în memoria lui Traian Coşovei, tatăl
De două zile şi două nopţi rătăcesc prin stufării. Se smulg greu din capcanele miilor de rădăcini, din nămolul care îi tot trage spre el. Mult timp s-au zbătut mai mult pe loc, înotând prin desişurile de stuf încâlcite, încolăcite de iederă, cucută, ori ferigi cu foi tăioase ca fierăstraiele. Se zbat în mâl fără să înţeleagă prea bine ce anume i-a mânat, ce i-a îndemnat să vină aici…
Înaintează cu mare chin fără să se întrebe când vor mai vedea lumina. Se strecoară prin gârliciuri mocirloase făcute de sălbăticiuni – o Deltă întunecoasă şi întortocheată ca o galerie de mină li se împotriveşte. Nămolul e negru, fierbinte şi colcăie de lipitori, broaşte şi gândaci. Aproape îi îngroapă. Apa e puţină şi are o culoare galben-roşcată, ca un fel de unsoare cu miros greu. Încinsă de soare, fierbe încet, bolboroseşte ca o licoare din cazanul cu vrăji.
Sunt doi bărbaţi: unul la vreo şaizeci şi cinci de ani, cu faţa arsă de soare, ce pare deprins cu firea tainică a Deltei, iar celălalt, un copilandru – nu pare să aibă mai mult de zece ani – cu privirea verde, ireală şi cu nişte mâini nefiresc de subţiri şi de lungi cu care stă agăţat de gâtul bătrânului…
-Bunicule, mai avem? Când ajungem?
-Mai avem, copile, mai avem… până vedem semnul… semnul pe apă… ţine-te de mine, ţine-te strâns…
-Dar, bunicule, trebuia să se arate până acum… mergem de două zile şi două nopţi…
-O să se arate… pe ape… trebuie să fii pregătit, copile! Când o să vedem insula… în aburul de deasupra apelor… insula în formă de peşte… peştele e semnul!
Copilul tace şi cei doi continuă să-şi croiască drum, să iasă undeva… la lumina soarelui… să scape de vrăjmăşia aceasta a Deltei, de acest loc singuratic, necălcat de nimeni, cuprins între braţul Sf. Gheorghe şi mare… Priviţi de sus, par o singură fiinţă cu patru braţe, care se agaţă, se zbate, se întoarce prinsă într-o înfricoşătoare plasă. Din când în când dau de un luminiş: ochiuri mici de apă acoperite cu nuferi, ciulini şi cârduri de păsări. Răscolită de aripile lor, apa tulbure, de culoarea pământului înalţă miasme. Peşti mulţi, ameţiţi de apa stricată şi de ciocurile păsărilor ies la suprafaţă. Sunt negri şi par foarte bătrâni…
-Bunicule, să nu rămânem aici, te rog, să ieşim de-aici! – se roagă copilul cu ochi verzi şi mâini nefiresc de lungi.
-O să ieşim, nu e ăsta semnul… ai răbdare… o să treacă încă o noapte şi ajungem… să nu-ţi pierzi credinţa… ţi-am promis că te duc pe insulă!
-Am răbdare, bunicule, trebuie să am… dacă spui tu…
O dată cu noaptea se lasă o linişte grea. Departe, larma nesfârşită a mării nu reuşeşte să acopere ţipătul unui mistreţ, strigătul unei păsări ori scheunatul unui pui de lup. Cei doi ies pe pământ, la marginea stufăriilor, aproape de Zătoane – nişte lacuri întinse de-a lungul ţărmului, despărţite de mare prin spinări lungi de nisip. Adieri slabe îi învăluie cu miresme de ape stricate, de putreziciuni. Peste ele vin valuri de aer rece rătăcite din largul mării şi îi înviorează cu un miros sărat. Bătrânul aprinde un foc şi, la lumina lui, întinderile nemărginite scânteiază ca o plajă pustie cuprinsă de flăcări...
-Să stăm aici până dimineaţă… culcă-te, copile, am e grijă…
- Bunicule, să nu pierzi semnul… ştii tu…
-Culcă-te, am eu grijă… tu să fii pregătit să mergi acolo… să pui picioarele pe aburul insulei…
Bătrânul se întinde pe pământ şi aşteaptă. O stea căzătoare trece foarte aproape de el şi cade departe, în mare. În rest, nimic nu mai tulbură regatul de nisip şi stuf al Zătoanelor.
- Ce semn, ce peşte? Nu vezi că ai adormit?… Scoală-te! Iar ai visul ăla…
-Peştele, semnul pe ape… insula… ce ştii tu…
Un hohot de râs îl trezeşte de-a binelea. E la cherhana… Undeva, în depărtare, bărcile cu 14 sau 18 crevace se leagănă proaspăt călăfătuite şi date cu smoală. Par resemnate, supuse. La o masă cu blat gros de stejar pescarii aşteaptă cina şi râd de bătrânul care visează. Râd îngăduitor şi beau satelit. Nu prea ştiu ei bine ce visează bătrânul, care în vis spune mereu: „minunea… insula în formă de peşte… păşeşte pe ea, copile!”.
Alcoolul îndoit cu puţină apă le trezeşte pofta de vorbă. Cum la cherhana nu sunt femei, doi dintre ei „sapă” cu o imensă lingură de lemn într-un ceaun sub care ard bucăţi de lemn şi vreascuri. Ceilalţi stau la masa pe care, de zeci de ani, e lipită o pagină de ziar. Hârtia a devenit uleioasă, unsuroasă, miroase a peşte, ceapă şi mujdei… a devenit, în toţi aceşti ani, una cu blatul gros, grosolan de stejar. Petele de mâncare ori scrumul gros de mahorcă n-au reuşit să acopere literele mari de-o şchioapă care anunţă că Iuri Gagarin a fost primul om lansat în cosmos… 12 aprilie 1961…
-Pescari ignoranţi… mormăie bătrânul şi închide ochii. Se înseninează deodată şi o lumină binecuvântată îl învăluie chipul. Visează, pesemne, acelaşi vis… de zece ani acelaşi vis…
Se mănâncă direct pe hârtia de ziar. Se mănâncă încet, răbdător, os cu os, şuviţă cu şuviţă iar oasele sunt puse atent, meticulos, exact pe ce-a mai rămas din fotografia primului cosmonaut din lume. Pe urmă se bea. Iute sau leneş. Nimeni nu vorbeşte.
Copilul cu ochii verzi şi mâinile ireal de lungi nu mănâncă. Priveşte spre bunicul său care a închis ochii şi şopteşte ceva. Nu înţelege vorbele bătrânului, dar nici rostul tăcerii pescarilor… o fi fost o zi proastă la pescuit… cine ştie… gândul lui e la puiul de corcodel pe care l-a găsit dimineaţă în stufăriş... căzuse din cuib… era gălbior şi mic, mic de tot… se temuse să nu-l strângă prea tare în mâini, atât de mic era… nici glas n-avea… Încercase toată ziua să-l hrănească cu muşte, cu miez de pâine, cu firimituri de biscuiţi, dar pe seară îl găsise mort în cutia de carton în care îl adăpostise…
Pescarii continuă să mănânce şi să bea fără să-şi vorbească. Pe sub mese se strecoară un motan uriaş. În aceeaşi tăcere este îndestulat cu peşte. După care unul din pescari îl ia de ceafă şi îl azvârle în apă. Copilul se sperie, ar vrea facă ceva, să salveze pisica, dar nu poate… îşi frământă mâinile nefiresc de lungi cu degete subţiri, transparente, le ridică în aer, ar vrea să plângă, să strige, îl caută din priviri pe bunicul... dar după câteva minute motanul apare din stufăriş şi se strecoară sub masă cu o privire iluminată. Copilul nu ştie că motanul mai fusese „botezat” în felul acesta de zeci de ori…
Departe, scheunatul puiului de lup anunţă o nouă noapte. Bărbaţii au terminat masa. Poza lui Gagarin e ştearsă de firimituri cu mâini aspre, de pescar. Undeva, pe discul nevăzut al mării, stelele colorate ale unui vapor clipesc pentru alte lumi.
-Hai, bătrâne, du copilul acasă, că s-a înnoptat…
-Acum, îndată, numai să văd semnul…
-N-ai să vezi nici un semn şi copilul e obosit şi flămând… uite, aproape că n-a mâncat nimic…
Chipul bătrânului a pierdut binecuvântarea luminii. Cu privirea în pământ se apropie de masa din lemn de stejar. Mâinile sale mari şi osoase apucă scaunul de paralitic în care se află copilul şi îl împinge uşor, cu gesturi blânde spre uşă:
-Hai, dragul bunicului, hai acasă… uite, n-ai mâncat nimic… de ce nu mănânci…?
Copilul tace. Ochii lui verzi caută în gol. Bunicul împinge scaunul de paralitic şi cei doi par o singură fiinţă, o insectă imensă înaintând poticnit în noaptea din Delta Dunării.
Pe cer, un nor în formă de peşte acoperă luna.
zoltybogata
RăspundețiȘtergereFoarte tare! Ai un blog foarte tare!
In ce ziceai c-ai călcat?
nu am călcat în nimic, nu înţeleg ce ai înţeles
RăspundețiȘtergerezoltybogata
RăspundețiȘtergereNici eu nu inteleg ce-ai inteles!:))))
Mi-a plăcut povestea!
RăspundețiȘtergereBunicul i-a dat aripi "Copilului cu ochii verzi şi mâinile ireal de lungi" ... Avem nevoie de vise, ele ne ajută să călătorim în viitor...
Nicu
RăspundețiȘtergereE frumos ce-mi spui. Iti multumesc...
Mă simt atât de binecuvântată din nou în căsnicia mea după ce doctorul ODUMODU mi-a adus soțul care sa separat de mine pentru un an bun. Am ALENNA după numele din ROMÂNIA. Chiar dacă am guri peste tot corpul meu, nu va fi suficient să-i mulțumesc doctorului ODUMODU pentru ajutorul său asupra vieții mele. Soțul meu sa separat cu mine de un an și am fost în dureri și agonie fără el. Deci, am căutat ajutor peste tot, dar nimic nu a funcționat până când am vrut să spun doctorul ODUMODU. Mi-am explicat situația și mi-a promis că soțul meu se va întoarce la mine în 48 de ore, până când inima mea încă mai bate pentru el. Am crezut în el și mi-a pregătit un soț. I-am sunat pe soțul meu exact când doctorul ODUMODU saicompelld. El a pledat și a spus că are nevoie de mine înapoi și acum trăim fericit din nou pentru ultimele 9 guri. Toți cei de acolo care citesc articolul meu care are nevoie de ajutor ar trebui să-l contacteze ... Emil: drodumodusolutions@gmail.com
RăspundețiȘtergere