o poezie...

CÎNTEC DE LEAGĂN

Să nu plîngi — o lacrimă e mai scumpă decît

un pod de cale ferată — să nu plîngi

(te-ar privi dispreţuitori prin oglinda retrovizoare

ori te-ar suspecta că ai inventat o nouă bombă atomică).

La marginea cîmpului,

mereu la marginea unui cîmp

sub cerul traversat de petarde şi paraşute luminoase,

asculţi paza contra incendiilor pusă pe note

ori producţia de şuruburi în metru alexandrin

— mari elegii pentru rîşnitul cafelei de dimineaţă —

Să nu plîngi —

sînt alţii antrenaţi pentru aceasta,

ori să viseze cîmpuri cosite cu ochii pierduţi

în vitrinele cu peşte oceanic.

Să nu plîngi — iată

odăile deschid acum tot felul de uşi

pentru stările de spirit ale umbrelor —

să nu plîngi —

Mîine vom fi în altă gară

sub altă ploaie liberi şi uşori dintotdeauna

printre baloanele cu hidrogen ale marilor sărbători

ca nişte lacrimi de copil pe cerul albastru.

Traian T Cosovei

DACĂ DORIŢI SĂ RECITIŢI

Simt nevoia să repostez poemul ăsta...nu ştiu de ce...

IUBITA MEA, PATRIA MEA


Ce s-a întâmplat cu tine, iubita mea,
ce suferinţă tăcută te străbate, tu, ţara mea
plină de zăcăminte ascunse sub gratii de lumini
şi promisiuni?


Cine te mai strânge în braţe, iubita mea,
cine îţi mai fură trecutul, cine îţi hotărăşte viitorul:
nunta, botezul, înmormântarea – tu, ţara mea,
tu, iubita mea jucată la zaruri, cântărită din priviri
şi, până la urmă, uitată de toţi
într-un manual
scris pe un colţ de masă în cea mai cruntă beţie a istoriei?


De ce eşti tu, iubita mea, mamă şi curvă cu toţi străinii
care te-au amăgit, care te-au smintit?
Tu, iubito, tu, patria mea
scuipată printre dinţii unei străine vorbiri,
mă recunoşti?
Vin către tine, vorbesc despre tine
cu toţi munţii, cu toate apele, cu toţi morţii războaielor mondiale
care îmi atârnă la gât şiraguri de cruci,
cu toate mănăstirile spânzurând pe dealuri înmiresmate de morţi.


Ce s-a întâmplat cu tine, iubita mea, ţara mea,
patria mea tăcută şi iertătoare şi răbdătoare?
De ce nu-ţi mai sărut pământul în aceeaşi limbă
cântată de cei vechi la ospeţe?


Traian T Coşovei

BOGDAN O. POPESCU

PENTRU CĂ-MI PLACE MIE!

vignette

de câte ori poți să pleci, să parcurgi aceste distanțe

cu boabe mici de orez, plângând după câmpul ploios din asia

sentimentelor mele cu ochii oblici

de câte dăți ți se întâmplă să îți pară rău după micul dejun

după mângâierea întâmplătoare

după ce totul pare pierdut definitiv

mă interesează desfășurarea uriașă a genelor tale

adierea din părul tău

și ansamblul așezării tale picior peste picior

și asta pentru că dragostea noastră

nu se sinchisește de plecările tale

de lamentările în care nu plouă

niciodată cu libertate

Bogdan O. Popescu