Proză, poezie, pisici...
la treizeci şi şase, am învăţat să mă rog. am făcut rost cu chiu cu vai
de un dumnezeu al meu, o păpuşă din gumă, ferfeniţită,
cu buzele groase, cu o mână sărită din umăr,
cu cauciucul de pe pântece tăiat. până la urmă,
numai atâta dumnezeire mi-a fost dat mie să aflu
şi nu-i, poate, păpuşa asta din gumă cel mai puţin dumnezeu
ce i s-a dat unui om.
de asta, în camera unde stau, l-am pus la loc de cinste, pe masă.
la dumnezeul meu, acesta, nu îmi e ruşine să mă rog
nici când mă întorc acasă pe patru cărări, abia reuşind să îi arunc
două-trei vorbe deşucheate înainte să mă prăbuşesc
cu capul pe masă şi cu mâna peste beregata lui.
e drept, cu dumnezeul ăsta de gumă o să fiu mai puţin iertat.
dar, aşa schilod cum este, pare mai puţin nepăsător.
şi când mă rog nu urlu, n-are rost, oricum n-aude,
totuşi i-am retezat urechea, ca să-mi pară
că dacă i-o lăsam m-ar fi putut auzi. deci când mă rog
nu urlu. nu mă jelui. nu cer îndurare. am învăţat să mă rog
ca la orice lucru fără rost. nu mă mai uit la cer,
e limpede: nu am venit de-acolo.
mă rog cum pot: uneori tăvălit pe duşumea, alteori
şuierându-i în urechea teafără un cântec deocheat,
el oricum n-aude, dar cu el e mai puţină teamă,
mai puţină singurătate-n casa asta.
poate doar moartea îmi va fi la fel de nemiloasă
ca moartea pe care dumnezeul celorlalţi o pregăteşte
pentru fiecare dintre-ai lui în parte.
pe dumnezeul meu eu însă-l pot ierta şi pentru asta,
el n-are habar, doarme căzut într-o rână pe masă,
când mă rog nu urlu, el oricum n-aude,
abia lălăi un cântec deşucheat, mă clatin spre el, îi caut gâtlejul,
mă-mpleticesc şi-ngenunchi.
Ioan Es Pop
