Un fragment din primul meu roman...

Azi am avut chef să recitesc DEZILUZIIILUZII,
romanul meu apărut în 2002 la Editura Semne.
Acum şapte ani! Vreţi să vedeţi cum sună?


DEZILUZIIILUZII
- fragment de roman -

Se răzgândi din somn pe la amiază. Casa pustie, dezordinea, pisicile flămânde, paharele goale de vodcă şi mirosul de tutun rece o anunţau că bărbatul ei, Hamlet, plecase de mult la repetiţie. Înduioşată de mieunăturile prefăcute, se târî pas cu pas spre bucătărie. Deschise dulăpiorul unde se afla vodca (rasă pe jumătate de Hamlet), vişinata (câtă mai rămăsese în urma unei vizite a Studentului), zahărul, cafeaua şi ceva ce semăna a hrană pentru animale. Potoli generos mâţele şi-şi prepară o cafea tare. Se transportă cu greu spre camera de zi.
Era o după amiază mohorâtă, cu damf de sinucidere. Din apartamentul lui Emanuel- gayul sinucigaş se auzea o muzică nouă, optimistă: "Aş da zile de la mine… Să mai fiu o zi cu tine!”. Probabil Gustave sunase din Canada că mai întârzie la studii...
La etajul de dedesubt, vecinii se încăieraseră pe cinste. Se făceau promisiuni: “Te omor cu mâna mea, paştele mă-tii de curvă şi beţivă! ” Nu se auzise nici o replică, de aceea Monica se mai linişti. Se gândi că până seara, când avea să se vadă cu gaşca de actori, ar putea să mai citească ceva, să n-o mai facă Sufleurul incultă, să aibă şi ea replici la glumele generaţiei... Trase din biblioteca improvizată o carte şi, holbându-se îndelung la copertă, silabisi: “STRA-TE-GII FA-TA-LE”. Privi cartea ca pe un ierbar. Încă o dezamăgire. Textul era în franceză şi ea îşi dorea doar un insectar de tandreţuri pe care să-l folosească în conversaţii, sau când o să-i răspundă ăleia din Austria… Trânti cartea pe covorul cu motive olteneşti şi mai cotrobăi în bibliotecă, lacomă de cultură. La a doua extragere ieşi: “DESPRE OBIECTE”, de acelaşi autor. Şi tot în franceză. “Hai sictir!” - scrâşni printre dinţi Monica şi se hotărî că tot un duş cald, dezinteresat, era cel mai bun prieten al omului. Ăia de jos încetaseră scandalul. Sau gâtuirea se produsese în linişte...
Amână jetul fierbinte al duşului pentru a scutura scrumierele şi pentru a-şi scoate brăţările şi lănţugele de argint. Încercă să deschidă combina muzicală şi să-şi asculte caseta preferată. Nu găsi nici telecomanda nici caseta cu “Melodii de altă dată”.
În casa lui Hamlet toate lucrurile funcţionează cu baterii. Trebuie să “înjugi” baterii la orice obiect care mai are voinţa să funcţioneze: ceas… telecomenzi… alarma pe casă… radio portabil… reportofon… vibrator… aparat de ras… aparate de epilat… telefoane mobile… fixe… aparate foto… lanterne... Până şi băiatul de la colţul străzii, care vinde CD-uri bulgăreşti piratate, era informat… Monica devenise expertă în baterii Varta... Toshiba… Duracell… chinezeşti... Toată această lume încărcată de o modestă energie îi devenise prea cunoscută: putea să-l privească la televizor pe Zucchero doar dacă telecomanda avea baterii...Zeii mărunţi ai ecranului De Niro şi Pacino îi erau accesibili doar dacă ştia să pună la timp plusul la plus şi, desigur, minusul la minus… Beatles-ii şi Neil Diamond nu existau decât prin bateriile cu care aprindea “arzătorul de glasuri”... Soţul ei nu putea ajunge punctual la teatru dacă ceasul din dormitor nu anunţa cu baterii “proaspete” începutul de zi… Ba, în unele seri (când Hamlet venea acasă beat sau nervos că nu a băut destul), chiar şi feminitatea ei avea nevoie de baterii… pentru orice eventualitate… Până şi tăcerea îi era plătită cu baterii...
Monica înjură în faţa oglinzii din baie industria de baterii din întreaga lume şi se strecură sub duş. Tocmai atunci sună telefonul. “Dă-l în pizda mă-si, să sune, o fi Poliţia…o fi reuşit vecinu' s-o strângă p-aia de gât!”- gândi ea scurt şi eficient în timp ce scăpă pe cimentul sălii de baie spumantul pentru duş… În cartierul copilăriei sale nu aveau ce să caute bateriile, telecomenzile sau spumantele pentru duş. Nici oglinzi, nici trupuri care să se reflecte în ele... Ca să scoţi limba la oglinzi, nu-ţi trebuiau baterii…
Ieşi de sub duş şi se mai privi o dată în oglinda ce-i reflecta din ce în ce mai unsharf trupul zilei de mâine: “Arăt bine? Da, da arăt foarte bine!”…
Cu prosopul pe cap, se împiedică de pisicile care miorlăiau tot de foame…Una albă, una neagră şi aceeaşi tânguială în faţa frigiderului... Cu un şut bine plasat, amestecă albul cu negrul miorlăitor şi mai distruse câte ceva din stratul de ozon, folosind până la capăt un deodorant ieftin. Se mai privi în oglindă şi o lăcomie de complimente o nărui pe primul fotoliu ieşit în cale… Aşteptând să i se usuce părul, se surprinse din nou cu gândul la Sufleur… Asta o enerva, dar nu prea mult. Cât îi trebuia?
Pe noptieră zăcea un bilet primit de la Sufleur cu câteva zile înainte, când acesta fugise din spital. Îi parvenise printr-o infirmieră. Refuzase să-l citească, nu era sigură de conţinut…
Acum, cu părul încă ud, singură în liniştea fără baterii, cedă ispitei. Despături cu mâini tremurânde hârtia unsuroasă... Încremenită ca o statuie a stupefacţiei ieşită de sub duş, silabisi: “Dragă prietenă, nu-ţi pot rosti decât atât: Das notwendige nicht blossertragen, noch weniger verhehlen – sondern es lieben.”… Şi ajutătoarea traducere: “… să nu suporţi doar necesitatea, cu atât mai puţin s-o ascunzi – ci s-o iubeşti!”
Monica scăpă din mână biletul… Era semnat... Nietzche. “Ăsta ştie că vreau să emigrez în Austria!”

Despre promovarea culturii române...

Hai să vedem ce zice scriitorul Denis Dinulescu despre "promovarea" asta. Că e mai umblat ca noi...


BUNĂ SEARA, IRINA



Să zicem că într-o seară oarecare, sătui de barurile bătute prin Paris, de FNAC sau de indiferenţa francezilor faţă de cultura română ne aruncăm în patul hotelului, dăm drumul la televizor şi urmărim TVR Internaţional. Pe ecran apare un moderator femeie. Ne anunţă ca o avem în direct pe Irina Loghin, nu în studio ci la artistă acasă. Întrebare: De unde aveţi această canapea roşie? Din America, răspunde solista. Atunci, zice moderatoarea bucuroasă, nu ne cântaţi ceva? Şi Irina Loghin cântă următoarele opt ore. La final, când zorii încep să coboare pe Tour Eiffel este programat filmul artistic românesc Bună seara, Irina.
Să zicem că într-o seară oarecare, sătui de bazarul din jurul Sfântului Mormânt din Ierusalim, de Golgotă sau de berea izraelită servită cu varză murată ne aruncăm într-un fotoliu al gazdei noastre şi urmărim TVR Internaţional. Pe ecran apare un moderator femeie. Ce ne spune? Că o avem în direct pe Sofia Vicoveanca. Întrebare: De unde aveţi acest şifonier cu opt uşi? Răspuns: Din America. Atunci, zice bucuroasă moderatoarea, nu ne cântaţi ceva? Şi brusc, solista începe să cânte opt sau zece ore. La final, când rugăciunile matinale încep să se audă în difuzoarele cartierului este programat filmul românesc Bună seara, Irina.
Să zicem însă că tocmai ieşim de la Muzeul de Artă din Tel Aviv, e seară şi avem chef s-o vedem pe Eugenia Vodă pe TVR Internaţional. Aprindem aparatul exact când moderatoarea ne anunţă că suntem acasă la solista de muzică populară cutare. Întrebare: De unde aveţi aragazul ăsta cu zece ochiuri şi cuptor în curtea plină de fragi? Păi, din America şi niciuna nici două cântă opt ore. La final, pentru telespectatorii fideli din diaspora este programat celebrul film Bună seara, Irina.
Câteodată drumurile te mai poartă şi prin Balcic sau Varna. Ne sculăm dimineaţă, ne spălăm pe dinţi şi aprindem televizorul din camera de hotel cu gândul să prindem un matinal pe TVR Internaţional. Brusc apare Alex Ştefănescu, care de la opt jumate la nouă vorbeşte despre nişte cărţi groase, pe care probabil nici dânsul nu le citeşte. Apoi, aţi ghicit, este programat excelentul film Bună seara, Irina.
E ora nouă şi de jos, de sub balcon suntem strigaţi de regizorul Geo Saizescu. Ieşim şi-i răspundem: Bună seara, Irina!!!

Denis Dinulescu

ION NICOLESCU

Cântul LIV

şi eu exist în realitate
sunt un clasic caz social
nu merg nici prin palmă
nu dau nici din coate
cu vântul şi marea mă simt magistral
ştiu cine ce vrea şi cât costă viaţa
ştiu chiar şi-al morţii prea limpede preţ
mă zguduie lucruri mai grave ca viaţa
sau însăşi viaţa dacă vreţi
sunt un om colegi de planetă
un caz cunoscut de fiinţă
şi n-am nici o marionetă
pe conştiinţă


Ion Nicolescu

din volumul Mioritiada, Editura Cartea Românească, 1973