luni, 16 februarie 2009

CASA DE LICORI AMÉLIE


partea a III-a

Îndată după majorat, în zi de primăvară, spre prânz, a ieşit şi el în lume, bătând din aripi cu siguranţa pe care ţi-o dă independenţa. Lumea i s-a deschis larg în faţă, grandioasă, apetisantă dar golită de orice sens. Bunica îi murise şi fusese adoptat de o familie înstărită şi înscris la Facultatea de Farmacie.

Când s-a mutat în Braşov, pe strada Principele Carol, Leo a întâlnit-o pe domnişoara Amélie... misterioasa domnişoară Amélie despre care nu se ştiau prea multe... Se zvonea că ar fi călătorit prin ţări îndepărtate, că ştia să facă vrăji şi descântece, că ar avea neobişnuita calitate de a-şi schimba înfăţişarea, culoarea părului, a ochilor, ori chiar mirosul după ceasurile zilei, ba, mai mult, unii, mai rătăciţi de băutură, ar fi putut să jure că o văzuseră noaptea dând ocoale Bisericii Negre, călare pe o coadă de mătură. Până şi originile ei erau incerte: grecoaică, habsburgă, cipriotă, machedoancă ori rusoaică… Mofturi, ori vorbe aruncate la întâmplare!

Amélie era foarte frumoasă, iar Leo s-a îndrăgostit de ea, ca de altfel toţi bărbaţii din oraş. O urmăreau, o mâncau din priviri, o visau goală în nopţile cu lună plină, pentru ca apoi, dimineţile, să îşi scuipe în sân şi să se lepede de ea ca de diavol, o blestemau, o doreau, îi ţineau calea, o pofteau şi ar fi dat orice s-o atingă măcar odată, să o... măcar odată!

Numai că imprevizibila, fermecătoarea Amélie – cea care părea că alunecă în mişcări unduioase pe străzile din centru vechi al oraşului, tulburând liniştea de după amiază a trecătorilor, albă, planturoasă, cu ochii scânteietori, călcând cu paşi de felină – se opri într-o bună zi la casa Lui Leo Greif – doar aşa, cât să o zărească tânărul… Îi lăsă pe prag, în faţa porţii, pe o farfurioară din porţelan de Boemia, două bine rumenite prăjiturele şi dispăru...

-Adică, îi făcea farmece? – se pomeneşte vorbind Ridiche, ucenicul ispăşitor de pedepse la locul de muncă…

Nea Ilie nu se osteneşte să-i răspundă. Priveşte melancolic spre vechiul han de vis a vis, Hanul lui Manuc. Clădirea pare descărnată de amintiri, prinsă în corsetul schelelor, năpădită de fantome şi întâmplări de demult. Dar, mai ales, se gândeşte la povestea lui Leo Greif pe care o ghicitoare îl prevenise că va dormi 23 de nopţi şi va avea 23 de vise şi că într-unul din acele vise i se va arăta un nume de femeie din şase litere. Aceea va fi soarta lui şi îl va ajuta să-şi ducă visul din copilărie până la capăt. Să inventeze licoarea vrăjită, băutura din plante care va schimba mersul omenirii… va face oamenii mai buni, îi va aduce gloria binemeritată, visată încă de pe vremea când, orfan de război, râdea ca prostul către cerul din spatele casei bunicii...

Trecuse ceva vreme de când Amélie lăsase farfurioara la uşa lui Leo şi nu vom şti niciodată ce se alese de acele prăjiturele. Acum, la o masă cu blatul negeluit, Leo Greif priveşte nişte eşantioane. Le priveşte şi clatină din cap nemulţumit. În pahare Erlenmeyer se află toate culorile spectrului lumini, înşirate în faţa sa, risipite pe grosolana masă de stejar. Extracte din 22 de plante culese cu mâna lui, în zorii zilei, după cântatul primei păsări sau călcate de talpa ursului, macerate în vase din cel mai fin porţelan, ţinute la temperaturi numai de el ştiute se arătau acum în lumină, aşteptând. Leo le gustă pe toate, le amestecă, le şopteşte ceva şi le aşează în altă ordine de fiecare dată. Dar mirosurile nu îl satisfac câtuşi de puţin!

De pe pereţi, diplomele ce-i atestă neobişnuita capacitate de a distinge şapte gusturi la o simplă degustare nu-l ajută cu nimic. Vrea altceva, îi lipseşte un parfum, o aromă, un gust... gustul unei fiinţe a adâncurilor ori gustul unei respirări plutitoare prin aerul iernii anului 1937 – astea erau la îndemâna colegilor săi de care se despărţise amical, pe rând, considerându-i plafonaţi. Cunoscuse şi pe alţii mult mai îndrăzneţi, care provocau confuzii pe la vreun colocviu sau seminar internaţional, atacând brutal: gustul descompunerii. Mai mult, un eminent profesor venit de peste ocean monopolizase în zadar atenţia publicului cu o tematică cel puţin bizară: gustul unei femei hăcuită de rechini sau cel al unui aviator căruia nu i se deschide la timp paraşuta. Fusese întâmpinat cu o neîncredere plină de respect, dar atât! Mai multe comentarii ştiinţifice trezise cercetătorul, laureat de altminteri, când invocase gustul transpiraţiei unui deţinut căruia tocmai i s-a comunicat condamnarea la scaunul electric sau al salivei unui proaspăt laureat al Premiului Nobel pentru pace! Prostii!

Aşadar, Leo levitează în hamacurile sinesteziei fără să se gândească la nimic. Din când în când, privirea îi alunecă pe o mică amforă grecească aflată pe un raft... apoi pe o urnă funerară antică, recent achiziţionată la o licitaţie. În faţa sutelor de eprubete înşirate pe un alt perete, personajul nostru se simte vinovat ca un Lombroso în faţa busturilor asasinilor pe care îi studiase şi îi măsurase din priviri o viaţă întreagă. E deprimat mai ales când privirea îi cade pe bucata de celuloid cu ultimele fotograme ale filmului Luminile oraşului. O gustase şi pe aceea. Nimic nou! Altceva îşi doreşte Leo pentru băutura sa magică: aroma unei melodii a Marlenei Dietrich ascultată în difuzoarele unei cârciumioare de cartier, sau gustul unei lacrimi a împărătesei Elena a Bizanţului, ori mirosul cernelii cu care Wagner îşi scria partiturile... aroma clapelor clavecinului la care a cântat Mozart... sau amarul dulce al unei seri de toamnă în compania Lucreţiei Borgia...

Aşa că alambicul ticsit cu ierburi aromate îşi aşteaptă cel de-al douăzeci şi treilea ingredient căutat de atâta vreme...

După alte nopţi de nesomn şi frământări, Leo părea că a renunţat la băutura fermecată. Odaia cu pereţii plini de poliţe încărcate cu tot felul de sticle colorate era părăsită, iar omul nostru se apucase de zbor... Da, aţi auzit bine: demonstraţii de planorism, aeromodelism şi, mai ales, baloane aerostatice în buna tradiţie a fraţilor Mongoflier. Spectacolele sale de înălţare la cer în balonul cu aer cald lăsau mulţimile cu gurile căscate mai ales când vreun sac de nisip cădea cu zgomot în căpăţâna unui spectator neatent. Leo îşi confecţionase un aerostat special pe care îl botezase Amélie, o bijuterie a vremurilor şi o curiozitate pentru puţinii cunoscători pentru că era dotat cu elice şi cu un motor cu ardere internă, doi cilindri cu supape cu tot!

Într-o dimineaţă de toamnă, se spune, se ridicase la cer în prezenţa lacomă de senzaţii tari a publicului şi a fotografilor, chiar din Piaţa Sfatului. Faptul divers, dar senzaţional, apărut pe primele pagini ale gazetelor vremii, era acela că, odată dispărut în înaltul cerului, aerostatul s-a pierdut cu tot cu Leo Greif. După vreo două săptămâni de căutări zadarnice, soarta pilotului temerar părea pecetluită. Apăruseră primele ferpare, zvonurile sumbre circulau pe la colţuri de stradă ori mese de cafenele. Până şi prestigioasa gazetă Observator lansase sumbre supoziţii...

La marginea Bucureştilor, după aproape trei săptămâni, nişte copii care băteau mingea pe un maidan găsiră prelata zdrenţuită a balonului aerostatic, bucăţi de elice, nacela pe jumătate scufundată într-o mlaştină, dar nici urmă de Leo Greif... Câteva resturi de pene stârniră o nedumerire şi mai mare. Când fură îndepărtate, se ivi curioşilor o maşinărie ciudată, cu multe cadrane, butoane şi ace indicatoare pe care gazetarii se grăbiră să o boteze „maşinăria timpului”, lăsând să se înţeleagă că Leo Greif ar fi avut un proiect mult mai ambiţios, acela de a se deplasa în spaţiu şi timp.

Adevărul era cu totul altul şi avea să afle abia în zilele noastre: Leo descoperise cea de a douăzeci şi treia aromă secretă a licorii sale. Era chiar prezenţa iubitei sale Amélie, care, într-o zi de vară, pătrunsese neştiută de nimeni în atelierul lui Leo. Se plimbase puţin printre plantele puse la macerat, mângâiase eprubetele, paharele... gustase licoarea de culoarea sângelui din imensul alambic cu serpentine de sticlă. Un martor rămas până acum necunoscut depusese mărturie că Amélie, nemulţumită de gustul băuturii, şoptise o formulă magică, un descântec, mă rog, bolborosise nişte cuvinte într-o limbă necunoscută. Se vehicula ideea că pronunţase şi cuvintele „pelin de mai”... dar nimeni nu era sigur, nu putea depune mărturie… mă rog, schimbă, astfel, toată reţeta lui Leo.

Abia când acesta, spre seară, îşi începuse munca de alchimist al licorilor subtile, înţelesese deîndată că formula era completă. Gustul era perfect! Tocmai de aceea, în secret, îşi luă în grabă alambicul cu serpentine de sticlă şi se sui în celebrul aerostat pe care îl botezase Amélie. În urma lui, un singur pahar Berzelius conţinând 23 de grame de pelin de mai, se vărsase pe masa cu blatul negeluit. De aici, povestea e simplă...

Zidurile roase de vreme din preajma Hanului lui Manuc anunţă un mare, nemaipomenit spectacol cu pehlivani, înghiţitori de flăcări ori de săbii, dansuri, întreceri poeticeşti, cântări şi, după miezul nopţii de mai, o cinstită întrecere între cei mai recunoscuţi degustători de vinuri ori licori veniţi din toate colţurile lumii. O şatră de ţigani ursari fusese tocmită special pentru această sărbătoare, iar neîntrecuţii maeştri ai jocurilor de artificii aşteaptă fastuoasele momente ale nopţii în care, la un semnal, să dea foc cerului de mai.

Femei frumoase, îmbrăcate după ultima modă, în rochii cu talia căzută – adică pe şolduri, cu capeluri aurii, cochete ori frivole, însoţite de domni asortaţi la reţeta zilei: „Treceţi în rândul celor bine îmbrăcaţi! Îmbrăcaţi-vă numai la Cehoslovaca, singurii specialişti în arta îmbrăcămintei“ – toţi pândesc, aşteaptă nerăbdători începutul luxoasei petreceri. Oraşul de lux şi foc, micul Paris, e cuprins de o frenezie a bunei dispoziţii doar aşa, pentru că e sfârşit de lună mai. Perechi, perechi se îndreaptă spre Hanul lui Manuc, coborând din maşini Citroen, Chrysler sau Ford, lăsând în urmă miros de pudră fină şi parfumuri Fleurs D'Avril, Lilas du Japon sau Royal Ambrée de la Legrain...

În celebra locantă, petrecerea e în toi. Siluete zvelte şi graţioase se zăresc prin norii de fum de havane dansând pe ritmuri de jazz. O orchestră de mare renume a fost adusă tocmai din îndepărtata Americă, special pentru seara de deschidere.

La o masă din stejar geluit, foarte aproape de noi, cei care vă povestim acestea, la lumina unei lămpi cu gaz lampant, stă însuşi Dr. Leo Greif. Cu ochi strălucitori, magisterul ne priveşte pe toţi şi zâmbeşte. În faţa lui, un celebru alambic cu serpentine de sticlă...

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, aveţi, în sfârşit, onoarea, bucuria şi plăcerea de a gusta celebrul Bitter Amélie, învechit în butoaie de stejar, fondat 1939”. Să cânte muzica!


32 de comentarii:

  1. să nu mă baţi :) am o propunere : să faci o secţiune în stînga cu Anotimpul Dropiilor să fie mai uşor de citit celor nou intraţi pe blog; eu , fană Ş.C. , trimit la citit literatură contemporană românească şi aici şi la doamna Lucia ; fragmentele ( trei deja ) puse cu link la fiecare unul nou sau în stînga la categorii ar uşura mult cititul , lumea-i şi-aşa grăbită şi-i păcat , mare păcat să nu citească fragmentele ( din ... cînd apare CARTEA , dragă domnule Cristescu ? :D )
    P.S.-sunt "terminată" ... dragi muncitori cu bască , sedusă complet , îs în golf cu porcii :)))
    CELLA

    RăspundețiȘtergere
  2. CELLA!
    Ha ha ha! Muncitorii cu bască... da... ce vremuri erau...
    Aşa aranja proza cum spui tu, da' nu mă pricep...
    Când termină Lucia cu cangurii, poate are milă şi de mine.

    RăspundețiȘtergere
  3. Dna Stefania, cand va citesc, parca as face o calatorie in timp, in trecut...
    Oprirea a fost cam brusca, de data asta. Mergea sa ne dati si muzica (link)... Vinul il dau eu cand terminati cartea.

    RăspundețiȘtergere
  4. Lumi, am vrut să-ţi dedic un Jean Moscopol de pe youtube şi nu m-am priceput...poate mă înveţi tu mâine...

    p.s pe Traian l-a emoţionat comentariul tău la poemul "Iubita mea, patria mea"

    RăspundețiȘtergere
  5. Uite, Stefania, am decupat ”misterioasa domnişoară Amélie despre care nu se ştiau prea multe... ”
    Mie nu-mi suna prea bine, daca e misterioasa e clar ca nu se stie multe despre ea, cel putin asa ar fi normal, sa nu se stie, altfel i se risipeste misterul.
    Mie textul mi se pare lanced, fara dinamica, fara sa captiveze cititorul (ma refer la mine ca cititor). Cu toate ca se spune, se zice, se vorbeste, se aude, se presupune, se vehiculeaza, se crede sau se pare (prin inductie)... apar masinarii, baloane, nacele, spatiu timp, gazete, licori subtile, ”rochii cu talia căzută – adică pe şolduri” (o alta formulare cu scart)
    Nu inteleg ce sunt acelea ”licori subtile”, arome subtile inteleg, mai sunt si alte formulari, de exemplu ”distinge şapte gusturi la o simplă degustare”, deranjant auzului.
    Iar povestea, asa firava cum e, imi aminteste de ”Perfume: The Story of a Murderer”, un film bine facut, premiat, in care un parfumier gaseste al 13 element, esenta mirosului de femeie etc
    Finalul, absolut previzibil. Deranjeaza acel ”sa inceapa muzica”, ca un refren de can-can, pentru mine mai degraba un fel de ”mana, birjar!”
    Multe stangacii, (nu stiu ce e asa senzational la alambicul cu serpentine de sticlă, sticla fiind un material ordinar in acele vremuri, mai ieftine decat serpentinele de cupru care nici nu erau bune pentru ca lasau in urma cocleala, ori otelul inoxidabil care avea sa apara mai tarziu) (sau de ce se mentioneaza ca paharele erau Erlenmeyer cand mai literar ar fi sunat pahare conice, pahare ce, spre final, se transforma in Berzelius, cilindrice, ma rog, chestie de magie) dar poate e doar un exercitiu, ceva ce urmeaza a fi reluat si perfectionat. Ceea ce nu ma opreste sa-mi dau cu parerea, nu? Stiu, parerile negative deranjeaza tocmai amorul propriu, ceea ce nu e intentia mea, intentia mea e o mana de ajutor pe care prietenii nu ti-o ofera, desi tocmai de la prieteni astepti o parere sincera.

    RăspundețiȘtergere
  6. DoDu - nu-mi stă în fire să polemizez virtual ( prefer ochi în ochii ) dar mă obligi :D
    astfel ( amical virtual ) :
    -unei doamne i te adresezi reverenţios indiferent de împrejurare şi , dacă domnia sa îţi permite ori te "îndeamnă",treci la tutuială
    -foloseşti "şabloane" : "ştiu,părerile negative deranjază ... etc." care îmi provoacă deja vu-uri ... toţi cei care n-au păreri şi se vor băgaţi în seamă critică şablonard
    -analize pe text să faci doar dacă ai "vederi de ansanblu" şi tu însuţi eşti "bazat" ( crede-mă , ţi-am citit "producţiile" ... hmmm )
    -ai bunătatea de-a folosi diacriticele , crede-mă-ţi sporesc mult "pertinenţa" :)
    -demonstrează că ai citit scrierile celor pe carei "critici constructiv"
    -în general lasă în seama gazdei "casei" în care intri :D selecţia prietenilor şi ia în considerare că aceştia pot ( şi sunt , în cazul meu ) simpli cititori
    toate cele bune ... spor la citit
    Ştefania te rog să mă ierţi dar nu m-am putut stăpîni ... se impune o "mînă de ajutor" în "aranjarea" casei tale virtuale cu secţiune pentru literatură , aveam dreptate ... helas :(
    CELLA

    RăspundețiȘtergere
  7. Dorian Duma
    Câtă risipă de energie pentru un text care nu-ţi place...

    Cella
    Mi-ai citit gândurile! Dacă aveam bani, te angajam agent literar! Nici eu nu îi răspundeam mai bine domnului!

    RăspundețiȘtergere
  8. fac pro bono oricînd !!! ADOR SCRIITURA TA
    CELLA

    RăspundețiȘtergere
  9. cella, cand o sa scrii ceva literar, discutam. pana atunci polemica ta e un strigat de avocat al poporului, stai in banca ta si suge-ti acadeaua :)

    Stefania
    arata-mi unde am scris ca nu-mi place textul

    RăspundețiȘtergere
  10. N-am să ridic mănuşa asta ... mi-e doar milă şi mila-i un sentiment creştinesc ( amestecat cu s... :( ) ...
    din respect pentru "casa" în care intru şi gazda sa am să-i mulţumesc domnului Dinescu că a scris cîndva :
    "Păi nu mai ţine Doamne ochii-nchişi
    că o să-Ţi beau amurgul şi-o să-l piş
    ca un beţiv nevolnic şi borşit
    cu limba între cărămizi,la zid.
    De le-oi scăpa şi toamna asta,ştiu
    că n-o mai fi cartelă la rachiu,
    la mamă,la săpun şi la coşciug.
    Dă-mi scîrbă,verbul Tău să Ţi-l conjug :
    Tu eşti,ei sînt,eu însă mai deloc,
    biet pirostrei famelnic,fără foc,
    clei vorbitor pe-o sorcovă de oase,
    hai,pune-Ţi olala Ta cu amiroase
    cereşti,supa de-azur,
    s-o leorpăie potăile din jur."
    CELLA

    RăspundețiȘtergere
  11. CELLA

    Vezi, Cella? Acum îi dai dreptate lui Cipariu?

    RăspundețiȘtergere
  12. Când spui despre o producţie literară că: "textul mi se pare lânced, fără dinamică", am bănuit că nu-ţi place...
    Pe de altă parte, am intrat pe blogul tău. N-are cum să-ţi placă ce scriu eu, să nu te superi... Tu spui acolo că citeşti cărţi cu muşhetari şi asculţi muzică populară...
    Ştii, Dorian, plăcerea cititului e şi ea o artă... un mare poet român contemporan, Florin Iaru (i-am pus numele din politeţe faţă de Iaru, nu pentru că te-aş suspecta că ştii cine e Florin Iaru) chiar spunea zile trecute: "Plăcerea cititului e unică şi irepetabilă. Şi e şi polemică. Vreau să mă separ de masa de manevră a imbecililor şi maneliştilor şi afirm asta cu tărie. Mă doare în pix de mase. Ascultă, cei cărora le place cartea sunt 2%. Hai să rămânem între noi! Să-i lăsăm să moară proşti. Şi foarte majoritari!"
    Acum ai înţeles? Sau tebuie să îţi reiau vorbele lui Iaru: Mă doare-n pix de mase!

    RăspundețiȘtergere
  13. Lasă-l, Ştefania. O fi critic literar... ştii tu, conform definiţiei lui Karel Capek "Criticul este cel care îţi spune cum ar fi scris el cartea pe care ai scris-o tu, dacă ar fi fost în stare". :)

    RăspundețiȘtergere
  14. Lucia
    Evident că îl las! chiar mă amuză! El nu citeşte textul ca pe o povestire... nu vezi că face istoria alambicului? A cuprului! A oţelului! O fi crezut că e un text de specialitate... Înţeleg că "lucrează" în construcţii. Ce să-i explic eu cum e cu metafora... că literatura e o convenţie... alea... acelea...

    RăspundețiȘtergere
  15. Mai frumuseatelor, filoloagelor, artistelor, poeteselor, literatura nu e o conventie, literatura e o arta.. O creatie a carei mijloc de exprimare e limba. Limba!! Stefania si Lucia.
    Stefania, ti-am scris de alambic pentru ca un autor e bine sa fie informat cand scrie literatura si sa opereze cu simboluri sau imagini pe care le cunoaste, indiferent de conventia pe care o propune cititorului. Tu ai vazut vreodata un alambic? Nu te intreb daca stii cum functioneaza si nici de curbele de distilare ori formulele diferentiale. Insa tu ai venit cu erlenmeyer-le si berzelius-urile. Putini stiu care e diferenta dintre unul si altul. Altii nici n-au auzit de ele.
    Si sa stii ca nu sunt constructor, sau nu acel constructor pe care-l banuiesti tu. Si cei care scriu romane sunt constructori. Pentru ca si un roman trebuie construit. Nu e cazul meu, desigur.
    Daca ti-am scris ca textul treneaza (ma rog, lancezeste), am adaugat imediat ca e opinia mea de cititor. A mea, personala. Alti cititori ar putea vedea lucrurile diferit. Si apoi, am dat exemple, n-am aruncat cu piatra la intamplare. Daca tie ”distinge şapte gusturi la o simplă degustare” iti suna bine, n-ai decat sa lasi asa, ce crezi ca as avea eu de castigat din toata afacerea. Constructia ”misterioasa domnişoară Amélie despre care nu se ştiau prea multe... ” duce a pleonasm, ti-am explicat de ce. Dar lasa cum vrei tu. Eu nu, nu sunt un critic si nici scriitor, tu crezi, insa, ca textul tau nu suporta corecturi?
    Faptul ca eu nu scriu literatura nu inseamna automat ca nu sunt un consumator de literatura. Faptul ca as putea fi constructor nu-l exclude pe Florin Iaru ( ori Karel Capek) din lecturile mele. Si inca ceva, Stefania. Muzica populara nu inseamna manele. Nici macar basmele sau legendele populare. Alexandre Dumas nici atat.

    RăspundețiȘtergere
  16. da le dau dreptate ... ( amar şi întristată )şi domnului Cipariu şi domnului Iaru şi pesteasupra doamnei Lucia cînd invoca dadaismul şi ţara lui Urmuz,Tristan Tzara şi Eugen Ionesco ... :(
    ... şi cobor o postare să recitesc poemul domnului Traian :(
    vae victis ... noi ăia cuprinşi procent :D
    CELLA

    RăspundețiȘtergere
  17. Dorian Duma
    Aşa e literatura? O artă? Îţi mulţumesc! M-ai luminat!
    Când termini "corectura" pe textele mele, poate te întorci la Dumas... sau la cireşari... sau la cireşe... sau la "Pupăza din tei".

    Am văzut un alambic şi am fost foooarte curioasă cum se foloseşte... mi-am comandat şi un manual de pe Tamada: "Alambicul. Cum să-l folosim"

    Dar aia cu literatura care e artă... aia mi-a tulburat, din nou, tot sistemul de valori!

    P:S
    Că tot pomeneşti de limbă. Stai prost cu limba română. Nu se spune "O creatie a carei mijloc de exprimare e limba". Se spune: "O creatie al cărui mijloc de exprimare e limba..."
    Foarte prost stai cu limba română...

    RăspundețiȘtergere
  18. CELLA

    Hai să te îndulcesc cu un Dinescu mic, mic de tot: "...Şi primăvara parcă li s-a oprit în gât./ Cei ce au bani mănâncâ mai mulţi cartofi şi-atât./ Pe dealuri ară proştii./ Mai la vale, bolnavii scotocesc în portocale..."

    E citat din memorie, să mă ierţi dacă nu e chiar originalul... mesajul e important...

    RăspundețiȘtergere
  19. Nu cumva se scrie " al cărei mijloc de exprimare”?
    Evident ca eu am gresit in prima faza, mancand o litera si imi cer scuze. N-am sa invoc nici graba nici neatentia. Dar tu? Tu cum stai cu limba romana? Atunci cand corectezi pe altul se presupune ca stii ce vorbesti.
    Deci literatura nu e o arta...sau creatie artistica (pe langa altele)...hm, omul cat traieste invata.

    RăspundețiȘtergere
  20. PS
    am intrat pe tamada.ro Nu se specifica niciunde daca face livrari si in strainatate.

    RăspundețiȘtergere
  21. Dorian
    E cum spui tu! Ai dreptate!Al cărui!
    Iar literatura e o artă, nu te-a contrazis nimeni!

    Tamada cred că face livrări şi în străinătate. Dacă vrei mă interesez.

    RăspundețiȘtergere
  22. :) al cărui o spui tu, eu spun ca e al cărei...
    Probabil avem nevoie de un arbitru.
    Da, daca te poti interesa, te rog. Cum se fac platile pentru comenzile din afara tarii (probabil prin carte de credit) si care sunt tarifele de livrare. Multumesc.

    RăspundețiȘtergere
  23. Dorian

    Tot al cărui am scris...
    Dar am spus că ai dreptate... nu mă mai întorc la text. E al cărei. Mijlocul creaţiei. Al cărei, pentru totdeauna. Hai, că în noaptea asta îţi mai dau de lucru... că vad că-ţi place... mai bag o proză d-aia trenantă...plicticoasă...

    RăspundețiȘtergere
  24. Ştefania,
    chapeau bas :)
    îţi declar public că te iubesc
    păcat că "eşti luată" :)))
    CELLA

    RăspundețiȘtergere
  25. Poate voi citi, Stefania. Dar la comentarii ma voi abtine pe cat posibil. Daca pe tine, ca autor, te intereseaza numai reactiile pozitive pe care le provoaca textele tale, atunci e mai bine sa stau cuminte in banca mea.
    Daca eu as fi autor de proza sau poezie, sau teatru (cum e Lucia), m-ar interesa orice opinie de cititor, cu conditia sa fie sincera. M-ar interesa chiar daca nu mi-ar ajuta la nimic, mi-ar satisface cel putin o curiozitate.
    Cele doua procente de cititori, amintite de Florin Iaru, nu cred ca au vreun fundament solid. Poate se refera la 2% din cititorii care ar putea sa-si exprime si o opinie in urma lecturii. Cartile nu insemna numai premiatii Nobel, cartile inseamna si pupaza din tei, adica Ion Creanga. Inseamna si clasicii care n-au ajuns la premiul Nobel, inseamna si foarte multe alte carti plus autori niciodata premiati.
    Stiu ca ai incercat sa fii sarcastica. Un constructor nu citeste carti, ci construieste. Probabil ca asta e perceptia asupra constructorilor. Unica perceptie. Din fericire si constructorii vizioneaza filme, piese de teatru, asculta muzica sau citesc carti, crede-ma pe cuvant pentru ca nu pot demonstra aici. Generalizarea ar fi ca (prin analogie), constructorii construiesc, grasii mananca mult (deci nu citesc carti si habar nu au cine e Florin Iaru), evreii sunt afaceristi, iar taranii o taranesc pe langa ogreada lor. Saracii. Totusi, eu de la bunicul meu am aflat prima oara de Octavian Goga (stiu, Octavian Goga nu e Florin Iaru). Iar „Razboi cu salamandrele” ca tot amintea Lucia Verona de Karel Capek, am primit-o de la varul meu, fiul taranului de unchiu-meu, care nici macar cultura de CAP-ist nu avea, satul lor nefiind colectivizat. Scoala era in satul vecin. La care varul meu mergea daca nu era de sapat, semanat, secerat... in ziua aceea. Ori fiert tuica la alambic. Ori pascut caii si vacile, caprele si oile.
    Eu cred ca poti rasufla usurata, Stefania (sa moara cella de ciuda ca te tutuiesc), faptul ca mi-am permis sa-mi dau cu parerea sub un text al tau va ramane o exceptie.

    RăspundețiȘtergere
  26. Cella

    Păi, dacă am greşit, am greşit. Că eram în "focurile" conversaţiei cu domnul!

    RăspundețiȘtergere
  27. Dorian

    Nu pot să cred că te-ai supărat! Tocmai acum când devenea mai palpitant...
    Eu nu dispreţuiesc ţăranii, fabricanţii de alambicuri ori constructorii. Dar, dacă un constructor mi-ar arăta o casă făcută de el, aş avea decenţa să nu-mi dau cu părerea decât, poate, despre culoarea ei... sau nici măcar atât. Aş spune imi place sau nu-mi place. Fără să intru în detalii despre fundaţie, betoane sau alte amănunte tehnice, care ţin de pregătirea profesională a omului!
    Şi nu aştept laude de la nimeni! Sunt conştientă că dacă public pe un blog, mă expun tuturor opiniilor!

    RăspundețiȘtergere
  28. care oricum văd că tot nu a înţeles mai nimic şi o ia sticto senso :)
    ciudă n-are cum să-mi fie , sunt doar tristă;
    oricum , putea fi mai rău ...
    am mai învăţat ceva , lecţia a fost pentru mine
    mi-am însuşit-o ... 2%-i un procent generos;
    noi rămînem cu nuanţele ... sper să nu azvîrle domnul Traian telecomanda după mine , chiar te iubesc :)))
    CELLA

    RăspundețiȘtergere
  29. na, mîncai şi eu un "r" ... urmează oprobiul public ... ţeapă :)
    CELLA

    RăspundețiȘtergere
  30. Dar daca ai cumpara casa aceea, in mod sigur te-ar interesa tot felul de detalii tehnice, Stefania, altfel dai niste bani cu ochii inchisi. Acele date tehnice ti le poate furniza chiar constructorul, insa cel mai bine, un inspector. Dupa cativa ani de stat in casa, vei avea si tu competenta criticii. Vei spune fie ca-ti place si vei veni cu niste argumente, fie ca nu si vei veni cu alte argumente.
    In arta, lucrurile stau aproape la fel, dar nu exact la fel. Si arta e un bun de consum, insa il produc cei cu talent. Sa calculezi structuri de rezistenta a grinzilor e una, sa faci desgn-ul interior alta. Vorbim de simturi si abilitati. Cu simtul artistic, sustin unii, te nasti. Cu calculele te deprinzi, le inveti, aranjarea caramizilor una peste alta vine odata cu experienta. Nu toata lumea are ureche muzicala si mai ales „voce”. Eu nu pot canta nici capra cu trei iezi, ce sa mai vorbesc de arii din opere, nu ma ajuta vocea. Altii nu pot desena o vaca sau un cal, in schimb pot inalta o hala. Limba romana o vorbim toti romanii (cu exceptiile de rigoare) dar nu toti putem scrie poezie decat daca ne batem joc de poezie. Putem recunoaste ceva frumos, intervine simtul esteticului, dar nu putem reproduce sau crea, diferenta intre creatie si receptionarea ei fiind semnificativa.
    Treaba cu mi-a placut sau nu mi-a placut e riscanta. Gandeste-te ca publici un volum de poezie si criticul x da o notita intr-o publicatie de cultura: mi-a placut. Ori: nu mi-a placut. Pai nu-ti sare mustarul? Bine, domnule, dar scrie ce sau de ce ti-a placut sau mai ales de ce nu. Altfel suntem toti un fel de mici Alexandru Stefanescu. Luam o carte, o rasfoim cu viteza sunetului de la stanga la dreapta si pe urma scriem in Romania Literara: hm, slab. In cazul fericit ca ti-a tinut volumul in mainile sale de critic si istoric literar.
    Sugestia mea era sa revii asupra textului, pe blog, pe format electronic, in general, poti face cate retusuri vrei. Odata ce iese pe hartie, salut. Sunt sigur ca esti de acord cu macar una din observatiile pe care ti le-am facut, nu sunt suparat, tu esti cea suparata, judecand dupa reactii.
    Un alt aspect e faptul, hai sa admitem ca sunt constructor, desi nu sunt, nu are importanta ce sunt eu, ci faptul ca literatura ar putea fi un hobby pentru mine, o preocupare indelungata si constanta. Si ca sunt un autodidact. E doar o ipoteza de lucru. Cu ce sunt mai prejos unui filolog, unui absolvent la litere. Vorbesc principial. Profesionismul nu rezida in timpul afectat studiului, cunosc studenti care au terminat facultatea dupa 10 ani si tot mormoloci au ramas, ci in intensitate si seriozitate. Si, in ultima instanta, in capacitatea de a receptiona, retine si prelucra informatiile primite. Particularizand, nu e cazul meu...
    Scuza-ma ca m-am intins in halul asta, acum observ.

    RăspundețiȘtergere