joi, 5 noiembrie 2009
Un an de tamada.ro !
Un an de tamada.ro !
Autor: Dan Mircea Cipariu
Pe 6 octombrie 2008, tamada.ro a fost online pentru toti navigatorii de web care doresc sa cumpere o carte sau un produs cultural multimedia, obtinand, astfel, mai multa bunastare sufleteasca. Un an in care am trecut, la fel cu vizitatorii nostrii, intr-un numar din ce in ce mai mare, prin criza economica cu ideea salvatoare ca ea poate fi tratata prin spirit si prin poezie!http://www.tamada.ro/article--un-an-de-tamad
Continuarea:http://www.tamada.ro/article--un-an-de-tamadaro--5078.html
sâmbătă, 31 octombrie 2009
Terapie de toamnă prin dezafectivizare
Această vacanţă la sfârşit de sezon a fost… Autostrada Soarelui… Am venit prea… mult, Alexandra? Nu, ai venit prea târziu, Armand… Să plec, Corina?… Nu, Armand. Mai bine spune-mi despre tine. Spune-mi… uite, povesteşte-mi cum părăseşti tu femeile… Dar eu nu le părăsesc, pentru că le las să spere, nu fug ca un ticălos…iar tu eşti… suntem la fel, Mona… asta în timp ce valurile aduc la ţărm jucării stricate, asta în timp ce leagănele de la malul mării s-au oprit ca-n poezia lui Fati…
Sunt frumos azi... am să beau cu gândul şi la tine... vei sta pe buza paharului meu, Sonia... frecţii… Simpa Trans… seringi, prezervative, ambalajul unei loţiuni de plajă Nivea, nu mai suntem în anii ’70, când mama folosea Bronzol, când Mamaia avea un mister al ei, când veneau turişti străini din Republica Democrată Germană, din Polonia, din Italia, chiar din îndepărtata Suedie… Hotel Tomis, plaja goală, terase goale, o cafea şi-o apa plată, vă rog… Poate că o noapte am să vin, baby, dar nu cred… Chivas Royal şi caşcaval… A! şi o sticlă de vin roşu! Neapărat o sticlă de vin roşu!... şoapte în apă… minciuni… târziu…
Mergi cu bine, doamna mea… meriţi… eşti specială şi tu ştii asta!… Căcat!... Dacă nu vii vineri, nu mai veni!… Cum dracu’ se foloseşte cartela asta?... Aşteptând… aşteptându-te… Grand Hotel Rex… Sunt stări frumoase, din tine, Rebecca, să nu le mai ştergi… parcări goale… taxi… Constanţa, pană de curent… Launge, Coma Launge, Lava Launge… Ştiu un joc frumos, dar, nu, nu-l joc cu tine, Ella, cu tine, nu… fântâni arteziene, lumini… E vremea aceea când venelor mele li se face dor de lama cuţitului din privirea ta… Curând, Mona… Atenţie! Interzis accesul câinilor cu potenţial agresiv!… Ce tot scrieţi acolo, doamnă, că noi trebuie să strângem şezlongurile… Magazin Traian – Metalochimice… plajă… pustiu… salvamari… cafea… Auzi, tu unde îţi bei cafeaua, acolo, în Beller? Nu! Niciodată!
Dacă vreţi să citiţi continuarea:http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=1561&editie=72
luni, 26 octombrie 2009
EUGEN SUCIU
Spuneţi voi dacă asta e o casă
nu sună nu anunţă
deschide uşa cu capul
motanul ăsta din nu ştiu ce vremuri
tropăie pe podea
bate cu pumnul în masă
se aşează la birou
şi-mi anchetează un vers
obosit se şterge pe frunte
hai (şi-mi face cu ochiul)
luăm o pauză
ia-ţi nevasta - ieşim
ne-mbrăcăm noi frumos
ca de oraş
stăm încolonaţi la uşă
astăzi nu mai ieşiţi!
stăm în casă
şi trânteşte uşa cu capul
de se-aude până hăt la polivalentă
sâmbătă, 17 octombrie 2009
sâmbătă, 26 septembrie 2009
AUGUSTIN FRĂŢILĂ
Peştera Bolii
MARELE VITAL
Fulger străin, desparte această piatră-adâncă
Văi agere tăiaţi-mi o zi ca un ochean
Ion Barbu
Memoriei afective, ei i se cuvine lauda vieţii mele cât şi tristeţea şi răul timpului meu, cel prezent, ca parte a Vitei atârnând încă afară din gura fiarei, până ce Viul dispărea-va în cele din urmă, în cruzime şi suferinţă, înghiţit de... marele Vital, de propria-i menire.
Această viziune mă bântuie din clipa în care am trecut pentru prima oară prin peştera Bolii şi toată noaptea care a urmat mă vedeam stând în gura peşterii, jumătate înăuntru, jumătate afară, neputând să fac pasul decisiv pentru a mă smulge din ghearele imaginare ce-mi sfâşiau partea trupului rămasă în întunericul umed al grotei.
Simţeam durerea, dar nu aveam curaj să privesc înapoi, nu puteam să strig, nu reuşeam să trec, în faţă lumina era ca un zid transparent, de nestrăpuns, era exact aşa cum îmi povestise tata, într-o noapte de gardă la spital, când o momârlancă din Slătioara stătuse ore în şir pe masa de naşteri, cu plodul ieşit pe jumătate din ea - ai mei vorbeau între ei, cu voce joasă, crezându-mă adormit, dar eu nu dormeam, nu adormeam în nicio seară atunci când veneau să-mi spună noapte bună şi să-mi stingă lumina, de teamă că n-am să-i mai văd a doua zi... asta trebuie să fi fost, în ziua aceea fusesem în peşteră şi auzisem şi întâmplarea...
În cele din urmă m-am trezit, tremurând, m-am trezit, departe de toate acestea, aruncat ca dintr-o praştie a destinului, undeva, în vieţile altora, într-o lume ciudată, un fel de închisoare împrejmuită cu oameni, aşezaţi în cercuri concentrice; treci de primul cerc şi dai de un al doilea – nimeni nu te împiedecă să treci, te privesc plictisiţi o clipă, apoi îşi văd de treabă –, mergi mai departe şi ajungi la al treilea cerc şi iar nimeni nu are nimic împotrivă, nimeni nu încearcă măcar să-ţi stea în cale, doar că tu eşti deja obosit, pentru că cercurile se repetă la infinit, din ce în ce mai mari, ca şi cum Piatra n-ar fi lovit Târfa, ci chiar centrul Omenirii... Ca o Ţintă uriaşă a sorţii, văzută de sus...
Şi-atunci înţelegi şi te întorci, te înscrii într-unul din cercuri şi înveţi să mergi. Libertatea constă în faptul că, dacă eşti tânăr sau măcar curajos, poţi să faci un pas, la dreapta ori la stânga, şi să schimbi cercul şi astfel scapi de ceea ce ştii că, inevitabil, te aşteaptă. Condiţia este să nu adormi, să nu dormi, să nu fii călcat în picioare de cei ce se învârtesc deodată cu tine ori, dacă scapi de tălpile lor, să nu te trezeşti faţă în faţă cu tine, cel din trecutul tău, care pândeşte din umbră fiecare nouă trecere a ta prin dreptul său.
Sau să nu te mai trezeşti, să refuzi să te mai trezeşti vreodată; să faci o jumătate de pas, înapoi, în gura fiarei – deja, acum, durerea este suportabilă –, totul e să-ţi aminteşti, să-ţi aminteşti precis muşcătura pentru ca dinţii rămaşi în trupul tău să se potrivească exact în fălcile rămase deschise, de-atunci... Să locuieşti în peşteră, în centrul furtunii, în centrul fricii, al Bolii, să... Subvieţuieşti...
În peştera Bolii.
Să întreţii umbrele focurilor de pe pereţi, să-ţi alegi un punct fix şi, în timp ce pământul se învârte, tu, ca un olar de geniu, să încodeiezi lutul cu desenul fin al memoriei... Se va întoarce şi apa din care te-ai născut, stalactita ei va coborî încet, aşezându-ţi-se pe creştet cu infinită tandreţe, ca o statuie pe soclul ei predestinat şi viaţa ta se va opri, în sfârşit, va încremeni, odihnitor, în măreţie...
duminică, 23 august 2009
NICHITA STĂNESCU
Duceau cu ei o chitară
care lăsa în seară
o umbră grea, triunghiulară.
şi melodia a întins spre tine
braţele ei reci.
în miezul pământului,
să te zăresc când ai să treci.
braţele ei feline, braţele ei reci,
şi n-am simţit când te-a-mbrăţişat
cu îmbrăţişarea
pe care uneori ţi-o dă înserarea,
electric şi-ntunecat.
cum ospătează dintr-o pradă
o forfotă de raci.
Duceau cu ei o chitară
cu o umbră grea, triunghiulară,
smulsă din seară, ruptă din seară.
văzui doar un schelet ce-l lustruia
nisipul.
femeia mea,
bine-ai venit dintotdeauna.
Ţi-am sărutat arcada, sternul,
osul suav ce-mpodobeşte mâna,
scheletul clipei străbatând eternul…
duminică, 16 august 2009
duminică, 5 iulie 2009
LUCIAN VASILESCU
MARATONUL DE POEZIE ŞI JAZZ, 3-4 IULIE, 2009,
TEATRUL DE OPERETĂ, BUCUREŞTI
cât mai stau în picioare încă e bine
game pentru pianoctail
exerciţii de digitaţie (II)
cred că m-am zdrelit destul de rău de colţul dimineţii în care m-am
născut. altfel de ce s-ar aşterne peste toate zilele mele nopţile,
altfel de ce s-ar ascunde de cheile mele toate porţile?
altfel de ce-ar tremura în mine viaţa de frică?
că vine altul şi mi-o ridică.
altfel de ce atunci când alunec în oglindă mi se face milă? aşa, ca
un şpriţ: trei părţi de vin şi oleacă de silă.
dar încă mai stau în picioare, şi asta e bine. încă respir, încă văd,
încă mă mir că nu am uitat nimic despre tine. deşi nici măcar
nu te-am cunoscut: rătăcită cum eşti într-un viitor care pentru
mine a trecut.
cred că m-am zdrelit destul de rău de colţul dimineţii în care m-am
născut. mai cred şi că într-o zi, cândva, o să mă vindec şi eu de
viaţa asta în care mă tot prăbuşesc. c-o să înceapă şi pentru mine ceva.
în lumea fioroasă de sub ceresc.
luni, 29 iunie 2009
Comunicat de presă
Muzeul Naţional al Literaturii Române (MNLR) a organizat un concurs de fotografii artistice cu tema „Bucureştiul în tranziţie”. Participanţilor le-a fost adresată invitaţia de a surprinde personalitatea unui Bucureşti mai degrabă cald şi uman, paradoxal şi cu un farmec încărcat adesea de umor involuntar.
Un juriu compus din: Florin Iaru (preşedinte), Tudor Jebeleanu (membru) şi Dan Vatamaniuc (membru) a hotărât acordarea următoarelor premii:
Premiul I - Daiana Olteanu
Premiul II - Laurenţiu Dincă
Premiul III - Vlad Eftenie
De asemenea, pentru expoziţia M.N.L.R., care urmează să fie găzduită de Institutul Cultural Român-Praga în cadrul unei ample manifestări intitulate „Luna Bucureştiului” (organizată în luna septembrie în capitala Cehiei), au mai fost selectate lucrări ale următorilor participanţi:
Alexandru Buzdugan
Ştefănuţ Ghinescu
Alexandru Dinu Şerban
Florica Jianu
Attila Brushvox
Luciana Herda
Bogdan Calotă
Irina Lupaşcu
Cătălina Alexandra Ion
Mădălina Păunica
Cristian Dinu
Adrian Roşu
Cristian Harbuz
Radu Stoenescu
Elena Leu
Vasile Cătălin Tomoiagă
Elena Raicu
duminică, 21 iunie 2009
LIVIU IOAN STOICIU
DIN LOC ÎN LOC PE TERASAMENT
din loc în loc, pe terasament, ciorile, pietre
mai mari, ascuţite, mă tăiau în tălpi: mergeam tot
desculţ, din traversă în traversă, pe linie, după
ce trecea un mărfar, păsăruică,
înaltă cât un copil, tot ciugulind bobiţe,
până ajungeam în cer: aici, numai
ce un înger, cu o petală, de trandafir, în gură, după
ce se hlizeşte, face o piruetă, se
mai şterge o dată la ochi şi zice: în definitiv,
intrarea e liberă... îmi dădu să mănânc, în
pahar o caisă şi îl servii şi eu, atunci, cu
un şoric, o bucăţică, luată în buzunar, de acasă să
îmi ţie de foame şi să mai stau o oră, acolo, în plus,
cu vaca, pe zonă... îmi făcu
semn să nu mă uit, că
are o surpriză şi întoarse placa, la gramofon: localul ăsta de noapte,
al nostru, continuă
îngerul, e şi împărăţie şi sală de gimnastică: danţ,
deci... ba, nu, somn uşor, frate..., îi răspunsei şi
eu, în genunchi şi cu palmele împreunate, cum
mă învăţase tata, când îi povestisem, prima
oară, de o asemenea
feerie şi mă făceam că adorm: somn uşor, frate...
şi numai ce scoteam creionul chimic şi
umezeam câte un loc, pe picioare, pe mâini, pe
burtă, mă rog, peste tot unde puteam
scrie, pe mine, să nu uit ce am văzut acolo, repede, în
transă, în vis: tranşee, cozi de vulpi la pălărie, gard de
mărăcini, motani verzi, fanioane CFR noi-nouţe,
flanele de casă, de lână, cariere de ghips, mătasa
porumbului... căpcăuni, mingi de foc, scripcă,
behăieli de capră, poezii (poezii?...), lanuri de orez,
puşti cu alice, picături de pus în ochi, scrum şi corturile
ţiganilor, rouă... şi mai ştiu eu ce...
Liviu Ioan Stoiciu
duminică, 14 iunie 2009
NICHITA DANILOV
Invocaţie
Tată al micilor şi tată al marilor lucruri
tată ce hohoteşti sub pământ
şi tată ce râzi în ceruri
tată de pretutindeni şi tată de nicăieri
Tată al focului şi tată al apei
tată al norilor şi tată al vântului
tată al răsăritului şi tată al apusului
tată al luminii şi tată al întunericului
tată de dedesubt şi tată de deasupra
Tată al nimicului
şi tată al Totului!
………………………......................
... Singuri în faţa nopţii
cumplit de singuri
nici nu ne naştem, nici nu murim!
Nichita Danilov