lui Talibanu. Şi au dărâmat şi cârciuma şi buda. Şi s-a terminat muzica.
Atunci când au demolat buda lui Talibanu se strânsese tot satul să vadă ce se ascundea în rahatul de acolo. Dar n-au găsit nimic.
- Căcat curat... fără rahaturi – zicea Talibanu privind cu tristeţe cum se dărâma „Tuailait zăun” – ul lui.
După ce au terminat demolarea, fabrica au ridicat-o una-două. Au venit iar televiziuni, când s-a inaugurat. Au tăiat panglica. Muzică, veselie. Mulţi din sat s-au angajat la fabrică. Acum erau aproape toţi capitalişti. Doar Mandela nu voia să lucreze la ăia. Zicea că de acum el se face comunist.
Se umpluse satul de termopane şi telefoane mobile. Stătea Hitleraş în faţa porţii şi punea într-una muzica soneriei de la telefon. Altceva nu făcea. De dimineaţa până seara altceva nu făcea. Stătea şi asculta muzica de la telefon. Şi când trecea câte unul pe stradă spunea cu un oftat:
- Ia auzi... auzi? Eh... aşa cânta şi căcatul lu' Talibanu ...

FĂRĂ CANGURI, CA SĂ FIU TRENDY!

Ca blogger partener şi membru al juriului Marelui Concurs cu Premii fĂRĂ cANGURI vă anunţ că: Marţi, 17 februarie, între orele 21 şi 24 va avea loc: Marea gală online


P.S Traian T. Coşovei susţine şi el Marea gală!Vă puteţi da seama şi din fotografie că face repetiţii prin casă!

FESTIVAL DE LITERATURA