LIVIU IOAN STOICIU

DIN LOC ÎN LOC PE TERASAMENT

din loc în loc, pe terasament, ciorile, pietre
mai mari, ascuţite, mă tăiau în tălpi: mergeam tot
desculţ, din traversă în traversă, pe linie, după
ce trecea un mărfar, păsăruică,
înaltă cât un copil, tot ciugulind bobiţe,
până ajungeam în cer: aici, numai
ce un înger, cu o petală, de trandafir, în gură, după
ce se hlizeşte, face o piruetă, se
mai şterge o dată la ochi şi zice: în definitiv,
intrarea e liberă... îmi dădu să mănânc, în
pahar o caisă şi îl servii şi eu, atunci, cu
un şoric, o bucăţică, luată în buzunar, de acasă să
îmi ţie de foame şi să mai stau o oră, acolo, în plus,
cu vaca, pe zonă... îmi făcu
semn să nu mă uit, că
are o surpriză şi întoarse placa, la gramofon: localul ăsta de noapte,
al nostru, continuă
îngerul, e şi împărăţie şi sală de gimnastică: danţ,
deci... ba, nu, somn uşor, frate..., îi răspunsei şi
eu, în genunchi şi cu palmele împreunate, cum
mă învăţase tata, când îi povestisem, prima
oară, de o asemenea
feerie şi mă făceam că adorm: somn uşor, frate...

şi numai ce scoteam creionul chimic şi
umezeam câte un loc, pe picioare, pe mâini, pe
burtă, mă rog, peste tot unde puteam
scrie, pe mine, să nu uit ce am văzut acolo, repede, în
transă, în vis: tranşee, cozi de vulpi la pălărie, gard de
mărăcini, motani verzi, fanioane CFR noi-nouţe,
flanele de casă, de lână, cariere de ghips, mătasa
porumbului... căpcăuni, mingi de foc, scripcă,
behăieli de capră, poezii (poezii?...), lanuri de orez,
puşti cu alice, picături de pus în ochi, scrum şi corturile
ţiganilor, rouă... şi mai ştiu eu ce...

Liviu Ioan Stoiciu