SEMNE PE APE

în memoria lui Traian Coşovei, tatăl

De două zile şi două nopţi rătăcesc prin stufării. Se smulg greu din capcanele miilor de rădăcini, din nămolul care îi tot trage spre el. Mult timp s-au zbătut mai mult pe loc, înotând prin desişurile de stuf încâlcite, încolăcite de iederă, cucută, ori ferigi cu foi tăioase ca fierăstraiele. Se zbat în mâl fără să înţeleagă prea bine ce anume i-a mânat, ce i-a îndemnat să vină aici…

Înaintează cu mare chin fără să se întrebe când vor mai vedea lumina. Se strecoară prin gârliciuri mocirloase făcute de sălbăticiuni – o Deltă întunecoasă şi întortocheată ca o galerie de mină li se împotriveşte. Nămolul e negru, fierbinte şi colcăie de lipitori, broaşte şi gândaci. Aproape îi îngroapă. Apa e puţină şi are o culoare galben-roşcată, ca un fel de unsoare cu miros greu. Încinsă de soare, fierbe încet, bolboroseşte ca o licoare din cazanul cu vrăji.

Sunt doi bărbaţi: unul la vreo şaizeci şi cinci de ani, cu faţa arsă de soare, ce pare deprins cu firea tainică a Deltei, iar celălalt, un copilandru – nu pare să aibă mai mult de zece ani – cu privirea verde, ireală şi cu nişte mâini nefiresc de subţiri şi de lungi cu care stă agăţat de gâtul bătrânului…

-Bunicule, mai avem? Când ajungem?

-Mai avem, copile, mai avem… până vedem semnul… semnul pe apă… ţine-te de mine, ţine-te strâns…

-Dar, bunicule, trebuia să se arate până acum… mergem de două zile şi două nopţi…

-O să se arate… pe ape… trebuie să fii pregătit, copile! Când o să vedem insula… în aburul de deasupra apelor… insula în formă de peşte… peştele e semnul!

Copilul tace şi cei doi continuă să-şi croiască drum, să iasă undeva… la lumina soarelui… să scape de vrăjmăşia aceasta a Deltei, de acest loc singuratic, necălcat de nimeni, cuprins între braţul Sf. Gheorghe şi mare… Priviţi de sus, par o singură fiinţă cu patru braţe, care se agaţă, se zbate, se întoarce prinsă într-o înfricoşătoare plasă. Din când în când dau de un luminiş: ochiuri mici de apă acoperite cu nuferi, ciulini şi cârduri de păsări. Răscolită de aripile lor, apa tulbure, de culoarea pământului înalţă miasme. Peşti mulţi, ameţiţi de apa stricată şi de ciocurile păsărilor ies la suprafaţă. Sunt negri şi par foarte bătrâni…

-Bunicule, să nu rămânem aici, te rog, să ieşim de-aici! – se roagă copilul cu ochi verzi şi mâini nefiresc de lungi.

-O să ieşim, nu e ăsta semnul… ai răbdare… o să treacă încă o noapte şi ajungem… să nu-ţi pierzi credinţa… ţi-am promis că te duc pe insulă!

-Am răbdare, bunicule, trebuie să am… dacă spui tu…

O dată cu noaptea se lasă o linişte grea. Departe, larma nesfârşită a mării nu reuşeşte să acopere ţipătul unui mistreţ, strigătul unei păsări ori scheunatul unui pui de lup. Cei doi ies pe pământ, la marginea stufăriilor, aproape de Zătoane – nişte lacuri întinse de-a lungul ţărmului, despărţite de mare prin spinări lungi de nisip. Adieri slabe îi învăluie cu miresme de ape stricate, de putreziciuni. Peste ele vin valuri de aer rece rătăcite din largul mării şi îi înviorează cu un miros sărat. Bătrânul aprinde un foc şi, la lumina lui, întinderile nemărginite scânteiază ca o plajă pustie cuprinsă de flăcări...

-Să stăm aici până dimineaţă… culcă-te, copile, am e grijă…

- Bunicule, să nu pierzi semnul… ştii tu…

-Culcă-te, am eu grijă… tu să fii pregătit să mergi acolo… să pui picioarele pe aburul insulei…

Bătrânul se întinde pe pământ şi aşteaptă. O stea căzătoare trece foarte aproape de el şi cade departe, în mare. În rest, nimic nu mai tulbură regatul de nisip şi stuf al Zătoanelor.

- Ce semn, ce peşte? Nu vezi că ai adormit?… Scoală-te! Iar ai visul ăla…

-Peştele, semnul pe ape… insula… ce ştii tu…

Un hohot de râs îl trezeşte de-a binelea. E la cherhana… Undeva, în depărtare, bărcile cu 14 sau 18 crevace se leagănă proaspăt călăfătuite şi date cu smoală. Par resemnate, supuse. La o masă cu blat gros de stejar pescarii aşteaptă cina şi râd de bătrânul care visează. Râd îngăduitor şi beau satelit. Nu prea ştiu ei bine ce visează bătrânul, care în vis spune mereu: „minunea… insula în formă de peşte… păşeşte pe ea, copile!”.

Alcoolul îndoit cu puţină apă le trezeşte pofta de vorbă. Cum la cherhana nu sunt femei, doi dintre ei „sapă” cu o imensă lingură de lemn într-un ceaun sub care ard bucăţi de lemn şi vreascuri. Ceilalţi stau la masa pe care, de zeci de ani, e lipită o pagină de ziar. Hârtia a devenit uleioasă, unsuroasă, miroase a peşte, ceapă şi mujdei… a devenit, în toţi aceşti ani, una cu blatul gros, grosolan de stejar. Petele de mâncare ori scrumul gros de mahorcă n-au reuşit să acopere literele mari de-o şchioapă care anunţă că Iuri Gagarin a fost primul om lansat în cosmos… 12 aprilie 1961…

-Pescari ignoranţi… mormăie bătrânul şi închide ochii. Se înseninează deodată şi o lumină binecuvântată îl învăluie chipul. Visează, pesemne, acelaşi vis… de zece ani acelaşi vis…

Se mănâncă direct pe hârtia de ziar. Se mănâncă încet, răbdător, os cu os, şuviţă cu şuviţă iar oasele sunt puse atent, meticulos, exact pe ce-a mai rămas din fotografia primului cosmonaut din lume. Pe urmă se bea. Iute sau leneş. Nimeni nu vorbeşte.

Copilul cu ochii verzi şi mâinile ireal de lungi nu mănâncă. Priveşte spre bunicul său care a închis ochii şi şopteşte ceva. Nu înţelege vorbele bătrânului, dar nici rostul tăcerii pescarilor… o fi fost o zi proastă la pescuit… cine ştie… gândul lui e la puiul de corcodel pe care l-a găsit dimineaţă în stufăriş... căzuse din cuib… era gălbior şi mic, mic de tot… se temuse să nu-l strângă prea tare în mâini, atât de mic era… nici glas n-avea… Încercase toată ziua să-l hrănească cu muşte, cu miez de pâine, cu firimituri de biscuiţi, dar pe seară îl găsise mort în cutia de carton în care îl adăpostise…

Pescarii continuă să mănânce şi să bea fără să-şi vorbească. Pe sub mese se strecoară un motan uriaş. În aceeaşi tăcere este îndestulat cu peşte. După care unul din pescari îl ia de ceafă şi îl azvârle în apă. Copilul se sperie, ar vrea facă ceva, să salveze pisica, dar nu poate… îşi frământă mâinile nefiresc de lungi cu degete subţiri, transparente, le ridică în aer, ar vrea să plângă, să strige, îl caută din priviri pe bunicul... dar după câteva minute motanul apare din stufăriş şi se strecoară sub masă cu o privire iluminată. Copilul nu ştie că motanul mai fusese „botezat” în felul acesta de zeci de ori…

Departe, scheunatul puiului de lup anunţă o nouă noapte. Bărbaţii au terminat masa. Poza lui Gagarin e ştearsă de firimituri cu mâini aspre, de pescar. Undeva, pe discul nevăzut al mării, stelele colorate ale unui vapor clipesc pentru alte lumi.

-Hai, bătrâne, du copilul acasă, că s-a înnoptat…

-Acum, îndată, numai să văd semnul…

-N-ai să vezi nici un semn şi copilul e obosit şi flămând… uite, aproape că n-a mâncat nimic…

Chipul bătrânului a pierdut binecuvântarea luminii. Cu privirea în pământ se apropie de masa din lemn de stejar. Mâinile sale mari şi osoase apucă scaunul de paralitic în care se află copilul şi îl împinge uşor, cu gesturi blânde spre uşă:

-Hai, dragul bunicului, hai acasă… uite, n-ai mâncat nimic… de ce nu mănânci…?

Copilul tace. Ochii lui verzi caută în gol. Bunicul împinge scaunul de paralitic şi cei doi par o singură fiinţă, o insectă imensă înaintând poticnit în noaptea din Delta Dunării.

Pe cer, un nor în formă de peşte acoperă luna.

"Semne bune anul are"... poate nu ştim noi să le descifrăm...

"Ca şi data trecută, concursul va fi super-extra-ultra-democratic. Voi veţi face propuneri, iar noi - adică juriul - vom alege pe cine va vrea muşchii noştri..."

http://luciaverona.blogspot.com/2011/01/blog-de-blog-cele-mai-bune-bloguri-din.html

La muti ani, Traian!

BAD BOY

Eu sunt băiatul cel rău care a pus – în sfârşit – mâna pe

chibriturile casei.

Sunt cel cu nasul băgat în punga de somnifere a familiei,

cel care hrăneşte cu ziare vechi păsările oraşului –

sunt cel care lasă robinetele deschise, luminile aprinse,

sertarele smulse.

Am fost un copil rău. Cu ziare vechi mi-am împachetat

sanvişul de la mama,

cu ziare vechi mi-am luminat viaţa ca să-mi văd viitorul

până la capăt –

din ziare vechi mi-am făcut o casă, o iubită, un vis.

Dar eu sunt copilul cel rău care face şinele de tramvai să

tremure,

fonta să împietrească în monumentele frigului.

Sunt copilul care a descoperit alcoolul şi uitarea,

singurătatea şi robinetele ei de gaz.

Sunt băiatul cel rău care scrie pe ziduri „mergi sau crapă”

şi cheltuieşte banii zilei de mâine şi e pus să-şi câştige

existenţa până la capăt.

Sunt cel care savurează dezastrul, maculează hârtia…

Dar când toţi ai casei dorm şi visează

eu fac să se bâlbâie moartea.

Traian T Cosovei

o poezie...

CÎNTEC DE LEAGĂN

Să nu plîngi — o lacrimă e mai scumpă decît

un pod de cale ferată — să nu plîngi

(te-ar privi dispreţuitori prin oglinda retrovizoare

ori te-ar suspecta că ai inventat o nouă bombă atomică).

La marginea cîmpului,

mereu la marginea unui cîmp

sub cerul traversat de petarde şi paraşute luminoase,

asculţi paza contra incendiilor pusă pe note

ori producţia de şuruburi în metru alexandrin

— mari elegii pentru rîşnitul cafelei de dimineaţă —

Să nu plîngi —

sînt alţii antrenaţi pentru aceasta,

ori să viseze cîmpuri cosite cu ochii pierduţi

în vitrinele cu peşte oceanic.

Să nu plîngi — iată

odăile deschid acum tot felul de uşi

pentru stările de spirit ale umbrelor —

să nu plîngi —

Mîine vom fi în altă gară

sub altă ploaie liberi şi uşori dintotdeauna

printre baloanele cu hidrogen ale marilor sărbători

ca nişte lacrimi de copil pe cerul albastru.

Traian T Cosovei

Capitolul următor...

Iubesc toamna, iubesc frigul, iubesc caii, iubesc noaptea, iubesc lupii, iubesc părul lung, iubesc ibricele, iubesc ogarii, iubesc pendulele, iubesc şosetele tricotate de bunica, iubesc prezentul simplu, iubesc răsăritul de lună, iubesc mirosul cafelei proaspăt măcinate, iubesc faptul că mă ştiu iubit …

Motto: „Crema o schimbase nu numai la înfăţişare. Acum,

în ea, în tot trupul ei, în fiecare părticică a lui,

clocotea bucuria, pe care o simţea ca pe nişte băşici

ce-i înţepau trupul. Se simţea liberă, eliberată de

toate. Pe deasupra, înţelegea acum limpede că se

întâmplase tocmai ceea ce presimţise de dimineaţă,

şi că acum îşi părăseşte pentru totdeauna casa şi viaţa

ei de altădată. Din această viaţă de altădată, se

desprinse totuşi gândul că are de împlinit numai o

datorie, una singură, înainte de a începe ceva nou,

neobişnuit, care o trăgea în sus, în văzduh. Şi, aşa cum

era, goală, trecu din dormitor, ridicându-se mereu în

văzduh, în cabinetul bărbatului ei şi, luminându-l, se

repezi spre masa de scris…”

Mihail Bulgakov – Maestru şi Margareta

Cu gesturi îndelung studiate Armand îşi aprinde ţigarea. Trage adânc în piept şi se uită la femeia din faţa lui atent, concentrat, ca într-o pândă. Are ochii de lup flămând. Bea vin roşu, fumează, zâmbeşte şi tace.

Prin fereastra deschisă se aud greierii acelei nopţi. Lumina lunii se strecoară complice în cameră mângâind faţa bărbatului, ochii de culoarea iederii în vară şi braţul stâng... până în dreptul Rolexului. Se strecoară printre degetele sale lungi, pregătite pentru crime perfecte, apoi se răzgândeşte şi, timidă, se retrage să schimbe roşul vinului din pahare. Până şi luna îl iubeşte pe omul ăsta, deşi nici ea n-a desluşit taina celor trei M discret tatuaţi pe pielea lui albă, la încheietura fină a mâinii stângi, chiar sub brăţara ceasului...

Şi femeia tace. Un alt fel de tăcere, o tăcere parfumată, mirată, distrată şi indecentă. Se iubiseră îndelung, vulcanic, încet, ore de preludii pe muzică de Bach. Îi fusese amantă, complice, metresă, fecioară ori târfă, se atinseseră în tăcere ori în şoaptă găsind în orice gest excitaţie şi joc, chiar în timp ce mâncau… Se doriseră vulgar, pur şi sublim... dansând ori bând, în faţa ferestrei deschise încât şi stelele se ruşinaseră privind la cei doi nebuni.

Aroma tutunului se strecoară printre mobilele casei, amestecându-se cu parfumul bărbatului şi cu mirosul busuiocului proaspăt cu care el îi frecase pielea ca într-un ritual. Se apropie dimineaţa. Miriam simte asta după cum cad umbrele pe tabloul din dreapta lui Armand – un mac roşu, ulei pe pânză, pe care înadins nu-l înrămase, ca să-l poată privi aşa… crud. Deşi euforică, excitată, confuză simte că trebuie să plece pentru că el nu suportă despărţirile lungi, nu-i place să rămână lângă femeia pe care tocmai a iubit-o… ar fi trebuit să dispară de mult, încă de când el dormea iar ea îi asculta bătăile inimii... „Eşti şi tu acolo…” – îi şoptise din vis…

Armand o priveşte şi îi savurează nehotărârea, dorinţa de-a mai rămâne, chinul despărţirii... Nu e plictisit, nu vrea s-o alunge, nu încă. Stă picior peste picior în fotoliul lui favorit. Pare indiferent. Acea indiferenţă a oceanului faţă de corăbii, a piramidelor faţă de pietre, a deşertului faţă de nisip…

O pisică albă traversează camera. Se opreşte în dreptul femeii şi o priveşte câteva secunde, apoi se culcuşeşte leneş în braţe lui Armand. Acesta o mângâie absent câteva secunde, după care scapă de ea. Pisica dispare în noaptea de afară. Pe o măsuţă stil, un telefon mobil pâlpâie de vreo două minute. Bărbatul priveşte discret spre aparat. Ştie de la cine e apelul. Ar putea să nu răspundă, sau ar putea scăpa de Miriam…

-Vrei să pleci?

-Da… Se face dimineaţă. Mi-ai spus cândva să vin întotdeauna noaptea…

-Da... dar tu… poţi să mai rămâi…

-Opreşte-mă... sau goneşte-mă… Mântuire prin suferinţă… îţi aminteşti, „baby”?

Contrariat, Armand priveşte încă o dată telefonul care continuă să pâlpâie şi se ridică uşor, ca o felină mare şi neagră. Adoră provocările, intră în jocul femeii. Îşi afundă faţa în părul ei şi îi şopteşte ceva… în timp ce-i alintă venele şi o sărută, aşa, în picioare… în timp ce o posedă scurt, sălbatic, intens, de adio, de prea târziu…

-Te… pedepsesc pentru că te iubesc, nu pentru că te urăsc… asta nu-ţi aminteşti, "baby"? Dar tu, Miriam, tu poţi să mai rămâi, tu eşti a mea…

Umbrele încăperii se transformă încet în lumini blânde. E o dimineaţă care nu se năpusteşte peste cei doi, ci vine prudent, pe îndelete... cu foşnet de frunze şi miros de pădure îndepărtată. Pisica cea albă s-a întors din grădină şi doarme tolănită pe-o canapea. Armand dispare un timp şi revine cu o tavă pe care se află un vas cu cafea aburindă, fructe şi miere. Ştie să facă din prepararea cafelei un adevărat ceremonial şi mai ştie că Miriam îl priveşte. E proaspăt, frumos, mândru, activ, solar, mirosind a câmpie. Ochii îi sunt la fel de lucizi şi de criminali, nu-l trădează niciodată. Verdele lor e smarald de Burma, cămaşa lui neagră – alta decât cea de azi-noapte - are un parfum necunoscut. Şi glasul e acelaşi, când copilăros, când senzual:

- Draga mea, e dimineaţă, sunt încă lângă tine şi nu mai încăpem în nicio zi…

-Spune-mi ceva despre tine, spune-mi ce n-ai spus nimănui, niciodată…

-Nu-mi place să dau detalii despre mine, tot aşa cum nu-mi place să ştiu nimic din trecutul vreunei femei, doar mă cunoşti…

-Te ştiu pe de rost, deşi nu pot afla nimic despre tine. În tot acest timp, de când mă locuieşti, mi-ai fost Siberie îndepărtată, ori visul Orient-Expres… m-ai învăţat zâmbetul de dimineaţă, m-ai învăţat culoarea neagră şi culoarea albă, m-ai învăţat blândeţea care ucide, m-ai învăţat viaţa şi moartea, verdele şi lacrima, mi-ai povestit despre armăsarii mercenari ai Irlandei şi despre frumuseţea Elenei din Troia.... m-ai învăţat aşteptarea, m-ai învăţat să te învăţ, dar nu mi-ai dat niciodată totul, deşi de câte ori ai venit, ai fost totul...

-Femeie, am trăit atâtea, am trăit tot... prea devreme, poate…. beau şi fumez de 15 ani... am făcut sex la 13… pe bune, nu dat din cur şi gata! Apoi am făcut vreo 20 de ani de şcoală, dar am învăţat şi viaţa şi oamenii... tot! Am furat din fiecare şi sper că am reuşit să nu devin o copie, să rămân original…

- Spune-mi cum a fost copilăria ta...

-Luminoasă, cuminte, fără dulciuri multe. Am fost ocrotit de părinţi şi bunici, dar nu exagerat…

-Te-ai născut în Bucureşti?

-Da. Lângă Biserica Sfânta Vineri, pe Herescu Năsturel. Comuniştii i-au schimbat numele în Gheorge Cristescu… cine mă-sa o mai fi fost şi ăla? Bunicii mei stăteau pe Clucerul Udricani. Era o zona plină de evrei negustori, îţi aminteşti cartierul, foarte aproape de Taica Lazăr, pe lângă cele două Temple şi Teatrul Evreiesc de Stat… Nu mai există nimic, după cutremurul din ’77 s-a demolat tot, cum bine ştii… Casa mea era mare, roşie, brâncovenească, avea arcade largi, iar camera mea era foarte mare şi foarte frumoasă, cu multă stucatură… rozete… şi o oglindă enormă, 2x2 metri… într-o ramă de nuc masiv…

-La ce vârstă te-ai îndrăgostit prima dată?

-La 13 ani! I-am tras-o unei vecine, studentă la medicină… am prostituat-o un an de zile… devenise dependentă… ha, ha, ha!

-Armand…

-Scumpo, nu mă îndrăgosteam, nu-mi amintesc, dar îmi plăceau femeile, le iubeam pe toate!

-Ai fost un copil cuminte?

-La fel de cuminte sunt şi azi… copil cuminte, draga mea. Străbunicul meu a avut opt fraţi şi toţi aveau prăvălii celebre acolo... unul avea restaurantul „5 Lei”, renumit în Bucureşti... altul, măcelărie, „La mielul alb”… altul, ceasornicărie... altul a fost dealer de maşini Ford… Am amintiri destule… încă de la trei ani. Bunica mea, Virginia, a fost botezată de Rege chiar la Biserica Sfânta Vineri. Păstrez cu sfinţenie certificatul ei de botez... Pentru că... sângele e tot ce-am primit acasă! Şi asta suntem!

Miriam stă ghemuită pe-o canapea şi ascultă. Nu face nicio mişcare de teamă să nu-l întrerupă. În liniştea matinală a casei se aude doar glasul lui Armand povestind încet… aproape şoptit…

-Când au venit comuniştii, vremurile s-au schimbat şi orice speranţă s-a năruit aidoma unui cub de zahăr aruncat într-un pahar de ceai fierbinte. Talciocurile şi consignaţiile au mestecat, au devorau cu înghiţituri mici cam tot ce fusese pe vremuri vreun cât de neînsemnat semn de prosperitate… Trecuse vremea serviciilor de cafea din porţelan chinezesc, a covoarelor buhara, a vazelor austriece ori franţuzeşti ori a seturilor de tacâmuri din argint. Ajunseseră la inele şi verighete, la ediţii vechi legate în piele, la rame de ochelari din aur şi chiar la obiecte din alpaca. Unii vindeau cu gândul la ziua de mâine iar alţii se despărţeau de amintiri de foame şi de frică. Cei mai „curăţaţi” erau puţinii ovrei ce supravieţuiseră stabilizărilor, reformelor monetare şi naţionalizărilor… Cu ăştia se purtau altfel: se începea cu instalarea la demisol şi la mansardă a unor familii de ţigani…putreziciunea burgheză era încolţită din toate părţile, bănuită, suspectată, invidiată sau duşmănită până şi pentru lucruri despre care ţiganii – cei mai mulţi muncitori necalificaţi pe la vreo uzină de la marginea oraşului – nici nu ştiau la ce folosesc, de exemplu, bideul sau lampa cu ultraviolete pentru îngrijirea tenului. Se fereau s-o fure! Credeau că produce scurt circuit şi curentează. Multe căsnicii s-au spart în acei ani ai traiului la comun, cu closetul şi baia aflate la capătul coridorului. Cine nu apucase să emigreze îşi plângea şi acum în pumni, dar încet, să nu-i audă vecinii tot aşa cum nu era bine să afle lumea că ai aparat de radio la care poţi asculta cine ştie ce îndemnuri duşmănoase… Societatea se uniformiza, se nivela sub tăvălugul timpurilor noi… Astea le ştiu de la tata… eu n-am trăit vremurile alea… Da, Miriam, am fost un copil bun şi tare cuminte… şi acum sunt la fel, priveşte-mă! Găseşte-mă! Pe mine, cel simplu, dar mândru justificat, cu patină din familie!

-Mai spune… care-i prima ta amintire?

-Prima amintire? Imaginea mamei mele cântând la un pian austriac cu placă… imens. Ţi-aş putea descrie în amănunt totul… cum prin perdelele grele de mătase o rază de soare se strecura blând, mângâindu-i mâinile şi clapele pianului deopotrivă, ce parfum avea părul ei… şi ochii ei pe care-i moştenesc… of, frumoaso, uneori mi-e aşa dor de mine, cel de atunci: liniştit, curat, blând… Dar e de-ajuns! Gata, nu suntem la psihiatru!

Armand încearcă un zâmbet şi se ridică din fotoliul lui preferat. Nu e iritat de întrebarea femeii, doar surprins că a vorbit despre el… Nu făcuse asta niciodată, cel puţin nu cu femeile care-i trecuseră prin aşternuturi… Pe eleganta măsuţă, telefonul care pâlpâia în noapte e mort, fusese închis de mult.

Sub pretextul că merge să reîmprospăteze cafeaua şi platoul cu fructe, Armand iese. Se opreşte pentru o secundă şi se priveşte într-o oglindă enormă, înrămată în lemn de nuc masiv… Din locul în care se află, Miriam îi observă chipul, pe cel din oglindă. I se pare ei, sau în ochii lui, care nu-l trădează niciodată, ochii aceia lucizi şi criminali sunt lacrimi?

Dar e toamnă şi e toamna lui. Dacă vrea, o vinde, dacă nu, o închiriază! E suveran, pentru că e doar a lui! E toamna lui! Aşa că lumina acestei dimineţi nu mai surprinde pe nimeni.

De la geamul unui taximetru, Miriam priveşte strada. Casa lui Armand e departe, amiaza o va găsi într-un oraş mare şi murdar. Încearcă să rămână lucidă cum stă aşa, pierdută, absentă, pe bancheta din spate a unei maşini care pute a jeg şi urină. Ştie că nu va mai intra niciodată în casa lui şi mai ştie că Armand n-o va căuta curând. Se simte vulnerabilă, dependentă de el, ruşinată, pustiită pe dinăuntru… îl pierduse… l-a pierdut?

Blocurile cenuşii de pe marginea şoselei anunţă sfârşitul acestei călătorii. Un vânt rece adună norii peste oraş. Pe când Miriam îşi pregăteşte bancnotele trebuincioase la plata taxiului, ecranul telefonului mobil începe să pâlpâie firav anunţând-o că a primit un mesaj. Achită în grabă şi coboară pe trotuarul murdar, denivelat, noroios. Pentru că a început o ploaie rece şi măruntă care goneşte puţinii trecători ai după-amiezii şi uneşte cerul cu apa din rigole.

„Da, e toamnă, dar e toamna lui, numai a lui…” – zâmbeşte Miriam şi se opreşte în mijlocul ploii: femeie singură, aflată în după-amiaza vieţii ei, care nu mai are timp pentru lacrimi, aşteptări, suferinţe, regrete, remuşcări – butonând tastele telefonului mobil cu bucuria un copil care descoperă darul Crăciunului.

Plouă gri, plouă degeaba, sacadat şi monoton, ca o spovedanie de muribund. Numai femeia din mijlocul ploii e vie, liberă, frumoasă, tânără, mirosind a pădure şi a ierburi sălbatice. Plutind deasupra oraşului, citeşte şi râde : „Lady, sper că ai ajuns cu bine. Dă-mi de veste, te rog. Aşternuturile au încă parfumul tău iar eu îmi amintesc nişte lucruri la care mă gândeam atunci… când erai în mine… mă gândeam, de exemplu, că tu eşti carne din carnea mea, că dacă am fi executaţi împreună, pentru noi ar fi o simplă schimbare de temperatură, o simplă schimbare de program…”

.