MIRCEA DINESCU

DIALOG PLANETAR

Voi confundaţi norocul meu olog
cu mânzul beat în ieslele divine
dar undeva se moare de ruşine
şi se consumă pâinea ca un drog.

Aş vrea să ies cu plugul prin oraş
cât este veacul bun de arătură
dar mă izbeşte zilnic peste gură
mâna de ghips din somnul celor laşi

Şi dacă nu m-au alăptat statui
şi nu mi-a nins în vorbe fard de claun
de ce-aş cânta Te Deum unui scaun
să am pe cruce mai puţin un cui?

şi-n loc de lacrimi boabe de săpun
care se sparg de sârma lor ghimpată?
E timpul să cobori bunule tată
nu lebădă ci călărind un tun,

şi-n piaţa unde plâng maşinării
şi avioane cu dureri de uger
vinde-le tu veninul tău de înger
şi aurora la măcelării

şi dovedeşte-le cât sunt de sfinţi
înţepeniţi pe crucea socială
acuma când istoria îşi spală
cu neştiuţi eroi frumoşii dinţi

Mircea Dinescu,
din volumul Proprietarul de poduri, 1976


iar aici aveţi poemul cântat de poetul Augustin Frăţilă.
Muzica: Augustin Frăţilă

http://www.trilulilu.ro/an22ro/c724d45f97c347

SE DEDICĂ DOAMNEI LUCIA VERONA

Doamnă, ca de obicei, nu ştiu să postez şi filmuleţul...

http://www.youtube.com/watch?v=w8dq9NodWDY



Uite că am ştiut :)

MON MEC A MOI

Vreau să fac un dar prietenului meu Liviu. Dar nu ştiu să descarc de pe You Tube această melodie... aşa că... pentru Liviu!

http://www.youtube.com/watch?v=4zgB1Jfpjdw

ION MUREŞAN

Poemul alcoolicilor

Vai săracii, vai săracii alcoolici,

cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!

Dar mai ales, mai ales dimineaţa când merg clătinându-se pe lângă ziduri

şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere

scrise de un şcolar stângaci.

Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate, apropie de ei o cârciumă,

căci pentru el e uşor, ca pentru un copil

ce împinge cu degetul o cutie cu chibrituri. Şi

numai ce ajung la capătul străzii şi de după colţ,

de unde înainte nimic nu era, zup, ca un iepure

le sare cârciuma în faţă şi se opreşte pe loc.

Atunci o lumină feciorelnică le sclipeşte în ochi

şi transpiră cumplit de atâta fericire.

Până la amiază, tot oraşu-i ca purpura.

Până la amiază, de trei ori se face toamnă, şi de trei ori se face primăvară,

de trei ori pleacă păsările în ţările calde şi de trei ori se întorc.

şi ei vorbesc, vorbesc fără încetare, despre viaţă. Despre viaţă

aşa, în general, şi chiar şi alcoolicii tineri

se exprimă cu caldă responsabilitate, şi dacă se mai încurcă şi se mai bâlbâie

nu e din cauză că ar da glas unor idei nemaivăzute

ci pentru că, în tinereţea lor,

reuşesc să spună lucruri cu adevărat emoţionante.

Dar Dumnezeu, în marea Lui bunătate, nu se opreşte aici.

Imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiului

şi îi invită pe alcoolici să privească.

Şi chiar dacă din cauza tremuratului nu reuşesc să vadă decât un

petec de iarbă,

tot e ceva peste fire.

Până când se scoală unul şi strică totul. şi zice:

„În curând, în curând va veni seara,

atunci ne vom odihni şi vom afla împăcare multă!”

Atunci unul după altul se scoală de la mese,

îşi şterg buzele umede cu batista,

şi le este foarte, foarte ruşine.

CONSTANŢA

Zilele astea trebuia să ajung acasă... adică la Constanţa. Am aflat ieri, pe seară, că nu mai plecăm. Tot ieri am vorbit cu un prieten bun, constănţean de-al meu, get-beget. Eram tristă că nu ajung acasă. "Lasă, mi-a zis prietenul, că nu pleacă nicăieri... Constanţa...". "Da, prietene, i-am răspuns, ea nu pleacă... dar dacă plec eu...?"





Constanţa. Oraşul vechi. Frumos chiar şi
aşa, văzut printr-un geam murdar...

ZONA DE AŞTEPTARE

Domnul Ioan Cristescu, editorul nostru de la Tracus Arte ne ţine într-o continuă aşteptare... întâi pe dna Lucia Verona, cu "Cangurii", pe urmă pe mine, cu "Dropiile" mele... Acum, văd ca ne pregăteşte ceva... altceva... tot o carte de proză... vă ţin şi eu în zona de aşteptare, dar măcar vă arăt coperta!
Ca să vă enervez!

IOAN ES POP

la treizeci şi şase, am învăţat să mă rog. am făcut rost cu chiu cu vai

de un dumnezeu al meu, o păpuşă din gumă, ferfeniţită,

cu buzele groase, cu o mână sărită din umăr,

cu cauciucul de pe pântece tăiat. până la urmă,

numai atâta dumnezeire mi-a fost dat mie să aflu

şi nu-i, poate, păpuşa asta din gumă cel mai puţin dumnezeu

ce i s-a dat unui om.

de asta, în camera unde stau, l-am pus la loc de cinste, pe masă.

la dumnezeul meu, acesta, nu îmi e ruşine să mă rog

nici când mă întorc acasă pe patru cărări, abia reuşind să îi arunc

două-trei vorbe deşucheate înainte să mă prăbuşesc

cu capul pe masă şi cu mâna peste beregata lui.

e drept, cu dumnezeul ăsta de gumă o să fiu mai puţin iertat.

dar, aşa schilod cum este, pare mai puţin nepăsător.

şi când mă rog nu urlu, n-are rost, oricum n-aude,

totuşi i-am retezat urechea, ca să-mi pară

că dacă i-o lăsam m-ar fi putut auzi. deci când mă rog

nu urlu. nu mă jelui. nu cer îndurare. am învăţat să mă rog

ca la orice lucru fără rost. nu mă mai uit la cer,

e limpede: nu am venit de-acolo.

mă rog cum pot: uneori tăvălit pe duşumea, alteori

şuierându-i în urechea teafără un cântec deocheat,

el oricum n-aude, dar cu el e mai puţină teamă,

mai puţină singurătate-n casa asta.

poate doar moartea îmi va fi la fel de nemiloasă

ca moartea pe care dumnezeul celorlalţi o pregăteşte

pentru fiecare dintre-ai lui în parte.

pe dumnezeul meu eu însă-l pot ierta şi pentru asta,

el n-are habar, doarme căzut într-o rână pe masă,

când mă rog nu urlu, el oricum n-aude,

abia lălăi un cântec deşucheat, mă clatin spre el, îi caut gâtlejul,

mă-mpleticesc şi-ngenunchi.

Ioan Es Pop