sâmbătă, 5 martie 2011

NEGÂNDIREA LA VIOARĂ


„Oare toată lumea crede că viitorul se va sfârşi azi?” – se întreba Marin Caranfil, în timp ce-şi aprindea o ţigară Camel ultra-light. Proaspăt dezvirginat, Caranfil îşi masacrase toate stările de spirit ale momentului (instinctul învingătorului, trofeul mult râvnit…), cu o singură întrebare: „Asta a fost tot?”.

Făcuse dragoste cu una care îi avortase în pat. Nu înţelesese ce e cu ghemul acela de carne şi sânge închegat, revărsat chiar acolo, pe cearşafurile curate de la maică-sa. Dar studenta la psihologie, iubita lui Caranfil nu se pierduse cu firea. Cu gesturi precise, de parcă ar mai fi fost repetate cândva, spălase cearşaful şi îl întinsese la uscat. Apoi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, se apucase să cânte la vioară.

Aşteptând să se usuce aşternuturile, Caranfil o privea pe psihologă: goală, aşezată la marginea patului, cântând la vioară. O asculta fascinat, mai mult, îl obseda poziţia ei. Săptămâni la rând, Marin Caranfil încerca să rememoreze linia melodică, dar, mai ales, poziţia femeii cântând... Mâinile ei albe, cu degete prelungi, împodobite cu inele îi aduceau aminte de toamnă.

Partidele de amor şi vioară au ţinut până într-o zi când, stând el, Caranfil, întins pe canapea, şi terminând ea, psihologa de cântat, peste ei se lăsase o linişte de sfârşit de concert. Nu mai aveau ce să-şi spună.

Caranfil o întrebă brusc,dar sincer:

-Auzi, tu la ce te gândeşti?

-În viaţa ta să nu mai întrebi o femeie la ce se gândeşte, mai ales după ce faci dragoste cu ea! Am spus dragoste? Vezi de treabă! Până când o să te deşerţi în mine? – urlă nesatisfăcută psihologa şi dispăru din viaţa lui Caranfil cu tot cu vioară, arcuş şi sacâz.

Au trecut anii cu inundaţii, revărsări, potopuri, cutremure, incendii zăpezi şi demolări. Marin Caranfil a trăit în recluziune, beznă interioară şi meditaţie. Proaspăt ieşit dintr-o peşteră, încolţit de poliţişti, oameni de ordine, medici şi ziarişti, ascetul nostru cu barbă şi plete până la genunchi se gândeşte să-şi sporească într-un fel şansele de supravieţuire. Adică răspunde întrebărilor reporterilor de radio şi televiziune aflaţi la locul faptei să-i surprindă capturarea.

Ieşit din grotă, la lumina girofarurilor şi în atenţia agresivă a camerelor de luat vederi, Caranfil nu înţelege ce se întâmplă cu el, de ce este extras din locul lui de meditaţie, escortat şi filmat cu amănuntul? Înhăţat de poliţişti pentru a fi băgat în maşina salvării, el se opreşte pentru o clipă şi se întoarce către o tânără cu microfon, adresându-i-se cu o voce plină de miere, ca a călugărilor:

-Auzi, dumneata la ce te gândeşti?

Asta în timp ce pe un petic de noroi trei zidari şi doi dulgheri joacă fotbal, la o singură poartă, cu un şobolan mort. Când animalul devine un ghem de maţe vinete, unul din fotbaliştii de ocazie aduce mingi noi, adică scoate dintr-un butoi de tablă un şobolan proaspăt. Cel mai greu e pentru portar la loviturile de pedeapsă... e umplut de maţe pe tricou, pe faţă, pe mâini. Butoiul cu şobolani pare plin, aşa că partida nu se mai termină. Din când în când, bucuria golului e însoţită de strigăte şi chiţăieli: un penalty! În sfârşit!

Peste câteva zile, poza lui de sihastru apare pe prima pagină a ziarelor: „Omul grotelor refuză orice comunicare!”.Până şi pensionarii din parcul central al oraşului îşi dădeau cu părerea:

-Ăsta s-a sălbăticit rău de tot! Să nu devină periculos pentru societate, să nu ne influenţeze copii, nepoţii…

-Nu e drept ce spui! De ce îl acuzi, doar pentru că întreabă oamenii la ce se gândesc? Tu poţi să spui la ce te gândeşti?

-Eu aş putea să spun, dar nu vrei să începi tu, că ai avea mai multe de mărturisit?!

După alte câteva zile de arest preventiv, Marin Caranfil este cercetat cu amănuntul, i se ia sânge pentru analize, este deparazitat, tuns, bărbierit cu forţa, spălat şi trimis sub escortă într-o clădire ce, pe dinafară, arăta ca o curăţătorie chimică. Era un binefăcător spital de boli mintale.

Îl cercetaseră prin dioptriile ochelarilor, îl puseseră la tot felul de aparate, încercară toate tipurile de comunicare, dar Caranfil nu dăduse nici un semn că vrea să colaboreze cu ei. Devenise un caz confuz, mai ales după ce, a cinci zecea oară filmat sau intervievat, în timp ce îl cărau prin toate camerele spitalului, se întorsese spre mutra acră, sătulă de insulte a unui brancardier, pe care îl privise minute în şir, căutându-i privirea:

-Auzi, tu la ce te gândeşti?

După luni de tratamente, somnifere, duşuri reci, cămaşă de forţă şi electro-şocuri, Marin Caranfil primeşte o vizită: o femeie de vreo patruzeci şi cinci de ani, planturoasă, îmbrăcată destul de prost, confuză şi îngrijorată. Era chiar psihologa, pe care, de curând, o părăsise bărbatul. Caranfil nu se arată surprins, prefăcându-se că nu o recunoaşte. Dar femeia nu renunţă, îl imploră, evocă amintiri, plânge şi îşi cere iertare dacă i-a produs vre-un rău, dacă ea este de vină pentru…

-Dacă pretinzi că eşti cine eşti, cântă la vioară!

-Dar…cum să… n-am mai făcut asta de mult timp…

-O faci acum! Te dezbraci şi îmi cânţi la vioară!

-Dar eu am venit aici ca psiholog…

-Atunci cară-te! Şi să nu mai vii niciodată! Mi-ai făcut destul rău cu teoriile tale despre feminitate! Eram virgin, vaco, trebuia să te gândeşti la asta! Nu vă învăţa la facultatea de psihologie? Uite, ce cur ai făcut!

Ofuscată, botoasă, şi la fel de proastă ca acum două zeci şi ceva de ani, femeia fără nume dispare din viaţa lui Marin Caranfil pentru a doua oară. El se întoarce în celula de tratament, nu înainte de a se adresa unuia dintre gardienii ce-l însoţeau, şi pe care îl bănuise că a tras cu urechea la conversaţia lui cu psihologa:

-Auzi, tu la ce te gândeşti?

Eliberat pe considerente de ameliorare psihică, Marin Caranfil îşi satisface stagiul de reabilitare într-o altă clinică, mai sofisticată, cu mai multe aparate şi aflată undeva în creierul munţilor, un fel de sanatoriu, fără electro-şocuri ori cămaşă de forţă. Simţindu-se relativ liber, se iniţiază în arta picturii sub o discretă supraveghere a cadrelor medicale. Seara, e lăsat să se plimbe în voie, împreună cu ceilalţi pacienţi şi leagă chiar prietenii.

Problemele lui de comunicare par să se amelioreze, mai ales după ce o întâlneşte pe Alexandra, o fostă chelneriţă într-un bar de striptease. Avusese o cădere nervoasă după ce se despărţise de iubitul ei, Haralamb, despre care auzise că şi-a scos ochii pentru ea că l-a părăsit. O internaseră ca să nu facă vre-un gest necugetat, să se precipite de la balcon, sau să se arunce în faţa metroului.

Marin şi Alexandra, nu-şi vorbesc, dar Alexandra se uită peste umărul lui Caranfil în timp ce acesta pictează, în guaşă, dealurile din împrejurimi. Altă dată, cei doi se aşează în tăcere pe una din băncile parcului şi ascultă Beatles. Se naşte o simpatie alimentată de somnifere. Medicii care-i supraveghează văd în această inocentă relaţie o readaptare a lui Caranfil, o posibilitate spre reintegrarea sa în societate, iar Alexandra, cea schilodită sufleteşte, pare să redescopere curajul de a trăi. Timp de alte câteva luni, sub supravegherea psihiatrilor, cei doi trăiesc o experienţă reuşită, ce dă speranţe noi halatelor albe.

Apoi, vine o ploaie de toamnă, care distruge picturile lui Caranfil, uitate neglijent pe terasa sanatoriului, şi medicii se tem ca acesta să nu aibă o nouă cădere. Dar Alexandra este lângă el, asistându-l, ajutându-l să-şi reconstituie lucrările, aşa, palidă şi slabă, în rochia ei galbenă şi cu papucii ei cu tocuri aurii.

Tocmai când munca medicilor părea să dea rezultate maxime, Alexandra este anunţată că tratamentul ei s-a încheiat, poate părăsi sanatoriul. După o noapte de nesomn, la aflarea veştii că este liberă, se hotărăşte să plece fără să îşi ia adio de la Caranfil. La ce bun? Cum să se despartă un nebun de alt nebun? Aşa că, îmbrăcată după moda „flower-power”, Alexandra îşi face bagajul şi părăseşte fără vorbe multe instituţia care o obligase să supravieţuiască. Simţindu-se vinovată şi în mare lipsă de inspiraţie, lasă în camera lui Caranfil cele trei volume ale lui Thomas Mann, „Muntele vrăjit” şi pleacă, pentru a prinde primul tren.

În tren, Alexandra nu scapă de insistenţele unei ţigănci de a-i citi în palmă viitorul, dar Caranfil nu apare pe nici una dintre liniile vieţii ei. Buimacă, se îndreaptă spre vagonul-restaurant, unde, imprudentă, comandă numai băuturi tari şi scumpe. „Ce tâmpenie, să-i dau ăleia cu fuste o grămadă de bani, numai ca să-mi spună că nu am nici un destin!” – se gândeşte Alexandra, privindu-şi palmele. Apoi, mai face o comandă destul de scumpă, întrebându-se la ce se gândea, în clipa asta, Caranfil.

Cum au trecut anotimpurile sau cum s-a schimbat culoarea cerului în tot acest timp, e mai puţin important. În urma unei noi evaluări psihologice, Marin Caranfil este eliberat şi condus spre poarta spitalului-sanatoriu. Chinurile lui au luat, aparent, sfârşit, iar aerul tare de munte îi dă un sentiment de curaj. Are în buzunarul de la piept un certificat medical, care îi dă dreptul la libertate, aşa că, fără multe îmbrăţişări, ajunge la gară cu un mic bagaj în care îşi adunase toate cele necesare.

Pe peronul proaspăt spălat al gării de staţiune montană, Marin Caranfil rămâne înmărmurit de spaimă: Alexandra pare că îl aşteaptă de o viaţă în rochia ei galbenă, sugrumând într-o mână un bucheţel de flori, iar în cealaltă o poşetă din vinilin în care păstrase toate scrisorile pe care nu îndrăznise să i le trimită, simţindu-se vinovată pentru fuga ei.

-Caranfile… eşti liber, în sfârşit! Câţi ani am aşteptat clipa asta!

-Da’ ce-i cu tine? Cum ai ştiut că ies…

-Vreau să mă dedic ţie pe viaţă! Am început să iau cursuri de vioară!

Marin Caranfil se opreşte mut, rezemându-se de vagonul trenului ce staţiona pe peron şi care ar fi trebuit să-l conducă spre libertate. Apoi, palid, cu obrajii ca de ceară, cu umerii încovoiaţi, se îndepărtează de Alexandra. Cu paşi mari şi hotărâţi, se pierde în furnicarul gării din micul orăşel de munte.

Auzi, tu, iubite cititorule, la ce te gândeşti?

Ştefania Coşovei

19 comentarii:

  1. Eu cred că a fost superbă, doamnă Ștefania Coșovei, toată nervoasa, impertinenta, atractiva, fabuloasa și meditativa dumneavoastră nuvelă!

    M-ați făcut să mă transpun acurat, în ritmul prezentului, desfășurării dumneavoastră de cadre și de momente interioare.

    Vă mulțumesc frumos pentru dar!

    RăspundețiȘtergere
  2. Să cânţi la vioară după ce faci dragoste cu un băiat aţos, e ceva, la limită, aproape de pocăinţă ...
    Întrebarea, ce-i păru lui Caranfil nevinovată, îi desenase acestuia destinul... poţi să şi mori
    de-o întrebare banală!

    Mi-a plăcut cum ai scris povestea interiorului!

    RăspundețiȘtergere
  3. Pr. Dorin Picioruș
    Eu va multumesc pentru gandurile bune!

    RăspundețiȘtergere
  4. Nicu
    O, frumoasa interpretarea ta... cantatul la vioara ca...pocainta! iti multumesc!

    RăspundețiȘtergere
  5. În ecuaţie, pe lîngă cîntatul la vioară, mai trebuie puse şi altele, toate masate în primul fragment. De pildă, inocenţa (virginitatea)lui Caranfil (karafil, de unde vine numele, înseamnă în turceşte garoafă).
    Cele negîndite (şi negrăite) prefigurate în primul fragment sînt desfăşurate apoi. E în acest prim fragment, după cît mă duce capul, o punere în abis, aşa cum, bunăoară, în prima scenă din Enigma Otiliei, cînd eroina îl sărută pe Felix, apoi se retrage brusc,avem tot ghemul de semnificaţii al romanului.
    În fine... Voiam, de fapt, să spun că mi-a plăcut foarte mult. Aveţi un stil, care este numai al Dumneavoastră, căci v-am citit şi cîteva bucăţi pe Liternet (spre ruşinea mea în volum nu v-am citit, dar, promit, am s-o fac).Mi se pare însă că rafinamentul scrisului este în această bucată maiestuos. Mi-aţi adus clipe de adevărată plăcere. Vă mulţumesc, Radu Părpăuţă
    P.S. O mică eroare, mai trebuie un "i": "să nu ne influenţeze copii, nepoţii…"

    RăspundețiȘtergere
  6. Radu Părpăuţă
    Va multumesc pentru aprecieri. Si..puneti dvs acel i care lipseste. As dori sa va daruiesc o carte, pentru ca, din pacate, aparand la edituri mici, volumele mele nu se mai afla in librarii...Cand veti depasi...starea de anonim, va astept la Muzeul Literaturii...

    RăspundețiȘtergere
  7. Vă mulţumesc mult de intenţie.Din păcate,ies rar în...lume. La Bucureşti am fost ultima dată prin 2009, cînd am luat nişte premii la Roliteratura(acum defunctă). În rest stau în vizuina (viziunea?!)mea şi traduc, iar printre picături mai scriu cîte o proză.
    Dar cine ştie! O să ajung odată şi odată şi o să vă caut la Muzeul Literaturii, deci acolo unde Literatura a ajuns într-o vizuină, la Muzeu.S-a chircit, s-a ghemuit literatura în această vizuină, ca atunci, în copilărie,cînd rămînem singuri, pe întuneric. Şi ne chircim într-un ungher, căutăm cu privirile, dar nu mai găsim nimic. Şi bîjbîim scîncind prin odăile reci, de muzeu:Mamă-Literatură, unde eşti?
    Cu stimă,
    Radu Părpăuţă

    RăspundețiȘtergere
  8. am citit textul de câteva zile, acum m-am întors, este cred cea mai interesantă proză scurtă pe care am citit-o în ultimii ani. la început numele personajului marin caranfil mi se părut straniu-banal, dar în cele din urmă aici este autenticitatea textului. îmi place că totul pleacă de la nişte rădăcini bine înfipte şi încet, încet cititorul se caţără pe iederă, până ajunge undeva sus. foarte interesant. felicitări.

    RăspundețiȘtergere
  9. http://maskirovka.wordpress.com/
    Multumesc! Felicitari pentru blogul dumneavoastra!

    RăspundețiȘtergere
  10. Radu Părpăuţă
    Gresit! Se vede ca nu stiti Muzeul National al Literaturii din Bucuresti!

    RăspundețiȘtergere
  11. la ce ma gandesc? la inutilitatea gestului, a omului, a mea. ce suntem la urma urmei, mai mult decat apa, 70 la suta.
    Cody sunt. m-am ratacit in hatisurile Google

    RăspundețiȘtergere
  12. Stefania, as vrea sa-mi revin ca sa pot sa-ti spun impresia mea. Dar sint bulversata de usurinta cu care m-ai facut sa uit grozavia cu care ai inceput povestea, si sa ma captivezi ca sa vreau sa stiu daca Marian a aflat ce gindesc femeile. :)

    Mi-ai amintit de Decameronul pe care cred ca-l voi reciti 'din cauza' ta!

    Formidabila nuvela. Am sa i-o dau si fetei mele s-o citeasca. Ea scrie in engleza mai mult poezii si o piesa de teatru, dar si-ar dori sa stie mai mult in romana caci, spune ea, sint expresii de o dulceata intraductibila in limba romana.
    Julia

    RăspundețiȘtergere
  13. Julia
    Iti multumesc si ma iarta de raspunsul intarziat! Iar pentru fata ta...tot binele lumii! Va multumesc, frumoaselor!

    Stefania Cosovei

    RăspundețiȘtergere
  14. d.h. silvian - doare, îmi pare rău, mă simt rupt, abia am aflat

    d.h.silvian@me.com

    RăspundețiȘtergere
  15. Un zambet pe care nu-l pot uita....si aroma de cafea ...

    RăspundețiȘtergere
  16. Mă simt atât de binecuvântată din nou în căsnicia mea după ce doctorul ODUMODU mi-a adus soțul care sa separat de mine pentru un an bun. Am ALENNA după numele din ROMÂNIA. Chiar dacă am guri peste tot corpul meu, nu va fi suficient să-i mulțumesc doctorului ODUMODU pentru ajutorul său asupra vieții mele. Soțul meu sa separat cu mine de un an și am fost în dureri și agonie fără el. Deci, am căutat ajutor peste tot, dar nimic nu a funcționat până când am vrut să spun doctorul ODUMODU. Mi-am explicat situația și mi-a promis că soțul meu se va întoarce la mine în 48 de ore, până când inima mea încă mai bate pentru el. Am crezut în el și mi-a pregătit un soț. I-am sunat pe soțul meu exact când doctorul ODUMODU saicompelld. El a pledat și a spus că are nevoie de mine înapoi și acum trăim fericit din nou pentru ultimele 9 guri. Toți cei de acolo care citesc articolul meu care are nevoie de ajutor ar trebui să-l contacteze ... Emil: drodumodusolutions@gmail.com

    RăspundețiȘtergere