AUGUSTIN FRĂŢILĂ

Peştera Bolii

MARELE VITAL

Fulger străin, desparte această piatră-adâncă

Văi agere tăiaţi-mi o zi ca un ochean

Ion Barbu



Memoriei afective, ei i se cuvine lauda vieţii mele cât şi tristeţea şi răul timpului meu, cel prezent, ca parte a Vitei atârnând încă afară din gura fiarei, până ce Viul dispărea-va în cele din urmă, în cruzime şi suferinţă, înghiţit de... marele Vital, de propria-i menire.

Această viziune mă bântuie din clipa în care am trecut pentru prima oară prin peştera Bolii şi toată noaptea care a urmat mă vedeam stând în gura peşterii, jumătate înăuntru, jumătate afară, neputând să fac pasul decisiv pentru a mă smulge din ghearele imaginare ce-mi sfâşiau partea trupului rămasă în întunericul umed al grotei.

Simţeam durerea, dar nu aveam curaj să privesc înapoi, nu puteam să strig, nu reuşeam să trec, în faţă lumina era ca un zid transparent, de nestrăpuns, era exact aşa cum îmi povestise tata, într-o noapte de gardă la spital, când o momârlancă din Slătioara stătuse ore în şir pe masa de naşteri, cu plodul ieşit pe jumătate din ea - ai mei vorbeau între ei, cu voce joasă, crezându-mă adormit, dar eu nu dormeam, nu adormeam în nicio seară atunci când veneau să-mi spună noapte bună şi să-mi stingă lumina, de teamă că n-am să-i mai văd a doua zi... asta trebuie să fi fost, în ziua aceea fusesem în peşteră şi auzisem şi întâmplarea...

În cele din urmă m-am trezit, tremurând, m-am trezit, departe de toate acestea, aruncat ca dintr-o praştie a destinului, undeva, în vieţile altora, într-o lume ciudată, un fel de închisoare împrejmuită cu oameni, aşezaţi în cercuri concentrice; treci de primul cerc şi dai de un al doilea – nimeni nu te împiedecă să treci, te privesc plictisiţi o clipă, apoi îşi văd de treabă –, mergi mai departe şi ajungi la al treilea cerc şi iar nimeni nu are nimic împotrivă, nimeni nu încearcă măcar să-ţi stea în cale, doar că tu eşti deja obosit, pentru că cercurile se repetă la infinit, din ce în ce mai mari, ca şi cum Piatra n-ar fi lovit Târfa, ci chiar centrul Omenirii... Ca o Ţintă uriaşă a sorţii, văzută de sus...

Şi-atunci înţelegi şi te întorci, te înscrii într-unul din cercuri şi înveţi să mergi. Libertatea constă în faptul că, dacă eşti tânăr sau măcar curajos, poţi să faci un pas, la dreapta ori la stânga, şi să schimbi cercul şi astfel scapi de ceea ce ştii că, inevitabil, te aşteaptă. Condiţia este să nu adormi, să nu dormi, să nu fii călcat în picioare de cei ce se învârtesc deodată cu tine ori, dacă scapi de tălpile lor, să nu te trezeşti faţă în faţă cu tine, cel din trecutul tău, care pândeşte din umbră fiecare nouă trecere a ta prin dreptul său.

Sau să nu te mai trezeşti, să refuzi să te mai trezeşti vreodată; să faci o jumătate de pas, înapoi, în gura fia­rei – deja, acum, durerea este suportabilă –, totul e să-ţi aminteşti, să-ţi aminteşti precis muşcătura pentru ca dinţii rămaşi în trupul tău să se potrivească exact în fălcile rămase deschise, de-atunci... Să locuieşti în peşteră, în centrul furtunii, în centrul fricii, al Bolii, să... Subvieţuieşti...

În peştera Bolii.

Să întreţii umbrele focurilor de pe pereţi, să-ţi alegi un punct fix şi, în timp ce pământul se învârte, tu, ca un olar de geniu, să încodeiezi lutul cu desenul fin al memoriei... Se va întoarce şi apa din care te-ai născut, stalactita ei va coborî încet, aşezându-ţi-se pe creştet cu infinită tandreţe, ca o statuie pe soclul ei predestinat şi viaţa ta se va opri, în sfârşit, va încremeni, odihnitor, în măreţie...