Fragment de roman...

Croitoria era aşezată în spatele Magazinului Universal, pentru că se ridica un nou cartier peste cel demolat… Cercevelele vopsite în culori ţipătoare, maldărele de tablă şi ţiglă se temeau resemnat de răsuflarea tot mai ameninţătoare a buldozerelor… Dâmboviţa fusese şi ea disciplinată. Tramvaiele “deraiau” din memorie pe urmele străzilor rase de pe faţa pământului, ocolind cu zdrăngănit de clopot o mică enclavă încă populată. Adică vreo cinci, şase case zugrăvite vesel în albastru. Tabla le fusese smulsă iar orbitele goale ale ferestrelor lăsau întunericul să iasă la lumină. Pe trotuarele pline de ambalaje murdare, chiştoace de ţigări şi câini vagabonzi, mulţimile păreau nituite în staţiile de tramvai, turnaţi în ipsosul aşteptării; fumau şi înjurau. Câte unul scuipa nervos şi asta atrăgea atenţia... În rest, o butaforie de viaţă se întindea sub cerul despicat de jetul alb, ceţos al vreunui avion militar survolând muşuroaiele umane.
Miriam trecea des pe acolo, în drum spre atelierul de croitorie al tatălui ei. Dar în acea zi s-a oprit şi a privit: două căruţe “trase” lângă ceea ce pe vremuri fusese o bordură sau un trotuar. Erau încărcate cu frânturi de duşumele, un frigider “Fram”, carpete cu trandafiri şi pisici, un televizor cu “mobila” spartă, un godin, o disperare… Printre sulurile de carton smolit şi resturi de tablă zincată, o bătrână îşi mângâia câinii. Nu mai erau garduri, iar numărul şi numele străzii trecuseră la timpul trecut. Prin orbitele goale ale caselor se zăreau zugrăveli în orange sau albastru, de parcă şi tencuiala ar fi vorbit la trecut. Doar bătrâna proprietăreasă îngrămădită între piese desperecheate de mobilier şi covoare de iută - ce cândva dădeau căldura unui normal anonimat de cartier - părea reală. Îşi mângâia câinii…
De la distanţă, de unde privea despărţirea, Miriam înţelegea străluminarea apocaliptică a imensei oglinzi în care se lăfăiau: bătrâna proprietăreasă, câinii, ţiganii care încercau să recupereze burlane, duşumele, clanţe, mânere, cărămizi, resturi de cărămizi, fărâme de cărămizi şi mângâieri. Mâna aspră şi bătătorită a bătrânei ce îşi mângâia câinii tapeta suprafaţa ireală în care fiecare lua şi fiecare lăsa totul. Erau mângâierile de adio. Miriam auzise despre mângâierile de adio, înainte de a se obişnui cu ele, ca despre un fel de medicament administrat în doze mici, dar progresive. Se îndreptă spre atelierul de croitorie al tatălui său însoţită de haita zgomotoasă a buldozerelor ce mângâiau de adio oraşul şi de gândul la câinii bătrânei.
Atelierul de croitorie din spatele Magazinului Universal rămăsese în acelaşi loc. Croitorul încremenit între ace, stofe şi maşini de cusut îmbrăcase “de comandă” o lume... adică altă lume, pe cea normală. Atelierul trebuia demolat. E cam mult spus demolat, mai de grabă plimbat cu neistovitele basculante de 14, 16 tone. Un reflux de târnăcoape mătura “plaja” unui cartier fără amintiri. Nu mai avea nimeni nevoie de croitor. Casa veche, tip vagon, neocolită de igrasie, în care se refugiase de vreo treizeci de ani, se dovedise neputincioasă în faţa urbanizării cu de-a sila.
Miriam intră. Atelierul era gol. Toate erau la locul lor, aşa cum le ştia. Stofele cele noi ce-şi aşteptau rândul la foarfecă, aţele potrivite pe culori, maşina de cusut Singer, pompiţele cu uleiuri fine pentru unsul maşinii, foarfecele uriaş pentru croit, foarfecele mai mic, pentru mătăsuri, creta albă pentru desenatul tiparelor - toate miroseau a muncă, sudoare şi lacrimi... “În maşina de cusut… de dimineaţa până noaptea… şi duminicile… şi în toate sărbătorile creştineşti… ca să aveţi voi tot ce vă trebuie…”.
În cuierul model “pom” atârna eternul balonzaid bleumarin al tatălui ei.”Deh, pardesie rebegite”… îşi muşcă Miriam buza de sus, dorindu-şi deodată să nu mai aibă amintiri. Vremurile în care buzunarele balonzaidului ademeneau părinteşte mâini de copil cu mărunţişul anume uitat pentru “cico şi eugenia”, nu mai erau. Tata Gepetto nu mai avea bani pentru un alt Pinocchio iar umea nu se mai îmbrăca “de comandă”. Din umezeala şi mucegaiul străzilor se ridicase Magazinul Universal!
Fata croitorului se hotărî să nu-şi mai aştepte tatăl. Lăsă un bilet în care solicită nişte bani şi înţelegere pentru independenţa ei. Căută cu privirea ceva dar nu găsi nimic. Doar vechi fotografii de familie. Toate îngălbenite… Îi va spune altă dată povestea bătrânei ce-şi lua adio de la câini...Trânti cu o demnitate inexplicabilă uşa atelierului şi se hotărî să reviziteze, din snobism, Magazinul Universal.
Pe acoperişul Magazinului e improvizată o terasă de vară… un fel de cofetărie unde prăjituri îmbufnate şi gata acrite sunt “stinse” cu zmeurată. Tineri în blugi bulgăreşti se ţin de mână pe sub mese cu tinere ce nu par că locuiesc în cămine de nefamilişti. Încă se mai poartă pantalonii evazaţi. De pe terasa placată cu dale de ciment, cursul Dâmboviţei nu se mai înţelege. Pe deasupra năvălesc pescăruşii sosiţi cine ştie de unde, flămânzi şi agresivi, rotindu-se lacom, atacând chiar copiii...Arborii ce ocroteau clădirea Patriarhiei sunt doar o amintire... Acum în zona aceea zboară raţe sălbatice dezorientate... pradă uşoară a ţiganilor braconieri. Ciudat este însă zborul lor perturbat; zboară în ve, cum zboară cocorii. E clar că şi bietele raţe au instinctul dereglat de marile şi radicalele schimbări... Tinerii se sărută şi miroase a asfalt încins.
Fata croitorului coboară scările ieftine, placate cu faianţă sprijinindu-se sincer de balustrada din material plastic ce te conduce cu un etaj dedesubt, la raionul de articole de lux. Sub vigilentele priviri ale vânzătoarelor admiră imitaţiile din blană sintetică... ba chiar cere să probeze un mantou. Cabinele de probă se află la extremitatea raionului de mănuşi de piele şi căciuli din blană de nutrie. Ah! Mai sunt şi umbrelele cu buton, simbol al prosperităţii în toate domeniile! Înghesuită în metrul pătrat, prefăcându-se că probează îndelung mantoul din blană sintetică, Miriam îşi zăreşte pentru o clipă viitorul: o femeie într-un mantou lung, negru, lucios, din plastic se priveşte într-o oglindă străjuită de trei cortine din pluş vişiniu, uşor decolorate. Privitul în oglindă e însoţit de un scrâşnet ce pare să dea ecou tramvaielor ce defilează prin pustiul de alături. Fără să fie refuzată, cere să probeze un alt model. Pretextează că nu i se potrivesc.
Obosită de greutatea grosolăniei sintetice, se strecoară după perdelele de pluş, în spatele cabinelor de probă. Geamurile enorme ale Magazinului Universal sunt tapetate cu pagini de ziar. Celuloza încărcată de împliniri şi realizări fusese râcâită pe alocuri de alţi clienţi curioşi. Aflaseră şi ei că fotoreporterii francezi reuşiseră să facă poze: tramvaie care, într-un pustiu presărat cu buldozere, fac ridicole ocolişuri urmărind calea fostelor străzi.
Miriam îşi mai întrezăreşte o dată viitorul prin paginile de ziar ce acoperă în zadar geamurile Magazinului Universal: bătrâna ce mângâie de adio câinii, atelierul de croitorie, buldozere, haine sintetice, ziare, tramvaie galbene şi tramvaie roşii…
Moartea desmiardă Bucureştii. Feminitatea lui Miriam se scaldă în sânge… Traversând drumul ce o poartă precaut de la Magazinul Universal spre atelierul de croitorie, tânăra se “uniformizează”...

Un an de tamada.ro !

Un an de tamada.ro !
Autor: Dan Mircea Cipariu

Pe 6 octombrie 2008, tamada.ro a fost online pentru toti navigatorii de web care doresc sa cumpere o carte sau un produs cultural multimedia, obtinand, astfel, mai multa bunastare sufleteasca. Un an in care am trecut, la fel cu vizitatorii nostrii, intr-un numar din ce in ce mai mare, prin criza economica cu ideea salvatoare ca ea poate fi tratata prin spirit si prin poezie!http://www.tamada.ro/article--un-an-de-tamad
Continuarea:http://www.tamada.ro/article--un-an-de-tamadaro--5078.html

Terapie de toamnă prin dezafectivizare

So the season of the fall begins

Această vacanţă la sfârşit de sezon a fost… Autostrada Soarelui… Am venit prea… mult, Alexandra? Nu, ai venit prea târziu, Armand… Să plec, Corina?… Nu, Armand. Mai bine spune-mi despre tine. Spune-mi… uite, povesteşte-mi cum părăseşti tu femeile… Dar eu nu le părăsesc, pentru că le las să spere, nu fug ca un ticălos…iar tu eşti… suntem la fel, Mona… asta în timp ce valurile aduc la ţărm jucării stricate, asta în timp ce leagănele de la malul mării s-au oprit ca-n poezia lui Fati…

Sunt frumos azi... am să beau cu gândul şi la tine... vei sta pe buza paharului meu, Sonia... frecţii… Simpa Trans… seringi, prezervative, ambalajul unei loţiuni de plajă Nivea, nu mai suntem în anii ’70, când mama folosea Bronzol, când Mamaia avea un mister al ei, când veneau turişti străini din Republica Democrată Germană, din Polonia, din Italia, chiar din îndepărtata Suedie… Hotel Tomis, plaja goală, terase goale, o cafea şi-o apa plată, vă rog… Poate că o noapte am să vin, baby, dar nu cred… Chivas Royal şi caşcaval… A! şi o sticlă de vin roşu! Neapărat o sticlă de vin roşu!... şoapte în apă… minciuni… târziu…

Mergi cu bine, doamna mea… meriţi… eşti specială şi tu ştii asta!… Căcat!... Dacă nu vii vineri, nu mai veni!… Cum dracu’ se foloseşte cartela asta?... Aşteptând… aşteptându-te… Grand Hotel Rex… Sunt stări frumoase, din tine, Rebecca, să nu le mai ştergi… parcări goale… taxi… Constanţa, pană de curent… Launge, Coma Launge, Lava Launge… Ştiu un joc frumos, dar, nu, nu-l joc cu tine, Ella, cu tine, nu… fântâni arteziene, lumini… E vremea aceea când venelor mele li se face dor de lama cuţitului din privirea ta… Curând, Mona… Atenţie! Interzis accesul câinilor cu potenţial agresiv!… Ce tot scrieţi acolo, doamnă, că noi trebuie să strângem şezlongurile… Magazin Traian – Metalochimice… plajă… pustiu… salvamari… cafea… Auzi, tu unde îţi bei cafeaua, acolo, în Beller? Nu! Niciodată!

Dacă vreţi să citiţi continuarea:http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=1561&editie=72

EUGEN SUCIU

Spuneţi voi dacă asta e o casă

nu sună nu anunţă
deschide uşa cu capul
motanul ăsta din nu ştiu ce vremuri
tropăie pe podea
bate cu pumnul în masă
se aşează la birou
şi-mi anchetează un vers

obosit se şterge pe frunte
hai (şi-mi face cu ochiul)
luăm o pauză
ia-ţi nevasta - ieşim

ne-mbrăcăm noi frumos
ca de oraş
stăm încolonaţi la uşă

astăzi nu mai ieşiţi!
stăm în casă
şi trânteşte uşa cu capul
de se-aude până hăt la polivalentă

Ce vremuri frumoase...

Multumim artistului plastic MURIVALE


http://www.youtube.com/watch?v=ABeOwk6JJfY

AUGUSTIN FRĂŢILĂ

Peştera Bolii

MARELE VITAL

Fulger străin, desparte această piatră-adâncă

Văi agere tăiaţi-mi o zi ca un ochean

Ion Barbu



Memoriei afective, ei i se cuvine lauda vieţii mele cât şi tristeţea şi răul timpului meu, cel prezent, ca parte a Vitei atârnând încă afară din gura fiarei, până ce Viul dispărea-va în cele din urmă, în cruzime şi suferinţă, înghiţit de... marele Vital, de propria-i menire.

Această viziune mă bântuie din clipa în care am trecut pentru prima oară prin peştera Bolii şi toată noaptea care a urmat mă vedeam stând în gura peşterii, jumătate înăuntru, jumătate afară, neputând să fac pasul decisiv pentru a mă smulge din ghearele imaginare ce-mi sfâşiau partea trupului rămasă în întunericul umed al grotei.

Simţeam durerea, dar nu aveam curaj să privesc înapoi, nu puteam să strig, nu reuşeam să trec, în faţă lumina era ca un zid transparent, de nestrăpuns, era exact aşa cum îmi povestise tata, într-o noapte de gardă la spital, când o momârlancă din Slătioara stătuse ore în şir pe masa de naşteri, cu plodul ieşit pe jumătate din ea - ai mei vorbeau între ei, cu voce joasă, crezându-mă adormit, dar eu nu dormeam, nu adormeam în nicio seară atunci când veneau să-mi spună noapte bună şi să-mi stingă lumina, de teamă că n-am să-i mai văd a doua zi... asta trebuie să fi fost, în ziua aceea fusesem în peşteră şi auzisem şi întâmplarea...

În cele din urmă m-am trezit, tremurând, m-am trezit, departe de toate acestea, aruncat ca dintr-o praştie a destinului, undeva, în vieţile altora, într-o lume ciudată, un fel de închisoare împrejmuită cu oameni, aşezaţi în cercuri concentrice; treci de primul cerc şi dai de un al doilea – nimeni nu te împiedecă să treci, te privesc plictisiţi o clipă, apoi îşi văd de treabă –, mergi mai departe şi ajungi la al treilea cerc şi iar nimeni nu are nimic împotrivă, nimeni nu încearcă măcar să-ţi stea în cale, doar că tu eşti deja obosit, pentru că cercurile se repetă la infinit, din ce în ce mai mari, ca şi cum Piatra n-ar fi lovit Târfa, ci chiar centrul Omenirii... Ca o Ţintă uriaşă a sorţii, văzută de sus...

Şi-atunci înţelegi şi te întorci, te înscrii într-unul din cercuri şi înveţi să mergi. Libertatea constă în faptul că, dacă eşti tânăr sau măcar curajos, poţi să faci un pas, la dreapta ori la stânga, şi să schimbi cercul şi astfel scapi de ceea ce ştii că, inevitabil, te aşteaptă. Condiţia este să nu adormi, să nu dormi, să nu fii călcat în picioare de cei ce se învârtesc deodată cu tine ori, dacă scapi de tălpile lor, să nu te trezeşti faţă în faţă cu tine, cel din trecutul tău, care pândeşte din umbră fiecare nouă trecere a ta prin dreptul său.

Sau să nu te mai trezeşti, să refuzi să te mai trezeşti vreodată; să faci o jumătate de pas, înapoi, în gura fia­rei – deja, acum, durerea este suportabilă –, totul e să-ţi aminteşti, să-ţi aminteşti precis muşcătura pentru ca dinţii rămaşi în trupul tău să se potrivească exact în fălcile rămase deschise, de-atunci... Să locuieşti în peşteră, în centrul furtunii, în centrul fricii, al Bolii, să... Subvieţuieşti...

În peştera Bolii.

Să întreţii umbrele focurilor de pe pereţi, să-ţi alegi un punct fix şi, în timp ce pământul se învârte, tu, ca un olar de geniu, să încodeiezi lutul cu desenul fin al memoriei... Se va întoarce şi apa din care te-ai născut, stalactita ei va coborî încet, aşezându-ţi-se pe creştet cu infinită tandreţe, ca o statuie pe soclul ei predestinat şi viaţa ta se va opri, în sfârşit, va încremeni, odihnitor, în măreţie...

NICHITA STĂNESCU

MUZICA

Deodată au venit pe sub copaci.
Duceau cu ei o chitară
care lăsa în seară
o umbră grea, triunghiulară.

După aceea au început sa cânte
şi melodia a întins spre tine
braţele ei reci.

Eu mă uitam în pământ,
în miezul pământului,
să te zăresc când ai să treci.

Melodia întindea spre tine
braţele ei feline, braţele ei reci,
şi n-am simţit când te-a-mbrăţişat
cu îmbrăţişarea
pe care uneori ţi-o dă înserarea,
electric şi-ntunecat.

Melodia ospăta din tine
cum ospătează dintr-o pradă
o forfotă de raci.

Deodată au plecat de sub copaci.
Duceau cu ei o chitară
cu o umbră grea, triunghiulară,
smulsă din seară, ruptă din seară.

Când mi-am întors spre tine chipul
văzui doar un schelet ce-l lustruia
nisipul.

O, draga mea, iubita mea,
femeia mea,
bine-ai venit dintotdeauna.
Ţi-am sărutat arcada, sternul,
osul suav ce-mpodobeşte mâna,
scheletul clipei străbatând eternul…