ZIUA ÎN CARE SE ÎMPART POEME...

Aflu de la Lucia Verona, proaspăt revenită din "crizatul" Paris că ăia, parizienii, în loc să facă mitinguri de protest că au salarii mici se ţin de dăruit poezii: "Din 2 până în 15 martie, la Paris se mănâncă poezie pe pâine, peste tot, în amfiteatre, în biblioteci, în pieţe, în cafenele se citeşte poezie, se dansează poezie, se cântă poezie, se joacă poezie, se spune poezie, se trăieşte poezie. E primăvara poeţilor, festivalul “Printemps des poetes”, căruia anul acesta i s-a adăugat şi precizarea “en rires”. În râsete. (...). Se dăruiesc poeme, se face schimb de poeme, poemele se postează pe bloguri, se trimit prin poştă, se strecoară pe sub uşă, se dau peste tot, la birou, în metrou, în staţiile de autobus, în parcări, în pieţe, la poarta şcolii, la primărie, în ziare, la radio, la televizor sau pe internet..."
De ce n-am face şi noi la fel? Drept pentru care vă dăruiesc un poem de Traian T. Coşovei. Adică... el vă dăruieşte un poem...



Comerţul cu indulgenţe


Cu focul stins,
cu ţigările pe sfârşite, cu marele frig zgâlţâindu-mi
fereastra –
omul din colţ, bătrâna doamnă care şterge vitrinele
atelierului de bobinat
au fost ultimii care s-au gândit la mine,
la sângele meu care stinge lumina în sălile de
cinematograf,
la viaţa mea care îşi cere iertare.


Ca pe o mângâiere mi-au dăruit o pătură veche.
Cu nesfârşită blândeţe mi-au adus mai aproape
chibriturile, bidonul cu gaz.
După puterile lor mi-au trimis ani de zile scrisori
să am cu ce aprinde focuri zadarnice la marginea mării.
Cu cenuşa unui imperiu mi-au vopsit faţa.
De la robinetele casei mi-au dat să beau îndeajuns.
Cu lanţuri de flori de câmp mi-au legat mâinile –
cu lanţuri de imortele
m-au acoperit ca pe unul de-al lor.

Cu focul stins în vechea mansardă,
cu ţigările pe sfârşite, cu lupii la uşă
(ah, la flacăra colţilor lor mi-am scris o viaţă întreagă
poemul),
după ce am urcat un munte de plumb literă cu literă
sunt singur şi în tăcerea din jur
aproape aş putea să luminez.