Azi, Mircea Dinescu

Viaţa de artist

Denisei



eu te-am inventat
şi-acum îţi rupi frumuseţea ca pe o pâine
în faţa tuturor,
eu te-am inventat - şi iată-mă agrafă măruntă
în părul tău aducător de toamnă.
Odinioară locuiau în tine iepuri de casă
închideai ochii şi mi se făcea somn
astăzi călătoresc în tramvaie
aproape mi-e ruşine că scriu poezii
şi de mi-aş putea împacheta viaţa în lăzi
le-aş abandona la marginea oraşului
fericit ca un biciclist tânăr.


Şi iată ca-n basme îmi bate la uşă cititorul
în stelele contoarului electric
amintindu-mi că trăiesc,
ca o certitudine vine contabilul
amintindu-mi că trăiesc,
tu nu vii
şi parcă zâmbetul prostesc din oglindă
îmi strigă în locul tău: "trăieşti nătărăule? trăieşte..."


Mircea Dinescu

din volumul "Proprietarul de poduri",
editura Cartea Românească, 1976

SE LASĂ SEC LA FESTIVALUL DE LITERATURĂ LILI

Ia citiţi aici şi pregătiţi-vă!

"ÎNDRĂZNIŢI! MULŢUMIM"

Am primit pe mail de la scriitorul Radu Sergiu Ruba:



ASOCIATIA NEVAZATORILOR DIN ROMANIA

CONSILIUL DIRECTOR
Str. Vatra Luminoasă nr. 108 BIS, sector 2, 021919, Bucuresti
Tel. & fax: +40 21 250 65 25
Tel: + 40 21 250 66 15
Fax: 021 250 05 19.
e-mail: anvr@anvr.ro, secretariat@anvr.ro
e-mail publicatia organizatiei:
literanoastra@anvr.ro
website: www.anvr.ro

RECUNOSCUTA DE UTILITATE PUBLICA PRIN HG.1033/2008



Într-o ţară în care mulţi se vaietă, se văicăresc, se plâng, se jeluiesc, într-o patrie unde aşa-zişii formatori de opinie se lamentează că românii nu sunt în stare să se solidarizeze în jurul unui proiect de anvergură, trăiesc nişte români, orbi ce-i drept, care nu se vaietă,ci sar în ajutorul celor mai greu loviţi de soartă decât ei. Nevăzătorii au donat până acum, din puţinul lor, peste 225 de mii de euro pentru construirea la Bucureşti a unui Centru de Reabilitare destinat celor ce-şi pierd vederea în maladii şi-n accidente.
Dacă eşti o persoană cu probleme vizuale, suntem siguri că vei sprijini acest proiect în continuare.
Dacă eşti o persoană integră fizic, suntem convinşi că vei avea integritatea morală de a da şi tu o mână de ajutor.
Între 2 aprilie şi 17 mai, donează 2 euro trimiţând un SMS la acelaşi număr, 879, în reţelele Vodafone, Orange şi Cosmote.
Apelează în Romtelecom la nr. 0900 900 292 pentru a dona 2 euro, la 0900 900 295 pentru 5 euro şi la 0900 900 290 pentru 10 euro.
Contribuţia ta va ajuta la construirea Centrului de Reabilitare al Nevăzătorilor. Nimeni nu i-a ajutat până acum. Poţi s-o faci însă tu dimpreună cu prietenii tăi şi cu prietenii prietenilor tăi.
Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu!

Radu Sergiu Ruba – Presedinte al Asociaţiei Nevăzătorilor din România

NICHITA. LA ANIVERSARE

PAPIRUS CU LACUNE

Deodată mi-a explodat sticla ferestrei

împroşcându-mă cu cioburi străbătute de vechi priviri.

În cadru se arătă un înger atât de bucălat

încât avea un cap rotund şi două aripi ascuţite, –

surâse la mine ca un cântec de leagăn:

- Ce faci, Nichita, acolo, ce faci?

- Ung ţeava pistolului, i-am spus,

ung ţeava pistolului.

- Dar e vechi, mi-a zis, e vechi,

e din primul război mondial!

De ce ungi cu ulei de măsline ţeava pistolului?

- Ca să fiu pregătit, i-am răspuns,

ca să fiu pregătit că ar începe din nou primul război mondial,

d-aia, ca să fiu pregătit c-ar putea să înceapă din nou

primul război mondial!

şi inconştienta mea bunică mi-ar da un borcan de coacăze

să-l târăsc până sus la Mărăşeşti,

vărsat şi spart în cioburi!

- Oho, zice capul bucălai,

dar sabia aceea lungă, ca o frunză de toamnă, cu mâner,

de ce o freci cu ulei de măsline?

- De din vale de Rovine…

de din vale de Rovine…

Ca să fiu pregătit, i-am răspuns,

să fiu pregătit, să fiu pregătit.

- Şi ce-s hârtiile, mi-a zis,

şi ce-s hârtiile alea albe mânjite cu negru?

Şi ce-s hârtiile alea albe mânjite cu negru?

- Scriu din nou Oda În Metru Antic, i-am răspuns,

mă înţelegi, scriu din nou Oda În Metru Antic.

- Dar dacă el se mai naşte o dată!?

- Să fiu pregătit, să fiu pregătit!

- Ce ţipi la mine, îmi zise îngerul bucălai

cel compus dintr-un cap şi două aripi,

întocmai ca o măslină şi două girafe,

întocmai ca un tron strâmb pe care stă o singură bucă,

ce ţipi la mine, mi-a zis copilul!

- Tocmai frecam scutul rotund cu anotimpurile înscrise pe el,

tocmai frecam scutul cu ulei de măsline.

Scuturam cioburile geamului spart de pe mine,

respiram o atică vechime, şi i-am zis:

- Ce, tu vrei ca la Salamina să uit Peanul?

Am borcane cu coloare roşie sângerie în ele,

ca să-mi vopsesc faţa în roşu pentru Pean.

Mă pregătesc pentru Salamina,

mă pregătesc pentru Salamina!

- Eşti mort, mi-a spus palid, îngerul bucălai,

eşti mort, mi-a spus îngerul bucălai –

Eşti mort, mi-a spus îngerul bucălai

cu două aripe ascuţite, eşti mort!

- Cum o să fiu mort, i-am răspuns,

cum o să fiu mort, dacă stau de vorbă cu tine?!

- Nu stai de vorbă cu mine, zise,

nu stai de vorbă cu nimeni, –

… şi cioburile de pe jos săriră şi se refăcură

sticlă de geam.

Eu însumi eram sticla geamului,

curat şi transparent ca sticla geamului.

Şi prin mine privea cineva spre altcineva

şi mă durea toată fiinţa mea de sticlă transparentă

de privirea care mă străpungea,

şi nu ştiam cine privea pe cine privea,

prin durerea transparentă

de sticlă, de geam, a mea.

(PAPIRUS CU LACUNE – din volumul OPERELE IMPERFECTE, 1979)

Statul român îl expulzează pe scriitorul Alexandru Vakulovski

Aflăm din ziarul Cotidianul - fără prea mare surprindere, altminteri - că Alexandu Vakulovski, scriitor român născut în Basarabia, e dat afară din România, că cică i-ar fi expirat paşaportul... Deci Alexandru Vakulovski stă de vreo cinci ani pe-aici, îşi face studiile la Cluj, scrie, scoate reviste literare, publică romane, poezie... şi, hop, într-o zi nu mai are viză de România! E scos din ţară urgent şi amendat. Adică, invers, amendat şi interzis în România în următorii 2 ani şi jumătate!!!Ca un infractor?!


Patrie amputată

în oraşul ăsta toţi sunt
nefericiţi pe pământurile astea
e o linişte înainte de
explozie da iubită plec
plec pe pământurile
patriei mele
acolo toţi îşi trăiesc bucuria
de a nu cunoaşte
bucuria de a pierde
de-a nu fi călcat de-o
maşină de-a creşte
copii nefericiţi de a
mânca şi a nu borî
(sorry, vomita) niciodată
plec acolo iubită
patria mea e acolo unde
sunt eu
dragoste dragoste dragoste
tu m-ai făcut fericit
m-ai făcut să uit totul
asta n-am să ţi-o uit
niciodată
plec

Alexandru Vakulovski

PETRE STOICA

Nu putem vorbi despre marile spirite decât la prezent. Aşa că vă invit să citiţi o cronică a lui Traian T. Coşovei despre poezia lui Petre Stoica. Aşa îl respectăm noi pe Poet. De ferpare să se ocupe funcţionarii...

În faţa siropului de zmeură undeva în Europa

Poezia lui Petre Stoica degajă aceeaşi cantitate de uimire pe care o producea urma unui picior omenesc întipărit în nisipul plajelor colindate de Robinson Crusoe. Ca şi eroul lui Defoe, poetul nostru nu este numai un izolat, un arheolog al blândeţii retras departe de lumea dezlănţuită, ci şi un subtil descoperitor de urme ale poeticului în nisipul prozaismului existenţial, în coloniile suburbanului şi ale ruralităţii pe care acest fermier singuratic şi fermecător le populează cu propriile lui proiecţii. Este vorba de o lume interioară ce se sprijină în cârja obiectelor şi se leagănă în hamacul concretului spre a-şi dobândi legitimitatea unui insolit-feeric jurnal de bord. Nu şi credibilitatea lui, fiindcă teritoriile desenate cu o naivitate premeditată sunt ale imaginarului, de unde şi pericolul ca autenticul să răpească din efectul poetic: de aici şi senzaţia de lirism balnear, de refuz al oricărui conflict inte­rior, de împăcare cu lumea: „Stăm întinşi pe ţărmul mării noi baritonii/ veacului cu aripi de nylon desigur cu toţii iubim/ nisipul şi soarele dintre valuri apar sirene cu sâni/ otrăviţi; visăm avem nostalgia gramofonului cu pâlnie/ de pe vremea când doamnele volănaşe domnişoarele polka/ se-mbăiau în costume metafizice poftim o bomboană cu mentă/ să uiţi trecutul să accepţi staniolul autentic poftim poftim/ o barcă să pleci fără busolă să pleci fără nimb/ s-a aflat cu precizie că ultima iluzie s-a dizolvat/ luna e numai o piatră ponce un disc oarecare/ poleit cu cenuşă lasă computerul şi intră în mare/ şi nu uita şi nu uita şi nu uita niciodată/ destinul planctonului” (Şi nu uita şi nu uita în volumul O casetă cu şerpi, Editura Cartea Românească, 1970).

Petre Stoica nu este un naiv chiar atunci când speculează efecte ale artei naive; el doar dispreţuieşte contrafăcutul, surogatul pe care le depistează în existenţă şi le denunţă în poezie dintr-un impuls ecologist. Poetul are conştiinţa unei lumi a conservei şi a computerului, a nylonului şi a neonului, dar lasă vegetaţia luxuriantă versurilor sale să invadeze teritoriile infestate de modernitate.

Alternativa propusă constă într-o întoarcere la natură, dar cu jumătate de gură: „Lăsaţi în pace imortelele şi tabla înmulţirii/ zăpada acoperă pădurea copilului blând/ iar vântul ascute satârele gerului/deci nu ne mai ducem cu jertfe bogate/ la templul zeiţei rămânem la gura sobei/ unde mâncăm seminţe de dovleac şi citim/ legende/ sumeriene...” (Deci nu ne mai ducem).

Petre Stoica ştie să extragă destul de precis din derizoriu şi umilinţă rădăcina pătrată a orgoliului artistului neîncăput la masa recunoaşterii: „Te superi pe mine că nu sunt director de circ/ că nu am ghetre premii paraşute sau diplome/ sunt litera y din marile epopei ale zilei sunt/ un biet inginer de suflete leg tinicheaua de coada/ câinelui descriu o lume care nici nu există/ (...)/ numele meu e rostit de corbii înfometaţi îi vezi cum aşteaptă să mor vei afla curând că am fost/ un om până atunci îţi cad în genunchi/ iartă-mi povara şi lacrima” (Sunt litera Y).

Aerul elegiac, pelicula solitară sunt însoţite de o coloană sonora vitală în artizanatul construcţiei textelor; pe ecranul de hârtie cade poetica lacrimă, dar sunetul este amplificat în pâlnia de gramofon a unei ironii ce, în cazul lui Petre Stoica, este semnul neimplicării şi al relativismului histrionic. Retras din toate cuvintele, poetul îşi contemplă poza derizorie: „Mă întrebi ce fac aici/ de toate/ îngrijesc sănătatea iepurilor de casă/ adnotez jurnalul cocoşului/ mă adaptez ştii doar că vin din vestul ţării/ iar aici în sud ceapa are alt gust/ fac de toate/ ţes covoare de mărar şi de pătrunjel/ schimb purici de pat pe purici de varză/ admir limuzinele sulului/ şi serile îmi umplu pipa cu tutun/ plecând într-o călătorie în jurul lumii/ călare pe o cămilă de fum/ nu e destul?” (Scrisoare, în vol. Un potop de simpatii, Editura Cartea Românească, 1978).

Există pretutindeni acum o febrilitate meşteşugărească, o energie topită în clişeul falsului provincialism, o frenezie a recluziunii excelent adecvate decorului; din această silnicie senină, Petre Stoica reuşeşte să scoată efecte remarcabile cu ajutorul unui suprarealism naiv: apar bătrânul ursar, dezertorul cu eghileţi de ciulini, măceIarul, hangiul, hoţii de cai, fotbalistul de divizia C, vecina oacheşă şi soacra ei (o nenorocire nu vine niciodată singură), medicul navetist, nebunul cu mănuşi de lână, învăţătorii din sat, pensionarii, bătrâna cu legătura de lemne în spate. Prin aer plutesc arome de rom şi peşte uscat, mirosuri de haine umede şi ţuică fiartă, de fum de ţigară şi de televizor încălzit. Se merge cu calul sau cu căruţa, se pedalează pe bicicletă, se aude – iarna – foşnetul patinelor, se ambalează motoare. Pe acest fundal dinamic-rural se proiectează solitudinea productivă a poetului, apar umbrele de teatru chinezesc ale evadării într-o lume trecută sau visată: „Cândva existau abţibilduri/ cândva existau bricege în formă de peşte/ cândva existau soldaţi de plumb mustăcioşi/ cândva existau pistoale cu dop nu cu apă ca azi/ cândva existau tăbliţe din ardezie cu limbi de burete/ cândva existau călimări cu cerneală violetă şi sugative verzi/ cândva existau păpuşi de turtă dulce îţi vedeai sprânceana în oglinda lor de pe piept/ cândva existau zmeie de hârtie urcau spre făpturile norilor/ cândva existau jocuri cu alabala portocala şi Gheorghiţă ieşea punctual la portiţă/ cândva existau nişte fructe cu nume de roşcovă/ cândva existau cărăbuşi existau berze şi iepuri de câmp/ existau locomotive cu aburi şi sănii trase de cai/ toate au intrat în burta largă a timpului” (Copiilor). Sau, în acelaşi registru al enumerării monotone şi nostalgice în care tensiunea vine din trecerea în revistă a registrului contabil al acestui Robinson pierdut în insulele trecutului: „Bătrânii îşi amintesc zeppelinul/ bătrânii îşi amintesc radioul cu galena/ bătrânii îşi amintesc apariţia bicicletei în sat...” şi, tot aşa, bătrânii ăştia care n-au me­moria salamului cu soia îşi amintesc mai departe: lucrătura fină a şelarilor, şorţul de piele al fierarului ghebos, morarul îmbrăcat în pantaloni de făină, strănuturile băcanului din colţul străzii, gustul acadelei şi al roşcovei scorţoase, forma secerii şi cristalul năduşelii, jambierele jandarmului cu sprâncene stufoase, scălâmbăielile agentului C.A.M., rotiţa brichetei făcută din cartuş, preţul exact al ţigărilor Plugar, arcul de triumf din Bucureşti şi ravagiile ciumei din 1750.

Poemele lui Petre Stoica sunt evocative şi mai puţin analitice. Incursiunea în realitatea acestui teritoriu (care este şi al sufletului) aflat la limita suburbanităţii rămâne tributară aspectelor de suprafaţă, decorurilor, scenografiei maselor plastice: „O masă cu picioare de plastic înşurubate în covorul de plastic/ vaze pahare lalele fructe şi păsări de plastic/ fotografia mirilor într-o imensă ramă de plas­tic/ stele şi sori de plastic pe duioase tapete de plastic/ o carte cu balade în husă de plastic/ o ilustrată de plastic (...)/ suveniruri de plastic din staţiunile cu băi de nămol/ suveniruri de la munte şi multe suveniruri de plastic/ din Europa şi din lumea întreagă/ molii muşte ţânţari şi pureci de plastic/ plastic plastic/ şi plastic// şarpele casei transformat el însuşi în şarpe de plastic” (Plastic).

Şi cu următorul volum, Copleşit de glorie, Cartea Românească, 1980, lipsa de invenţie trage perdeaua enumerării. Nici micile poeme în proză nu risipesc senzaţia unei monotonii ce, lipsită de geniul bacovian, întârzie să devină destin sau măcar existenţă; de parcă toată lumea ar avea destin! Sunt, însă, scurte priviri în oglinda unei insistente căutări a identităţii cu efecte poetice remarcabile: „Am un dulăpior cu cărţi/ mai am/ trei portrete cu priviri criminale/ o sobă ţărănească umilă ca un psalm/ câteva nuci cu miezuri amare/ un calendar fără an fără zile/ somaţii de plată/ şi multă multă zăpadă în curte// după plecarea ta calmă / doar atât mi-a rămas// cer iertare mâinilor care vor veni să mă ducă” (Doar atât). Există o doză de disperare organizată, un fior al inutilităţii şi al pierderii identităţii într-un spaţiu depersonalizant care ridică tensiunea poemelor şi aprind în întunericul existenţial scânteia unor întrebări tulburătoare: „Bătrân şi uitat între zile/ ascult şobolanii îmi cântă romanţe sub uşă/ am iubit m-a iubit/ vine puţină lumină şchiopătând/ trec în revistă urzicile tinere/ mă uit la ceas iată că nu voi mai fi” (Iată).

Poet ce stăpâneşte o provincie imaginară orgolioasă şi umilă totodată, Petre Stoica îşi povesteşte viaţa lui la ţară privindu-se în oglinda marilor biblioteci ale lumii. Din aparenta lui izolare livrescă, el nu ezită să se aventureze în plin fapt divers de un autentic pitoresc şi vital: „În drum spre nea Costică, aud şuşoteli sub gardul şcolii. Caut să trec neobservat. Sunt doi şcolari, o fată şi un băiat. Au aproximativ nouă anişori, înregistrez discuţia: El: Desfă-ţi picioarele. Ea: De ce, Ionele? El: Să te rup. Ea: Ba s-o rupi pe mă-ta...” (din Viaţa mea la ţară).

Provincia acestui aristocratic poet-fermier este un regat melancolic al poeziei contemporane.

Traian T Coşovei

ZĂPADA BERZELOR

JURNAL DE CĂLĂTORIE

De ţinut minte:

Volvo, Dunărea, Munţii Măcinului, Kiss Tv, căţeii vagabonzi… Magazin Chinezesc, Doctorul Popescu, Minodora, Cătălin, Nuţa, fusta neagră de catifea, Volvo, ceaiul verde şi amar, regretele, maşina ta, trecerea cu bacul, cocorii, nedumerirea, pădurea de sub ape, o Dunăre de linişte, Scoica, plaja pustie de lângă Năvodari, complexul de vile al arabului, Mamaia, whiskey Jim Beam, „Ce dracu’ caut eu aici?”… Hotel Parc, acvariul în care stătea tristă o rândunică de mare, Constanţa – Oraşul vechi, Daniel şi cartea lui care nu mai apare, o ninsoare de 2 minute, satul de tătari, telefoanele la care nu mai vreau să răspund, cartea mea care nu mai apare… „mergem unde vrei tu”… Balada NEJ, un englez care ştie să mănânce biftec tartar, whiskey Jim Beam... autobuzele lui Mazăre, cafeneaua de la Mall, whiskey Jim Beam, Autoritatea Navală Constanţa, duty free, Dune, Armani - Acqua di Gio... Autostrada Soarelui... şi ar mai fi nişte amintiri...