LA MULŢI ANI, BOGDAN O. POPESCU

"Eu nu cercetez oameni bolnavi fără să mă preocupe oamenii normali. Trebuie să ai o înţelegere profundă şi rafinată a normalului ca să te ocupi de oamenii bolnavi. Noi suntem normali, doamnă? Cu ce e mai puţin bolnav un gând îndrăzneţ decât o insuficienţă cardiacă? E greu, pe drumul acesta e greu, şi mi-e dificil cu atâtea definiţii. Nu pot decât să spun că ştiu ce fac şi că limita dintre “normal” şi ”bolnav” este ca o perdea de ploaie prin care cu toţii trec adesea..."

Bogdan O. Popescu s-a născut la 8 martie 1971, în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Medicină a Universităţii de Medicină şi Farmacie "Carol Davila", în 1996.
Din 1997 este medic neurolog la Spitalul Universitar de Urgenţă din Bucureşti iar din 2000 este şi asistent universitar.
A susţinut două teze de doctorat: la Bucureşti, în 2001, şi la Institutul Karolinska din Stockholm, Suedia, în 2004.
Contribuţia sa ştiinţifică se referă în principal la mecanismele bolilor neurodegenerative (boala Alzheimer, boala Parkinson), aceasta materializându-se în publicaţii de prim rang din Europa şi SUA (Journal of Neurochemistry, Journal of Biological Chemistry, Journal of Alzheimer's Disease, Journal of Neurological Sciences, etc.) şi în peste 100 de citări în literatura internaţională de specialitate. Este membru al Societăţii Europene de Neurologie.
În 2007, Academia Română i-a decernat premiul "Victor Babeş" pentru cercetare medicală. Din 2001 este Secretar General al Societăţii de Neurologie din România.
Pe lângă activitatea sa de practică şi cercetare medicală, Bogdan O. Popescu este scriitor, cu 6 volume de versuri publicate în perioada 1996-2009. Din 2002 este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Interviul cu medicul şi scriitorul Bogdan O. Popescu, aici: http://www.tamada.ro/article--interviu-bogdan-o-popescu--3826.html

O PROZĂ SCURTĂ DE DANIEL OCTAVIAN

Daniel Octavian scrie proză. Şi scrie foarte mişto. I-am descoperit blogul cu vreo 2-3 ani în urmă şi de atunci sunt fană Daniel Octavian. Nu ştiu aproape nimic despre Daniel. Ştiu doar că scrie foarte bine proză (şi poezie!). Mai ştiu că s-a hotărât să "iasă din virtual" şi să publice un volum de proză scurtă. Dar până apare cartea mai e... şi eu nu mai am răbdare!
Aşa că, ia citiţi aici ce mai tare "radiografie" a satului românesc contemporan:


Tuailait zăun



Tuailait zăun. Aşa scria, mare, pe firma cârciumii, la Talibanu. Fiindcă acolo se întâmplau tot felul de „fenomene”. Şi îşi botezase Talibanu bodega „ca să fie după specific”. El era singurul capitalist din sat, ăilalţi erau toţi comunişti, foşti ceapişti. Mai era şi Mandela. Tot capitalist. Dar Mandela era capitalist din ăla fomist. Zicea că e şi el de dreapta, da' n-avea nici după ce bea apă. „Bă, Mandela” – îi mai zicea câte unu' – „tu te dai capitalist ca Talibanu ca să îţi dea ăsta să bei”. Dar nu se supăra Mandela.
Era bine la Talibanu. Venea omu', se îmbăta, pleca acasă. Dacă avea bani plătea, dacă nu îl trecea la caiet. Când dădea de bani, mai lua câte unul şi de mâncare. Mici de la Talibanu. Nicăieri nu se făceau mici ca la Talibanu. Ziceau câte unii că băga jogodii în micii ăia. Dar toţi salivau ca potăile pe căldură când simţeau mirosul de grătar de la Talibanu.
Erau puţini în dimineaţa aia.
- Să trăieşti, Talibane! – zice alde Elice intrând.
- Hai noroc! – îl salută şi Talibanu.
Stă Elice, se uită în preajmă. Se scarpină în fund şi îşi trage mucii, pe urmă întreabă:
- Alde Ventuză n-a apărut?
Talibanu ridică din umeri. N-a apărut.
- Lasă că vine el. Că doar n-o să se apuce de muncă.
Râd toţi. Râde şi Talibanu. Scoate caietul şi bătând cu palma în el zice spre Elice:
- Banii, bă!
- Lasă, bă, că îţi plătesc! – răspunde Elice cătrănit. Dă şi tu o rusoaică.
Rusoaica e suta de vodcă. Suta de ţuică e „peremistă”. Suta de coniac e „parfum”. Suta de whiskey e „băsească”. Dar whiskey nu comandă nimeni. Doar alde Prescură, primarul, când vrea să se dea mare. Chilul de vin e „vorbă lungă”. La Talibanu totul e botezat şi dacă nu le ştii pe nume rămâi nebăut.
Talibanu îi dă rusoaica. Elice o varsă scurt pe gât şi face semn să mai vină una. O ia şi se aşează la masă, lângă Hitleraş. Hitleraş e piticul satului. E mic de stat, are doar vreun metru treizeci, e răguşit şi are o muscă de mustăcioară sub nas, de la care îşi trage şi numele.
- Ce faci, băi, fascistule? – îl ia Elice din scurt.
- Ce să fac, băi, Elice? – Nu-ş ce-am mâncat aseară că m-am cufurit!
- Hai că te caci pe tine! – încearcă Vandam un spirit de glumă de la masa de alături.
- Te-a tâmpit puşcăria! – îl repede Hitleraş.
Vandam făcuse câteva luni de puşcărie fiindcă îl bătuse pe şeful de post. Îl prinsese pe ăla la nevastă-sa şi i-a băgat pe amândoi în spital. Pe el l-a băgat în puşcărie, că Javertu, şefu de post avea relaţii. Când a ieşit din puşcărie, nevastă-sa era fugită. Cică ar fi plecat în Italia. Javertu i-a strâns mâna şi s-au împăcat. Au băut amândoi în seara aia şi s-au luat din nou la bătaie. Pe urmă s-au împăcat iar şi iar au băut împreună.
- Mă duc până în spate! – zice Hitleraş.
Se ridică. E cu un cap mai înalt decât masa.
- Fascistule, băi, tu erai mai mare când stăteai jos! – râde şi Elice.
- Du-te dracu'! – îl repede Hitleraş pornind spre uşă, ţinându-se cu mâinile de burtă. Hai că mă duc la căcăstoare!
- Păi, du-te, bă, dacă necesiţi! – râde şi Talibanu. Să tragi apa!
Râd toţi. Elice râde cel mai tare. Dospitu îi dă un cot lui Vandam, îi face cu ochiu şi pe urmă îl întreabă pe Talibanu, aşa, ca să-l zgândare:
- Talibane, tu când îţi faci veceu d-ăla înăuntru, bă? D-ăla cu apă... cu de toate... european, bă! După norme europene, bă!
Talibanu se uită chiorâş la el. Îşi suflă nasul şi pe urmă răspunde:
- Da' de ce nu mă reclami tu la NATO, la opeceu, la ăia, băi, Dospitule? Ori vrei să scot caietu'?
Râd toţi. Talibanu se mai uită o dată chiorâş şi râde şi el. Elice şi el:
- Păi, băi, Talibane... tu eşti capitalist, bă! Hai, eu... ăştia... suntem comunişti... da' tu eşti capitalist. Tu trebuia să îţi faci aici o căcăstoare ce n-a văzut lumea... de aia cu faianţă, cu apă... la banii tăi puteai să bagi şi ghivetă dacă voiai... nu?
Talibanu râde.
- Bine, Elice. Păi aşa crezi tu? Că o să investesc eu banii ca să vă căcaţi voi în ei?
Iar se pun cu toţi pe râs. Şi tocmai atunci dă Hitleraş năvală pe uşă. E schimonosit la faţă.
- Ce-i, bă? Te-ai scăpat pe tine? – îl ia din scurt Talibanu.
- Nu, bă... la tine... acolo... în căcăstoare... se aude muzică!
Talibanu se uită cu milă la Hitleraş. Şi pe urmă iar se pun pe râs.
- Nu, râdeţi, bă, că aşa e cum vă spun! Se aude muzică!
- Hai, băi Hitleraş, că te-ai tâmpit! Cum o să cânte căcatu'? O fi din sat. Iar o fi dat panchistu' ăla mic a lu' Javertu muzica tare... – zice Elice.
- Nu, bă! Dinăuntru. Din rahat se aude.
- Ia du-te, băi Elice, cu el şi vezi ce e! – îi spune Talibanu.
Se ridică Elice şi se duce cu Hitleraş. Când se întorc sunt amândoi buimaci.
- Hai, bă, să auziţi cum cântă căcatu' lu' Talibanu! Că aşa ceva nu s-a văzut.
Dau toţi năvală pe uşă. Se duc în fundul curţii. Stau şi ascultă.
- Nimic... v-aţi îmbătat amândoi... – dă să zică Talibanu şi se opreşte. Dinspre budă se aude muzică.
- Ei? – face Hitleraş.
- Ei? – face şi Elice.
- Eeeei! – face şi Talibanu.
- Asta e chiar ca-n tuailait zăun – spune şi Vandam – auzi cum cântă. Şi sună tare ciudat aşa... cum n-am mai auzit. Nu e nici glas, nici orchestră...
Au stat toţi aşa cam un ceas. Muzica se oprea. Apoi iar începea să cânte. Ascultau şi se minunau. Pe urmă au început să emită teorii care de care mai tâmpite. Până spre seară se dusese buhul în tot satul. Veneau toţi comuniştii din sat să asculte cum cânta rahatul lui Talibanu.
A doua zi a venit şi televiziunea. Oteveu’. Seara a făcut transmisiune în direct cu Dan Diaconescu şi Lazarus. Zicea că ar fi fantome. Li s-a dus buhul în toată ţara. Da' nu erau fantome.
- Ce fantome, bă? – le zicea primarul. În rahat? Păi ce face fantomele în rahatu' lu' Talibanu? Ai? Şi să le ardă şi de cântat! Nu-i fantome!
Se stârnise zarvă mare cu rahatu' cântător al lu' Talibanu. Nici nu mai mergeau oamenii să îşi facă treaba acolo de frică să nu strice muzica şi să le supere pe fantome. Scrisese şi la ziar de ei.
Pe urmă a venit o babă grasă şi nebună cu unu' tânăr şi slăbănog, dar şi el cam sărit. Ziceau că sunt „ezorcişti” şi că alungă ei fantomele de acolo. Iar a venit Oteveu’ şi i-a dat în direct pe ăia doi. Începuse grasa să bolborosească şi să îşi dea ochii peste cap. Făcea ca alte alea. Zbiera şi tremura din mâini şi tot bolborosea parascovenii acolo. „Vade retro! Vade retro!” – zbiera nebuna. Până la urmă, cum zbiera aşa, a speriat căţeaua lu' Talibanu şi a muşcat-o aia. A început aia să urle că şi căţeaua e posedată. Talibanu i-a zis să lase căţeaua în pace. Atunci nebunul ăla tânăr, care venise cu grasa, a început şi el să zbiere că şi Talibanu e posedat. Le-a dat Talibanu câte un şut în cur şi i-a gonit. Oteveu a întrerupt transmisia în direct că cică le căzuse satelitul.
După asta i-au lăsat ziarele şi televiziunile în pace. Îşi luau oamenii câte o peremistă sau câte o rusoaică şi îşi trăgeau scaunul de plastic afară, „lângă orchestră” – cum glumea Dospitu – să asculte cum cântă rahatul.
De când cu muzica asta nu mai cerea nimeni de mâncare. Că nu puteau oamenii să mănânce acolo, lângă... Şi nici de muzica rahatului nu se puteau lipsi. Aşa că l-a adus Talibanu pe panchistu' ăla mic a lu' Javertu. Şi a întins ăsta tot felul de sârme şi i-a tras muzica de la rahat la boxe, în cârciumă. Toată iarna au stat şi au ascultat cum cânta rahatul. Şi afacerea lui Talibanu înflorea.
Pe urmă au venit nişte străini în sat. Voiau să construiască o fabrică. De telefoane din alea mobile. Şi au tot cumpărat pământ. Au cumpărat şi locul lui Talibanu. Şi au dărâmat şi cârciuma şi buda. Şi s-a terminat muzica.
Atunci când au demolat buda lui Talibanu se strânsese tot satul să vadă ce se ascundea în rahatul de acolo. Dar n-au găsit nimic.
- Căcat curat... fără rahaturi – zicea Talibanu privind cu tristeţe cum se dărâma „Tuailait zăun” – ul lui.
După ce au terminat demolarea, fabrica au ridicat-o una-două. Au venit iar televiziuni, când s-a inaugurat. Au tăiat panglica. Muzică, veselie. Mulţi din sat s-au angajat la fabrică. Acum erau aproape toţi capitalişti. Doar Mandela nu voia să lucreze la ăia. Zicea că de acum el se face comunist.
Se umpluse satul de termopane şi telefoane mobile. Stătea Hitleraş în faţa porţii şi punea într-una muzica soneriei de la telefon. Altceva nu făcea. De dimineaţa până seara altceva nu făcea. Stătea şi asculta muzica de la telefon. Şi când trecea câte unul pe stradă spunea cu un oftat:
- Ia auzi... auzi? Eh... aşa cânta şi căcatul lu' Talibanu ...

1 MARTIE

Pentru că e 1 martie, un poem de dragoste:

PE CÎND EA COBORA SCARA

Vai, i-am strigat eu timpului care trecea foarte repede —

pe cînd ea cobora scara,

pe cînd ea deschidea uşile,

pe cînd ea trăgea grăbită sertarele nopţii,

pe cînd ea se arunca pe fereastră

dintr-o inexplicabilă dorinţă de a nu mai rămîne,

dintr-o inexplicabilă dorinţă de a nu mai fi —

Ce se va alege de strigătul ierbii...

Cine se va apleca să bea apă din

urma aceasta pe care pasul tău

a lăsat-o în inima mea...

Cine va asculta cum se dau de pereţi

uşile acestea deschise de nimeni?...

Hei, hei, ce aş

fi fost eu în stare

să fac pentru ea!?...

în faţa ei aş fi înghiţit focuri bengale.

Orient Expressul ar fi deraiat într-o secundă

la un semn al ei.

Numai o umbră de melanholie în ochii ei să fi apărut

şi îndată aş fi aşezat un fir de iarbă pe lună

să creadă ea că acolo există viaţă şi

să vrea să rămînă.

În triunghiul Bermudelor m-aş fi lăsat

tîrît de curenţii oceanului,

numai ca ea să mă privească şi să se bucure.

Hrană rechinilor şi peştilor carnivori

m-aş fi lăsat să fiu

numai să-i placă ei...

Cu spinarea aş fi mutat piramidele

sub fereasta ei, deşertul,

cimitirele de elefanţi sub fereastra ei.

Tibrul şi Eufratul sub fereastra ei,

Shanghaiul sub fereastra ei,

Pompeiul îngropat de cenuşă sub fereastra ei,

Socrate bîndu-şi liniştit otrava în Place Pigale sub

fereastra ei,

numai să-i placă ei,

numai să-i placă ei,

numai să rămînă,

numai să nu se plictisească şi să vrea să moară,

numai să nu adoarmă şi să vrea să moară,

numai să nu viseze şi să vrea să moară!

Hei, hei, ce aş

fi vrut eu să

fac pentru ea!?...

Turnul din Pisa i l-aş fi adus sub ochi, să vadă ea

cît de strîmbă e lumea.

Pe Omul Zăpezilor i l-aş fi adus,

pe King Kong i l-aş fi adus,

pe Frankenstein i l-aş fi adus,

pe Dr. Jeckyl

i l-aş fi aşezat în dormitor

să se sperie ea şi să-i placă.

Între patru cămile m-aş fi lăsat întins —

între patru motociclete m-as fi lăsat tras la roata

norocului,

numai să plesnească ea cu palmele şi

să se veselească...

Maşini zburătoare,

mecanisme fragile şi abstracte

eu i-aş fi inventat...

Scripeţi.

pîrghii şi planuri înclinate

i-aş fi aşezat sub picioare —

numai să nu plece

şi să mă lase dintrr-odată

foarte singur

cu mulţimea asta de lucruri

care nu exprimă nimic

Dar ea a murit foarte repede

Din dragostea ei pentru mine

Iar eu am rămas privind-o

pe cînd cobora scara,

pe cînd deschidea uşile,

pe cînd se arunca pe fereastră

dintr-o inexplicabilă dorinţă de a nu mai rămîne —

dintr-o inexplicabilă grabă de a nu mai fi...

Ce ar fi trebuit eu să fac?! —

numai să rămînă,

numai să nu plece,

numai să nu se plictisească şi să vrea să moară,

numai să nu adoarmă şi să vrea să moară,

numai să nu viseze şi să vrea să moară,

numai să nu plece, numai să nu plece, numai să nu plece,

numai să nu plece şi să mă lase dintr-odată

foarte singur

foarte singur

foarte singur.

Traian T. Coşovei
din volumul "Ninsoarea electrică", Editura Cartea Românească, 1979

RAISA

Ea e pisica noastră Raisa. Şi e născută de 1 martie. Aşteptăm urări!

Un fragment din primul meu roman...

Azi am avut chef să recitesc DEZILUZIIILUZII,
romanul meu apărut în 2002 la Editura Semne.
Acum şapte ani! Vreţi să vedeţi cum sună?


DEZILUZIIILUZII
- fragment de roman -

Se răzgândi din somn pe la amiază. Casa pustie, dezordinea, pisicile flămânde, paharele goale de vodcă şi mirosul de tutun rece o anunţau că bărbatul ei, Hamlet, plecase de mult la repetiţie. Înduioşată de mieunăturile prefăcute, se târî pas cu pas spre bucătărie. Deschise dulăpiorul unde se afla vodca (rasă pe jumătate de Hamlet), vişinata (câtă mai rămăsese în urma unei vizite a Studentului), zahărul, cafeaua şi ceva ce semăna a hrană pentru animale. Potoli generos mâţele şi-şi prepară o cafea tare. Se transportă cu greu spre camera de zi.
Era o după amiază mohorâtă, cu damf de sinucidere. Din apartamentul lui Emanuel- gayul sinucigaş se auzea o muzică nouă, optimistă: "Aş da zile de la mine… Să mai fiu o zi cu tine!”. Probabil Gustave sunase din Canada că mai întârzie la studii...
La etajul de dedesubt, vecinii se încăieraseră pe cinste. Se făceau promisiuni: “Te omor cu mâna mea, paştele mă-tii de curvă şi beţivă! ” Nu se auzise nici o replică, de aceea Monica se mai linişti. Se gândi că până seara, când avea să se vadă cu gaşca de actori, ar putea să mai citească ceva, să n-o mai facă Sufleurul incultă, să aibă şi ea replici la glumele generaţiei... Trase din biblioteca improvizată o carte şi, holbându-se îndelung la copertă, silabisi: “STRA-TE-GII FA-TA-LE”. Privi cartea ca pe un ierbar. Încă o dezamăgire. Textul era în franceză şi ea îşi dorea doar un insectar de tandreţuri pe care să-l folosească în conversaţii, sau când o să-i răspundă ăleia din Austria… Trânti cartea pe covorul cu motive olteneşti şi mai cotrobăi în bibliotecă, lacomă de cultură. La a doua extragere ieşi: “DESPRE OBIECTE”, de acelaşi autor. Şi tot în franceză. “Hai sictir!” - scrâşni printre dinţi Monica şi se hotărî că tot un duş cald, dezinteresat, era cel mai bun prieten al omului. Ăia de jos încetaseră scandalul. Sau gâtuirea se produsese în linişte...
Amână jetul fierbinte al duşului pentru a scutura scrumierele şi pentru a-şi scoate brăţările şi lănţugele de argint. Încercă să deschidă combina muzicală şi să-şi asculte caseta preferată. Nu găsi nici telecomanda nici caseta cu “Melodii de altă dată”.
În casa lui Hamlet toate lucrurile funcţionează cu baterii. Trebuie să “înjugi” baterii la orice obiect care mai are voinţa să funcţioneze: ceas… telecomenzi… alarma pe casă… radio portabil… reportofon… vibrator… aparat de ras… aparate de epilat… telefoane mobile… fixe… aparate foto… lanterne... Până şi băiatul de la colţul străzii, care vinde CD-uri bulgăreşti piratate, era informat… Monica devenise expertă în baterii Varta... Toshiba… Duracell… chinezeşti... Toată această lume încărcată de o modestă energie îi devenise prea cunoscută: putea să-l privească la televizor pe Zucchero doar dacă telecomanda avea baterii...Zeii mărunţi ai ecranului De Niro şi Pacino îi erau accesibili doar dacă ştia să pună la timp plusul la plus şi, desigur, minusul la minus… Beatles-ii şi Neil Diamond nu existau decât prin bateriile cu care aprindea “arzătorul de glasuri”... Soţul ei nu putea ajunge punctual la teatru dacă ceasul din dormitor nu anunţa cu baterii “proaspete” începutul de zi… Ba, în unele seri (când Hamlet venea acasă beat sau nervos că nu a băut destul), chiar şi feminitatea ei avea nevoie de baterii… pentru orice eventualitate… Până şi tăcerea îi era plătită cu baterii...
Monica înjură în faţa oglinzii din baie industria de baterii din întreaga lume şi se strecură sub duş. Tocmai atunci sună telefonul. “Dă-l în pizda mă-si, să sune, o fi Poliţia…o fi reuşit vecinu' s-o strângă p-aia de gât!”- gândi ea scurt şi eficient în timp ce scăpă pe cimentul sălii de baie spumantul pentru duş… În cartierul copilăriei sale nu aveau ce să caute bateriile, telecomenzile sau spumantele pentru duş. Nici oglinzi, nici trupuri care să se reflecte în ele... Ca să scoţi limba la oglinzi, nu-ţi trebuiau baterii…
Ieşi de sub duş şi se mai privi o dată în oglinda ce-i reflecta din ce în ce mai unsharf trupul zilei de mâine: “Arăt bine? Da, da arăt foarte bine!”…
Cu prosopul pe cap, se împiedică de pisicile care miorlăiau tot de foame…Una albă, una neagră şi aceeaşi tânguială în faţa frigiderului... Cu un şut bine plasat, amestecă albul cu negrul miorlăitor şi mai distruse câte ceva din stratul de ozon, folosind până la capăt un deodorant ieftin. Se mai privi în oglindă şi o lăcomie de complimente o nărui pe primul fotoliu ieşit în cale… Aşteptând să i se usuce părul, se surprinse din nou cu gândul la Sufleur… Asta o enerva, dar nu prea mult. Cât îi trebuia?
Pe noptieră zăcea un bilet primit de la Sufleur cu câteva zile înainte, când acesta fugise din spital. Îi parvenise printr-o infirmieră. Refuzase să-l citească, nu era sigură de conţinut…
Acum, cu părul încă ud, singură în liniştea fără baterii, cedă ispitei. Despături cu mâini tremurânde hârtia unsuroasă... Încremenită ca o statuie a stupefacţiei ieşită de sub duş, silabisi: “Dragă prietenă, nu-ţi pot rosti decât atât: Das notwendige nicht blossertragen, noch weniger verhehlen – sondern es lieben.”… Şi ajutătoarea traducere: “… să nu suporţi doar necesitatea, cu atât mai puţin s-o ascunzi – ci s-o iubeşti!”
Monica scăpă din mână biletul… Era semnat... Nietzche. “Ăsta ştie că vreau să emigrez în Austria!”

Despre promovarea culturii române...

Hai să vedem ce zice scriitorul Denis Dinulescu despre "promovarea" asta. Că e mai umblat ca noi...


BUNĂ SEARA, IRINA



Să zicem că într-o seară oarecare, sătui de barurile bătute prin Paris, de FNAC sau de indiferenţa francezilor faţă de cultura română ne aruncăm în patul hotelului, dăm drumul la televizor şi urmărim TVR Internaţional. Pe ecran apare un moderator femeie. Ne anunţă ca o avem în direct pe Irina Loghin, nu în studio ci la artistă acasă. Întrebare: De unde aveţi această canapea roşie? Din America, răspunde solista. Atunci, zice moderatoarea bucuroasă, nu ne cântaţi ceva? Şi Irina Loghin cântă următoarele opt ore. La final, când zorii încep să coboare pe Tour Eiffel este programat filmul artistic românesc Bună seara, Irina.
Să zicem că într-o seară oarecare, sătui de bazarul din jurul Sfântului Mormânt din Ierusalim, de Golgotă sau de berea izraelită servită cu varză murată ne aruncăm într-un fotoliu al gazdei noastre şi urmărim TVR Internaţional. Pe ecran apare un moderator femeie. Ce ne spune? Că o avem în direct pe Sofia Vicoveanca. Întrebare: De unde aveţi acest şifonier cu opt uşi? Răspuns: Din America. Atunci, zice bucuroasă moderatoarea, nu ne cântaţi ceva? Şi brusc, solista începe să cânte opt sau zece ore. La final, când rugăciunile matinale încep să se audă în difuzoarele cartierului este programat filmul românesc Bună seara, Irina.
Să zicem însă că tocmai ieşim de la Muzeul de Artă din Tel Aviv, e seară şi avem chef s-o vedem pe Eugenia Vodă pe TVR Internaţional. Aprindem aparatul exact când moderatoarea ne anunţă că suntem acasă la solista de muzică populară cutare. Întrebare: De unde aveţi aragazul ăsta cu zece ochiuri şi cuptor în curtea plină de fragi? Păi, din America şi niciuna nici două cântă opt ore. La final, pentru telespectatorii fideli din diaspora este programat celebrul film Bună seara, Irina.
Câteodată drumurile te mai poartă şi prin Balcic sau Varna. Ne sculăm dimineaţă, ne spălăm pe dinţi şi aprindem televizorul din camera de hotel cu gândul să prindem un matinal pe TVR Internaţional. Brusc apare Alex Ştefănescu, care de la opt jumate la nouă vorbeşte despre nişte cărţi groase, pe care probabil nici dânsul nu le citeşte. Apoi, aţi ghicit, este programat excelentul film Bună seara, Irina.
E ora nouă şi de jos, de sub balcon suntem strigaţi de regizorul Geo Saizescu. Ieşim şi-i răspundem: Bună seara, Irina!!!

Denis Dinulescu

ION NICOLESCU

Cântul LIV

şi eu exist în realitate
sunt un clasic caz social
nu merg nici prin palmă
nu dau nici din coate
cu vântul şi marea mă simt magistral
ştiu cine ce vrea şi cât costă viaţa
ştiu chiar şi-al morţii prea limpede preţ
mă zguduie lucruri mai grave ca viaţa
sau însăşi viaţa dacă vreţi
sunt un om colegi de planetă
un caz cunoscut de fiinţă
şi n-am nici o marionetă
pe conştiinţă


Ion Nicolescu

din volumul Mioritiada, Editura Cartea Românească, 1973